de DAN PURIC

radu beligan evocare dan puric

Ce aer ciudat, ce veste tristă lovise timpul copilăriei mele, când pentru întâia oară aflasem de la mama că un mare actor al Teatrului Românesc nu mai este… murise!

Și-atunci nu știu de ce, poate ca să mă apăr de spaima vieții ce-mi ieșise în cale, ucigând frumosul, mi-am închipuit în micul și neajutoratul meu suflet, că primii prieteni care vor veni să-l plângă pe marele artist dispărut vor fi chiar personajele interpretate de el cu atâta dragoste pe scenă de-a lungul vieţii.

Și poate de aceea astăzi, în ziua cea neagră a Teatrului Românesc, venită parcă înadins în miezul unei veri ce te-ndeamnă să te bucuri și să trăiești, când moartea a răpit încet și pe tăcute inima cea caldă şi generoasă a Meșterului Beligan, simt că la capul lui, neștiute și nevăzute de nimeni, stau într-un cumplit priveghi, plângând în șoaptă, copiii lui, personajele de teatru născute din plămada visurilor sale.

Rând pe rând, cu capul plecat, cu inima strânsă de durere, vin să-l plângă, trăgând încet, pe nesimțite, între noi și ele, o cortină nevăzută de lacrimi, ele, iubitele lui personaje din Shakespeare, Gogol, Cehov, Caragiale și toate celelalte din lumea fantastică a teatrului, cărora el, Meșterul, le-a dăruit întreaga-i  viață. Cohorte tăcute suspinând în taină, sărutându-i fruntea cu aripi de îngeri și închizându-i blânzii ochi loviți de lume, ca sufletu-i generos să plece într-un dulce somn, către un tărâm luminos și mai bun.

Evocari Radu Beligan rev teatrala radio

Radu Beligan

Bietele roluri ce-și plâng cu disperare părintele dispărut, copii orfani ai nimănui, nu știu că poate într-o zi, în inima unui alt mare artist, sufletele lor vor renaște ca o bucurie a lumii ce-și cere dreptul la frumos! Dar, în schimb, el, Teatrul, ştie în sinea-i, cutremurat de durere, că nicicând artistul acesta unic ne se va mai naște!

Acea voce inconfundabilă plină de un discret umor, ce, atingând aerul cu fiecare notă, împrăștia în juru-i minunea de parfum a bucuriei de a fi om!

El, Teatrul, știe că nicicând nu va mai zări privirea aceea inteligentă, care în lunga-i viaţă văzuse atâtea, fără ca istoria să reuşească s-o păteze, lăsând în schimb, în adâncul ei, vibrația unei înţelepciuni negrăite.

Și-apoi zâmbetul acela tandru de adolescent veșnic îndrăgostit cu care parcă ținea discret la distanță viața, ca în locul rămas gol să se nască încet dar sigur visul său de artist.

Teatrul însuși vă plânge, Maestre!

Cumplită durere! Durerea asta care lucrează-n timp și lasă urme! Ca un amar sufletesc fără de leac. Ştiu de pe acum c-am să alerg pe urmele acestea ce parcă au însămânțat suferință în pământ! Și-n taina știută numai de inima mea, știu că într-o bună zi, nevăzut de nimeni, am să bat la ușa cabinei dumneavoastră și, dacă nimeni nu-mi va răspunde, vă voi căuta pe scenă, prin culisele teatrului pe care l-ați iubit atât de mult, printre afișele de teatru ale străzii ca să vă mai văd, o dată, măcar o dată, figura senină, nelumesc de limpede pentru vremea urâtă pe care-o trăim, ca să știu că, undeva acolo, mai sunteți, că nu este totul pierdut! Iar dacă n-o să vă găsesc… atunci și numai atunci, am să-i arunc în față Tristeţii, lacrimile mele!

Ce obosiți și singuri suntem atunci, Maestre, când pierdem frumosul?!

Și totuși există o izbăvire pe care coasa morții n-o poate frânge… fapta bună! Ca un vis ce mă trezește într-o lume mai curată, este ea… fapta cea bună! Ca o amintire ce biruie luminos timpul!

Radu Beligan revista teatrala radio

Un gest fin, mângâietor, vibrând de o nețărmurită dragoste părintească, m-a chemat într-o zi să urc pe scena miraculoasă a Teatrului Național. O privire caldă în care sălășluia ca un suspin întregul trecut inefabil al teatrului românesc, ca o adâncă melancolie ce nu făcea nici o concesie prezentului. Umbre, Maestre! Umbrele mari ale Teatrului Românesc, care la rândul lor v-au crescut și v-au iubit! Toate se revărsau din ființa dumneavoastră, trăindu-vă în fiecare cuvânt și gest ca și cum ar fi vrut ca de acolo, din depărtarea cea veșnică, să poposească măcar pentru o clipă în prezent ca să-l înnobileze și să-l ridice din nou la înălțimea lor.

Așa v-am văzut eu, Maestre, cum vă vorbea prin toată ființa, întreaga aristrocrație a Teatrului Românesc!

Un cult, o cultură unice, împărtășite cu generozitate pe altarul Thaliei de un sacerdot ce oficia cu graţie înălțimi inefabile și suverane, cu tainica speranță că lumea, bucurându-se la rândul ei, se va-nălța.

Dac-aș putea, aș stinge pentru o clipă luminile Teatrului Românesc, în semn de omagiu pentru cel ce-a ținut până-n ultima clipă în mâinile sale tremurânde, obosite de trudă și viață, flacăra abia pâlpâindă a vieții, în candela sacră a Artei, așa precum America toată și-a stins luminile pe întregu-i continent ca o nobilă şi meritată reculegere pentru cel ce le adusese lumina-n case… Edison!

Căci la rândul dumneavoastră, Maestre, oare câte „lumini” sufletești n-ați adus în inimile și casele oamenilor?!

Și-apoi noi toți, care v-am cunoscut pe scenă, cei care am avut privilegiul să vă stăm alături, oare nu ne-am împărtășit și noi din aceeași „lumină”?

Lumina teatrului, Maestre, ce ne-nalță pe toți la bucuria de a fi copii!

Robespierre-in-_Danton_-beligan

Radu Beligan în rolul lui Robespierre din Danton de Camil Petrescu, regia: Horea Popescu, Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București. Data premierei: 30 decembrie 1974. Sursa foto: TNB

Acele minunate repetiții, ca o cursă nebună să prindem din urmă viața încă nenăscută a personajelor noastre! Alergam, Maestre, neuitându-ne unii la alţii, în timp ce dumneavoastră, de unul singur, ajuns demult la linia de sosire, ne așteptați pe toți cu acel zâmbet inconfundabil ce voia parcă să ne spună că viața nu trebuie alergată, ci trăită pas cu pas și că din acești pași înceți, făcuți cu dragoste, răsare floarea rară a teatrului. Cum să le uit pe toate acestea, Maestre?! Dacă le-aș uita, nu m-ar lovi crunt oare pe obraz tristețea Nerecunoștinței?!

Și-apoi turneele acelea fantastice ca niște bătălii purtate pe ploaie, viscol sau prin arșița verii, când v-am văzut cum erați rând pe rând: general și soldat! Cum printr-un singur gest transformați biata „căruță cu paiațe” în Nava Amiral a Teatrului Românesc!

Cu ce calm și cu ce liniște o acostați la țărmul marii, Maestre?! Acolo unde mulțimi de oameni însetați de frumos  și striviți de necazuri vă așteptau  cu braţele întinse ca pe-o speranță!

Ei, bieții oameni, n-aveau de unde ști prin ce furtuni cumplite trecuse corabia!… Dar eu știam, Maestre! Vă văzusem cu ce înțelepciune o conduceați printre talazurile dezlănţuite. Cine oare le va povesti lor, oamenilor, de negura timpului când v-a fost dat să conduceți ca nimeni altul Nava-Amiral a Teatrului Românesc și s-o acostați mereu pe un țărm de liniște și bucurie sufletească?! Ce vremuri tulburi, Maestre?!

Și cu toate acestea, coaja asta de nucă, numită Teatru Românesc, aruncată în hăul lumii, s-a dovedit a fi în mâinile dumneavoastră mai puternică decât talazurile unei vieți înnebunite de teroarea istoriei!

Și de aceea nu vârsta înaintată petrecută pe scândura corabiei numită teatru, nu rolurile multe jucate într-o viață, ci constanta aceasta sufletească ce ascundea în sine o neprețuită jertfă, ca o perlă scoasă dintr-un adânc de calitate omenească ce n-a cerut nimic pentru sine, ci totul pentru teatru, vă va dărui acea nemurire ce nu se poate naște decât din dragostea oamenilor. Pe ei, cei mulți, nu i-ați uitat niciodată, iar ei, cei mulți, vin acum ca un reflux al istoriei către dumneavoastră.

radu-beligan (1)

Nici o briză de vânt nu mai adie acum, Maestre! Cu ultimele puteri ați tras nava la mal, ancorând-o pentru ultima oară. Ați părăsit puntea încet, pe nesimțite ca să nu deranjați echipajul. În somnul lor, ei nu știu că v-ați dus să vă odihniți puțin în Istorie, în sfârşit înconjurat de Umbrele dumneavoastră dragi. Ce vară și ce liniște-i, Maestre, acum când cu atâta grație ne-ați părăsit! Oamenii nu intuiesc că la orizont, sub acest senin, se-ascunde o cumplită furtună, nepereche, ce o să răvăşească lumea! Iar nava este singură! Cine-o va conduce?!

Din negura ce va să vie peste lume, am să vă strig, Maestre, că pe noi ne apără Umbrele ce s-au jertfit pentru neam și eu știu că de-acum, dumneavoastră veți fi, de acolo de sus, o Umbră-iubitoare ce se va ruga pentru noi.

27 iulie 2015

Dan Puric

Dan Puric

logo-revista-teatrala-radio3Vezi: arhiva Radu Beligan

Arhiva rubricii Evocări

costintuchilaEVOCĂRIcaragiale cehov gogol shakespeare radu beligan,dan puric despre radu beligan,dan puric in memoriam radu beligan,danton,edison,nava amiral a teatrului romanesc,teatru romanesc istorie,teatrul național bucurești,vis de artist
de DAN PURIC Ce aer ciudat, ce veste tristă lovise timpul copilăriei mele, când pentru întâia oară aflasem de la mama că un mare actor al Teatrului Românesc nu mai este… murise! Și-atunci nu știu de ce, poate ca să mă apăr de spaima vieții ce-mi ieșise în cale, ucigând frumosul,...