Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE

cronica de teatru radiofonic de cristina chirvasie

Există mai multe feluri de îndrăzneală. Îndrăzneala provenită din regrete și frustrări. Îndrăzneala ca nevoie de progres. Îndrăzneala trează și îndrăzneala oarbă. Îndrăzneala genială și îndrăzneală letală. Una dintre ele însă este specifică (post)modernității. Care? Cea oarbă. Pentru că ea are nevoie de o favorizare mai specială a soartei sau, cum spunea La Fontaine, are nevoie de un noroc orb. Îndrăzneala aceasta înseamnă, în primul rând, să vrei să te aventurezi fără colac de salvare, așteptând o reușită pe care ți-o poți asuma sau nu. Ei bine, există momente în viață în care trebuie să îndrăznești, oricât de chibzuit ai fi. Șansa pe care ți-o dă cutezanța este cea care te poate scoate dintr-o stare care simți că nu-ți aparține. Pare ușor să ai acest gen de atitudine umană, dar nu e așa, pentru că ea îți cere s-o însoțești de cele mai multe ori nu numai cu pregătiri sufletești sau fizice, ci și intelectuale.

S-a vorbit des despre o criză a dramaturgiei anilor ’80. Nu numai la noi (existau prea multe și pregnante motive care să mutileze expresivitatea dramaturgică în Blocul răsăritean), ci și în Apus. Vestul se lupta cu altceva. Probabil cu ceva ce seamănă cu morile cu care ne luptăm noi azi. Era nevoie și acolo de o altfel de îndrăzneală care să te facă să ieși din previzibil și să cauți soluții pentru existența concretă. Teatrul are drept menire esențială să răspundă la întrebări imediate, chiar dacă ele au o tentă diurnă, care ține de obișnuit, sau dacă se ating doar de filozofia existenței. Temele lui, mai cu seamă în epoca de dincoace de modernitate, trebuie să dea răspunsuri obiective la probleme fierbinți.

Willy Russell

Willy Russell

În peisajul dramaturgic britanic a apărut prin anii ’70 un scriitor îndrăzneț și muzical. Numele lui a devenit viral, cum s-ar spune azi, după ce a ieșit pe piață cu un musical inedit intitulat John, Paul, George, Ringo… and Bert, dedicat Beatles-ilor. Legătura lui cu muzica este una extrem de intimă, pentru că William Russell (Willy) este cred, mai întâi un excelent compozitor și, după aceea, un bun dramaturg. Îndrăzneala lui de a se aventura fără plasă de siguranță la înălțimea unei dramaturgii cu miză imediată nu a fost un eșec, ci o reușită.

afis-piesa-meditatiile-ritei-1990 bulandra

Afișul spectacolului de la Teatrul „Bulandra” din București. Data premierei: 17 iunie 1989

Nu știu câte adaptări radiofonice s-au făcut după textele lui (nu puține la număr), dar știu că în studioul Teatrului Național Radiofonic s-a înregistrat  la începutul anilor ’90 un spectacol despre care s-a vorbit mult. Meditațiile Ritei, adaptat pentru scenă mai întâi (la Teatrul „Bulandra”), după textul semi-autobiografic al lui Willy Russell, Educating Rita, și mai apoi pus în undă, poartă amprenta unică a unui actor și, iată și regizor, neegalabil, Florian Pittiș. Un îndrăzneț al scenei românești (teatrale și muzicale totodată), cu o vigoare și un har ieșite din comun. Cineva spunea odată (nu-mi mai amintesc exact cine) că atunci când îndrăzneala reușește, n-o mai critică nimeni. E valabil și pentru Florian Pittiș care a îndrăznit, printr-o competență artistică excepțională, și a reușit. Dovadă este și acest spectacol original, în care alături de Emilia Popescu, explorează, nu cred că doar din curiozitate, un subiect delicat pentru societatea modernă și face dintr-o piesă bulevardieră o chestiune de retorică a libertății.

meditatiile ritei cu emilia popescu si florian pittis

Piesa lui Willy Russell e ca o monedă. Depinde pe ce parte cade. Ambele părți sunt interesante și pot sta de sine stătător în picioare. Fie că privim textul din perspectiva profesorului Frank Bryant, un poet blazat și amorțit de o viață crispată, năpădit de rutina intelectuală și peste care invadează vivacitatea unei tinere oarecare, fie că ne așezăm de partea Ritei, echivalentul modern al celebrei eroine din Pygmalion a lui G. B. Shaw, spectacolul are, probabil, o valoare mai mare acum decât atunci când a fost adus în România. În anii ’90 vorbeam despre libertate ca despre piciorul lui Dumnezeu. Astăzi ar trebui să ne întrebăm dacă sigur ne-am apucat de piciorul Lui și nu al altcuiva…

emilia-popescu-

Emilia Popescu

Emilia Popescu a îndrăznit și a izbutit o abordare în forță, cu un umor generos și o mișcare amplă și bine condusă în registrul rolului Ritei. Pentru mine nu a fost o surpriză, ci mai degrabă încă o confirmare a talentului său care, din păcate, aș spune că nu e speculat astăzi la adevărata lui valoare. Rita Emiliei Popescu își strigă cu ardoare dorința de a evada din micimea necunoștinței și îndrăznește să iasă din găoacea unei condiții superflue, tânjind după aerul libertății intelectuale. În interpretarea ei, Rita este asemenea unui bulgăre de aur care se transformă într-un trofeu. Nu un trofeu al profesorului ei, ci un trofeu personal, plămădit printr-un soi de catharsis neîntâmplător și neastâmpărat. Profesorul Bryant tânjește, fără să știe, tot după libertate. O libertate ca eliberare de sine însuși, de letargia dată de o prea multă cunoaștere fără auto-cunoaștere. Cei doi se învață unul pe altul să zboare, într-un tandem perfect echilibrat. Florian Pittiș a apăsat mai mult pe pedala furiei care se ascunde în discreție și care îl caracterizează pe conformistul Bryant. Aceasta mi se pare a fi o miză actoricească destul de greu de clădit acolo unde nu gestul primează, ci vocea. I-a fost însă la îndemână pentru că vocea lui era înzestrată cu putința de a exprima uneori o suită de gesturi scenice într-o singură silabă.

florian-pittis

Florian Pittiș

Meditațiile Ritei? Un spectacol-argument pentru o (post)modernitate bântuită de vântul unei libertăți haotice. Un spectacol-soluție pentru omul recent care confundă apa cu paharul. Și, nu în ultimul rând, o comedie savuroasă despre dinamica firii și, de ce nu, a îndrăznelii de-a trăi.

Meditațiile Ritei de Willy Russel. Traducerea, adaptarea radiofonică și regia artistică: Florian Pittiș. În distribuție: Emilia Popescu și Florian Pittiș. Regia de studio: Violeta Berbiuc, Mihaela Oancea, Dan Bobe. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Întregistrare din anul 1993. Redifuzată în două părți, miercuri, 9 martie și joi, 10 martie 2016, ora 23.05, la Radio România Actualități.

Fragment din spectacol

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

Cristina Chirvasie rubrica RTR cronica de teatru radiofonic

Cristina Chirvasie

logo revista teatrala radioAlte cronici de Cristina Chirvasie:

Trei legende într-un singur spectacol

Un funt pentru datorie sau Moneda lui Puican

Lanţurile urii

Liftul societăţii sau liftingul sentimental

Lecţiile lui Mary Poppins

Livada ca vis

Moștenirea Cehov

Pura lentilă a lumii

Multiviziunile unui titan

Revolta absurdului sau Gingaşa balanţă a echilibrului

„A fost odată…” revine!

Scala și escalele puterii

„Cymbeline” sau strania poveste a unui romance

Iona sau Răzbirea spre lumină

Insomniile lui Gregor sau Metamorfoza închipuirii

Jocul cu fantasme sau Imponderabila senectute

Aparent… o comedie despre dragoste

Lăuntrul exemplar

Râs oficial. Suflet absent

Monodrama unei despărţiri anunţate

La sud de copilărie sau metafora lui Harper Lee

Seducătorul din Sevilla sau Comedia cu gust de dramă

Tandrul Clemenceau

Când istoria devine doină

Shakespeare festiv

Caragiale înainte de… Caragiale

Oximoronul conjugal e… cool

O cvintă teatrală sau Contrastele lui Albulescu

Rendez-vous cu finul lui Pepelea

Călătorie pe harta cerului

Ciorapul… platonic

George Banu. Căutări în 4 acte

„Mantaua” sau „Fâșia Gogol”

Imensul Enescu

Circ într-un pahar cu apă

Șase personaje în căutarea lui… Pinter

Un suflet teatral de cinci stele

Pur și simplu, Beligan sau Eufonia unei vieți în teatru

Ringhișpilul sau Caruselul cu păcate

logo revista teatrala radioVezi și: Efectul Cristian Munteanu

Un prieten up-to-date

 

Vezi: arhiva rubricii Cronica de teatru radiofonic

costintuchilaCRONICA DE TEATRU RADIOFONICcristina chirvasie cronici,Educating Rita,emilia popescu,florian pittiș,g b shaw,George Ringo… and Bert,meditațiile ritei,postmodern,profesorul bryant,pygmalion,teatru radiofonic cronici,teatrul bulandra,willy russel
Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE Există mai multe feluri de îndrăzneală. Îndrăzneala provenită din regrete și frustrări. Îndrăzneala ca nevoie de progres. Îndrăzneala trează și îndrăzneala oarbă. Îndrăzneala genială și îndrăzneală letală. Una dintre ele însă este specifică (post)modernității. Care? Cea oarbă. Pentru că ea are nevoie de...