de COSTIN TUCHILĂ

La 1 ianuarie 1922, Maria Ventura primea titlul de Societar al Comediei Franceze, fiind al doilea actor de origine română onorat cu acest titlu, după Édouard de Max (1918). Cronologic, era al 366-lea actor distins cu înalta onoare. În același an, 1922, deveneau Societari ai Comediei Franceze Béatrix Dussanne, Charles Granval, Domnișoara Valpreux.

Maria Ventura. Sursa foto: Arhiva Comediei Franceze, Paris

maria ventura ioan massoff gh nenișor 1966Ca și Agatha Bârsescu, care cucerise scena celebrului Burgtheater din Viena în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, și mai târziu, Mihai Popescu, care cunoștea consacrarea în Austria (1935–1939), Maria (Marie) Ventura este un caz rar de bilingvism în arta teatrală, jucând cu egală expresivitate atât în limba română, cât și în franceză. Pe bună dreptate, unele enciclopedii o menționează ca actriță româncă și franceză sau „actriță româncă în limbile franceză și română”. Fiica actriței de origine evreiască Lea Fanșeta (Fanchette) Vermont, sora pictorului Nicolae Vermont, și a scriitorului și compozitorului Grigore Ventura, Aristida Maria s-a născut la București, data cea mai plauzibilă fiind 13 iulie 1886 (1) – și nu 1888, cum apare în alte surse. Primește numele Ventura în 1890, după legalizarea căsătoriei celor doi părinți. Grigore Ventura se îndrăgostise fulgerător de Fanchette Vermont la examenul de admitere al acesteia în Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică. A fost o dragoste parcă desprinsă din foiletoanele romantice, ascunsă, pe cât era posibil, de ochii lumii.

N Petrescu Gaina caricatura Grigore_Ventura

Nicolae S. Petrescu-Găină, caricatura lui Grigore Ventura (Svânturat aventurier Ventura) din albumul „Contemporani”, 1898

Grigore Ventura (1840, Galați–9 iulie 1909, București) era licențiat în drept la Berlin, de unde se întorsese în 1871 și fusese ales deputat de Galați. Risipise destul de repede o moștenire considerabilă și, ajuns la București, ca avocat, se dedică gazetăriei. „Era un om cu oarecare ciudățenii, personaj distinct în boema bucureșteană a vremii.” (2) Autor de articole despre viața politică, cu ton categoric, de orientare antidinastică, practicând uneori pamfletul, cronicar monden la „L’Indépendance roumaine”, devine curând un critic de teatru cu autoritate, sub pseudonimul Arutnev (anagrama numelui Ventura). Cronicile sale se impun prin analiza pătrunzătoare, venită însă de la un spirit malițios, tentat de libertăți de exprimare. Năpasta de Caragiale este apreciată pentru calitățile ei literare, dar considerată „neverosimilă mai ales sub raport psihologic”. (3) Creația sa dramatică rămâne notabilă, deși cele mai multe piese suferă din punct de vedere al construcției și al limbajului prețios, cu gust exagerat pentru paradox și butadă. Cele mai bune rămân dramele sale istorice, Marcela (inspirată de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, 23–24 august 1572, Paris și în alte orașe ale Franței), Traian și Andrada (1893, în colaborare cu Vasile Leonescu), Peste Dunăre (1879) și mai ales Curcanii (1878), considerată unanim drept cea mai reușită creație dramatică a lui Grigore Ventura, inspirată de Războiul de Independență, piesă cu un succes de durată pe scenele românești. A compus muzică de scenă (la Fântâna Blanduziei de V. Alecsandri ș.a.) și melodii devenite populare în epocă.

Viitoarea actriță crește în mediul teatral de la cea mai fragedă vârstă. c i nottara amintiri„Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copiii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge”, scrie C. I. Nottara în Amintiri. „Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.” (4)

Maria Ventura, care era fina Aristizzei Romanescu, este înscrisă timpuriu la Conservatorul bucureștean, unde îi are colegi pe Tony Bulandra, Lucia Costescu și Zaharia Bârsan iar printre profesori, pe Nottara și Aristizza Romanescu. La vârsta adolescenței, se îndrăgostește de Tony Bulandra, mai mare ca ea cu 5 ani. Iubirea adolescentină consfințită deja prin logodnă se năruiește pentru că la puțin timp Grigore Ventura ia hotărârea de a-și trimite fiica la Paris, făcând demersuri la Ministerul Instrucţiunii Publice pentru a obține o bursă. Maria Ventura urmează cursurile Liceului „Lamartine” și un conservator particular. Nu este admisă la Conservatorul de Artă Dramatică din prima încercare, din cauza dicției, comisia oprind-o înainte de a-și termina recitarea. „Am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele”, își amintea actrița. Un an mai târziu, în 1902, intră strălucit la Conservator (5), recitând un fragment din Fedra de Racine, unul dintre viitoarele roluri de mare succes din cariera actriței.

Théatre-de-lOdéon-1909

Teatrul Odéon, Paris, 1909. Sursa foto: Cartes Postales Anciennes

Termină Conservatorul parizian în 27 iulie 1905, cu premiul I pentru tragedie și premiul al II-lea pentru comedie. Fusese remarcată repede de două dintre celebritățile epocii, Édouard de Max și Sarah Bernhardt. Face parte din trupa franceză condusă Édouard de Max, care dă o serie de reprezentații pe scena Teatrului Național din București (4–13 octombrie 1904). Maria Ventura apare alături de De Max în Hamlet de W. Shakespeare (Ofelia), în Britannicus și Andromaca de Racine, în rolul Zanetto din Le Passant (Trecătorul) de François Coppée şi în Jean-Marie de André Theuriet. Punctul de atracţie al turneului – scrie Daniela Gheorghe în Arta Mariei Ventura (6) – îl constituie evoluţia actorilor români, care se reliefează pe fondul prestaţiei mai curând modeste a trupei franceze. Ventura obţine sufragii îndeosebi în Hermione din Andromaca  – rol care va deveni o piesă de rezistenţă în repertoriul ei. Profesorul Mihail Dragomirescu intuieşte, între primii, potenţialul tinerei interprete, pe care îl opune mijloacelor «exterioare» practicate de consacratul ei partener. Dincolo de temeritatea orgolioasă şi de stângăciile vârstei, criticul vede la Maria Ventura germenii unei arte a emoţiei autentice, a trăirilor profunde: «a putut să mă facă să simt cu claritate altceva decât simplele impresiuni venite de la armonia versurilor, de la mlădierea portului, de la varietatea gesturilor, de la strălucirea costumelor  – a putut să mă facă să simt stările sufleteşti adânci şi ireductibile, voinţa neînfrântă şi neînfrânată a personagiului ce reprezenta. […] D-sa este pe drumul marei arte, pe care drum – dacă nu cumva se va rătăci – cred că d. de Max nu va putea merge niciodată.» («Epoca», 19 octombrie 1904).”

place du chatelet et theatre sarah bernhardt

Place du Châtelet și Teatrul Sarah Bernhardt (Théâtre de la Ville), Paris

După absolvirea Conservatorului, primul ei spectacol pe o scenă pariziană pare să fi fost Scarron de Catulle Mendès, în regia lui Jean Coquelin, la Théâtre de la Gaîté-Lyrique (1905). În același este distribuită în rolul titular din tragedia Esther de Jean Racine la Teatrul Sarah Bernhardt, rol pe care îl va juca și pe scena de la Odéon în 1913. Interpretează rolul titular din Endymion de Achille Richard (Odéon, 1906); Sœur Juana din La Vierge d’Avila de Catulle Mendès (Teatrul Sarah Bernhardt, 1906); Vittoria din Après le pardon de Mathilde Sérao et Pierre Decourcelle, Théâtre Réjane (1907); Bersabé din La Fille des Rabenstein de Ernst von Wildenbruch (Teatrul Sarah-Bernhardt, 1909); Abla din Antar de Chekri Ibn Ibrahim Ganem (Odéon, 1910); Armande din Mademoiselle Molière de Louis Leloir și Gabriel Nigond (Odéon, 1910); Juliette în Roméo et Juliette de William Shakespeare (Odéon, 1910); Catherine Helmer din La Maison divisée de André Fernet (Odéon, 1913).

În partea a treia a acestui articol, o raritate discografică: Maria Ventura în Fedra de Racine.

———————

(1) Ioan Massoff, Gheorghe Nenișor, Maria Ventura, București, Editura Tineretului, 1966.

(2) Florin Faifer, Dicționarul General al Literaturii Române, Ț/Z, București, Editura Univers Enciclopedic, 2009.

(3) Ibidem.

(4) Amintirile din teatru ale lui Constantin Nottara, prima ediție, București, Editura Adevarul, 1936.

(5) În nr. din 9/22 februarie 1903 al revistei „Familia”, la rubrica „Teatru” (p. 70–71) apăreau două știri (preluate din ziarele bucureștene)  despre retragerea Aristizzei Romanescu de la Teatrul Național din București (reprezentația de retragere era anunțată pentru 14/27 februarie 1903) și succesul Mariei Ventura la Paris, la concursul de acordare a a bursei de 600 de franci: „Succesul dşoarei Ventura la Paris. Aflăm din ziare că dşoara Marioara Ventura, fiica dlui Grigore Ventura, care s’a distins atâta la esamenele de admitere în conservatorul din Paris, a fost clasată întâiea la ultimul concurs pentru bursele de 600 de franci pe an, cari le dă statul francez. După regulament, aceste burse nu se acordă decât elevelor de naţionalitate franceză; dar, în urma raportului foarte favorabil al juriului, ministrul instrucţiunei publice a făcut o excepţie în favoarea drei Ventura. Luând cu plăcere act de acest succes al unei Românce, ni se strânge inima de durere dacă ne gândim la viitorul tinerei artiste. Unde va putea ea să-şi desvolte talentul? În Teatrul Naţional din Bucureşci? Dar acolo nu sunt gustate decât farsele localisate şi de câte ori se joacă o dramă sau altă piesă serioasă de valoare, sala e totdeauna goală. Nici chiar celebra Bârsescu nu mai atrage lumea, ca şi în anii primi ai debutului seu. Trist dar adeverat!”  Vezi „Familia”, nr. 6, Oradea-mare, 9/22 februarie 1903, anul XXXIX.

(6),  În „Teatrul azi”, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2004, versiune a articolului arhivată electronic de autoare, http://www.academia.edu/1099239/Arta_Mariei_Ventura

Vezi: Maria Ventura (2), (3), (4)

costin tuchila

Costin Tuchilă

logo revista teatrala radioAlte articole de Costin Tuchilă:

„Muntele” de D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

„Scene din viaţa lumii mari” de N. V. Gogol

Domnișoara Iulia

De la teatru la operă sau câteva curiozităţi

Shakespeare şi Ziua Sfântului Valentin

Colecție de mușatisme

Gina Patrichi în „Livada de vișini”

Semicentenar George Vraca

20 de ani de la plecarea lui George Constantin

„Insomniile lui Gregor” de Nicolae Sirius, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic

Coca Andronescu sau „tainica minune a râsului”

Sică Alexandrescu – vocația capodoperei

Coca Andronescu în „Câinele grădinarului” de Lope de Vega

Coca Andronescu în sceneta „Un scos din pepeni”

„Roman de Bucureşti” de Pușa Roth, la Teatrul Național Radiofonic

Mihai Popescu în „Egmont” de Goethe

Ștefan Iordache în „Richard al III-lea” de William Shakespeare

Ștefan Iordache în rolul lui Costache Caragiale

Mircea Albulescu în piesa „Ieri după Shakespeare” de Puşa Roth

Evocare Adrian Pintea la Majestic

„Hagi-Tudose”, cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic pe bandă magnetică, păstrat în Fonoteca de Aur

„Martori ai istoriei” de Pușa Roth, singurul serial de teatru radiofonic dedicat Revoluției din decembrie 1989

Édouard de Max, „Prințul tuturor celor ce nu trebuie făcute”

Cehov – 155

Medalion Cristian Munteanu 

Moartea lui Ivan Ilici

„Stăpân pe mine sunt, stăpân pe Univers”

Pagina Istoria Teatrului Național Radiofonic

În pregătire la Teatrul Național Radiofonic: „Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth

Eminescu la Radio România

Ruxandra Sireteanu în „Discurs într-un ciorap”, dramatizare radiofonică de Pușa Roth după volumul „Confidențe fictive” de Nina Cassian

V-ar plăcea un stat condus exclusiv de femei?

„La Vulpea Roşie” de Puşa Roth la Radio România Cultural

Un monolog tulburător: „Aiax” de Hristos Ziatas

Teatrul Național Radiofonic: „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Bravul soldat Švejk

Aniversare Dumitru Radu Popescu la Teatrul Național Radiofonic

Privire asupra teatrului lui D. R. Popescu

Reîntâlnire cu Édith Piaf

Actorul poet

Un „nevinovat” ringhişpil…

Lumea ca moft

Ion Vova, „Domnul Radio”

„Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker la Teatrul Naţional Radiofonic

În pregătire la Teatrul Naţional Radiofonic: „Pisica verde” de Elise Wilk

Urmuz, „profetul revoltei literare internaţionale”

De la Trigeu la Falstaff – recital Dorel Vișan

O savuroasă farsă clasică: „Doctorul zburător” de Molière

În curând, „Salonul roșu”, scenariu radiofonic de Pușa Roth după romanul lui August Strindberg

„Tirania, o boală ciclotimică a istoriei”

Program dedicat lui Mircea Albulescu la Teatrul Național Radiofonic

„Solii păcii” de Ștefan Petică la Teatrul Național Radiofonic

logo-revista-teatrala-radioVezi: Arhiva rubricii Evocări

costintuchilaEVOCĂRIAristizza Romanescu,Béatrix Dussanne,biografie maria ventura,c i nottara,Charles Granval,Domnișoara Valpreux,edouard de max,esther racine,grigore ventura,ioan massoff,Lea Fanșeta (Fanchette) Vermont,Mademoiselle Molière de Louis Leloir și Gabriel Nigond,maria ventura,mihail dragomirescu,phedre racine,roluri maria ventura,sarah bernhardt,societari romani ai comediei franceze,theatre de l odeon,tony bulandra
de COSTIN TUCHILĂ La 1 ianuarie 1922, Maria Ventura primea titlul de Societar al Comediei Franceze, fiind al doilea actor de origine română onorat cu acest titlu, după Édouard de Max (1918). Cronologic, era al 366-lea actor distins cu înalta onoare. În același an, 1922, deveneau Societari ai Comediei Franceze...