ziua mondiala a teatrului revista teatrala radio

ziua-mondiala-teatrului-rev-teatrala-radio

Simon McBurney

Simon McBurney

Simon McBurney, Marea Britanie

La jumătate de milă de Cirenaica, în nordul Libiei, se găseşte un mare adăpost din piatră. 80 de metri lăţime şi 20 de metri înălţime. În dialectul local se chemă Hauh Fteah. În 1951, analiza de datare cu carbon-14 a arătat că locul a fost ocupat de oameni, continuu, timp de cel puţin 100.000 de ani. Printre artefactele dezgropate se află un fluier de os vechi de 40 până la 70 de mii de ani. Copil fiind, când am auzit, l-am întrebat pe tata:

‒ Cum, aveau muzică pe atunci?

Mi-a zâmbit.

‒ Ca toate comunităţile umane.

A fost arheolog american specializat în preistorie, primul care a săpat la Hauh Fteah, în Cirenaica.

Sunt foarte onorat şi bucuros să fiu anul acesta reprezentantul Europei la Ziua Mondială a Teatrului.

În 1963, precedesorul meu, marele Arthur Miller, spunea că ameninţarea unui război nuclear apasă greu pe această lume. ”Într-o epocă în care diplomaţia şi politica dispun de mijloace cumplit de slabe şi limitate, delicatul şi uneori îndepărtatul impact al operei de artă trebuie să se împovăreze cu greaua sarcină de a menţine legăturile dintre oameni, de a menţine comunitatea.”

Cuvântul „drama” este derivat din grecescul ”Dran”, care înseamnă ”a face”… şi cuvântul ”teatru” vine din grecescul ”Theatron”, care înseamnă literal „loc de văzut”. Un loc în care nu doar privim, dar în care vedem, primim, înţelegem. În urmă cu 2400 de ani, Policlet cel Tânăr a conceput marele teatru din Epidaur. Cu o capacitate de 14.000 de oameni, acustica extraordinară a acestui spaţiu în aer liber este un miracol. Un băţ de chibrit aprins în centrul scenei poate fi auzit din toate cele 14.000 de locuri. Cum era obiceiul în teatrul grecesc, atunci când priveai actorii, vedeai şi peisajul din spatele lor. Aceasta nu doar că a adunat împreună mai multe aspecte ale lumii greceşti, comunitatea, teatrul şi lumea naturală, dar în acelaşi timp a adus împreună toate epocile. Cum piesa evoca miturile în timpul prezent, puteai privi dincolo de scenă către ceea ce urma să fie viitorul suprem. Natura.

Una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale reconstruirii Teatrului Globe din Londra, teatrul lui Shakespeare, este şi ea legată de ceea ce vezi. Revelaţia aceasta este lumina. Atât scena, cât şi auditoriumul sunt iluminate. Artiştii şi spectatorii se pot vedea unii pe ceilalţi. Tot timpul. Oriunde ai privi, vezi oameni. Şi una dintre consecinţe este aceea că ni se aminteşte că marile solilocvii, al lui Hamlet sau al lui Macbeth spre exemplu, nu erau simple meditaţii private, ci erau dezbateri publice.

Trăim într-o epocă în care e dificil să vezi cu claritate. Suntem înconjuraţi de mai multă ficţiune decât orice alt moment al istoriei sau al preistoriei. Orice „fapt” poate fi contestat, orice anecdotă poate avea pretenţia de a atrage atenţia asupra „adevărului”. O ficţiune în mod special ne înconjoară continuu. Cea care caută să ne despartă. De adevăr. Şi pe unul de celălalt. Că suntem separaţi. Oamenii de oameni. Femeile de bărbaţi. Fiinţele umane de natură.

Dar, aşa precum trăim o epocă a divizării, a fragmentării, la fel trăim un timp de imensă mişcare. Mai mult decât în orice alt moment al istoriei, lumea e în mişcare, fuge adesea, merge pe jos, înoată dacă e nevoie, migrează, în toată lumea. Iar acesta este doar începutul. Răspunsul, cum bine ştim, a fost închiderea graniţelor. Înălţarea de ziduri. Excluderea. Izolarea. Trăim într-o ordine mondială tiranică, în care indiferenţa este moneda de schimb, iar speranţa este marfă de contrabandă. Iar o parte a acestei tiranii este controlul nu numai al spaţiului, ci şi al timpului. Timpul în care trăim evită prezentul. Se concentrează pe trecutul recent şi pe viitorul apropiat. Eu nu am aşa ceva. Am să cumpăr.

Acum l-am cumpărat, am nevoie de următorul… lucru. Trecutul profund este obliterat. Viitorul fără consecinţe.

Mulţi sunt cei care spun că teatrul nu schimbă sau nu poate schimba nimic din toate acestea. Dar teatrul nu va pleca. Pentru că teatrul e un loc, sunt tentat să spun un refugiu. Unde oamenii se adună şi formează instantaneu comunităţi. Aşa cum am făcut dintotdeauna. Toate teatrele sunt de mărimea primelor comunităţi umane, de la 50 până la 14.000 de suflete. De la o caravană nomadă la o treime din Atena antică.

Şi, pentru că teatrul există numai în prezent, sfidează şi această privire dezastruoasă asupra timpului. Momentul prezent e mereu subiectul teatrului. Sensurile lui sunt construite într-un act comunitar între interpret şi public. Nu doar aici, dar acum. Fără actul interpretului, publicul nu ar putea crede. Fără credinţa publicului, performarea nu ar fi completă. Râdem în acelaşi moment. Suntem mişcaţi. Suspinăm sau suntem şocaţi în linişte. Şi în acel moment, prin dramă, descoperim adevărul cel mai profund: ceea ce credeam că este diviziunea cea mai intimă dintre noi, graniţa propriei noastre conştiinţe individuale, este de asemenea fără graniţă. Este ceva ce împărţim.

Iar ei nu ne pot opri. În fiecare noapte, noi vom reapărea. În fiecare seară, actorii şi spectatorii se vor aduna şi aceeaşi dramă va fi reconstituită. Pentru că, aşa cum spune scriitorul John Berger, „sensul întoarcerii rituale este profund ancorat în natura teatrului”, motivul pentru care a fost mereu forma de artă a celor deposedaţi, care, din cauza acestei demontări a lumii noastre, este ceea ce suntem cu toţii. Oriunde sunt actori şi spectatori, vor fi poveşti care nu vor putea fi spuse altundeva, fie că este vorba de operele şi teatrele din marile oraşe, fie de taberele de imigranţi şi refugiaţi din nordul Libiei şi din lumea întreagă. Vom fi mereu împreună, o colectivitate, în această repunere în scenă.

Şi, dacă am fi în Epidaur, am putea vedea cum împărţim asta cu un peisaj mult mai larg. Cum facem mereu parte din natură şi nu putem evada de aici, aşa cum nu putem evada de pe planeta noastră. Dacă am fi în Teatrul Globe, am vedea cum întrebările aparent private ne sunt adresate tuturor. Şi, dacă am ţine în mână fluierul din Cirenaica de acum 40.000 de ani, am înţelege că trecutul şi prezentul sunt indivizibile, iar lanţul comunităţii umane nu poate fi niciodată rupt de către tirani şi demagogi.

Traducere de Ligia Soare

Maya Zbib

Maya Zbib

Maya Zbib, Liban

Este un moment de comuniune, o întâlnire irepetabilă, care nu se regăseşte în nicio altă activitate laică. Este simplul fapt că un grup de oameni alege să fie împreună în acelaşi loc, în acelaşi timp, pentru a lua parte la o experienţă comună. Este o invitaţie adresată indivizilor de a deveni un colectiv, de a-şi împărtăşi ideile, de a găsi căi prin care să-şi împartă povara acţiunilor necesare… pentru a-şi regăsi lent legăturile, conexiunea umană, şi pentru a descoperi asemănări mai degrabă decât diferenţe. În aceasta rezidă magia teatrului; aici reprezentarea îşi regăseşte proprietăţile arhaice.

Într-o cultură globală a urii generalizate faţă de celălalt, a izolării şi a singurătăţii, a fi prezent alături de ceilalţi, împreună, visceral, aici şi acum, este un act de iubire. Să alegi să nu te grăbeşti, departe de gratificarea imediată şi auto-gratificarea individuală în societăţile noastre ultraconsumeriste în ritm rapid; să încetineşti ritmul, să contempli şi să gândeşti împreună cu ceilalţi este un act politic, un act de generozitate.

După prăbuşirea ideologiilor majore, atunci când ordinea mondială actuală îşi dovedeşte eşecul deceniu după deceniu, cum ne putem reimagina viitorul? Cum siguranţa şi confortul sunt principalele precupări şi priorităţi în discursurile predominante, încă ne putem angaja în conversaţii incomode? Putem oare traversa teritorii periculoase fără teama de a ne pierde privilegiile?

Azi, viteza informaţiei este mai importantă decât cunoaşterea, sloganurile sunt mai preţioase decât cuvintele, iar imaginile cadavrelor sunt mai venerate decât corpurile umane vii, adevărate. Teatrul are menirea de a ne aminti că suntem făcuţi din carne şi sânge, iar corpurile noastre au greutate. Rolul lui este acela de a ne trezi toate simţurile şi de a ne spune că nu trebuie să luăm şi să consumăm numai cu privirea. Teatrul este aici pentru a ne restitui puterea şi sensul cuvintelor, pentru a le fura discursul politicienilor şi de a-l repune la locul lui… în arena ideilor şi a dezbaterilor, spaţiul viziunii colective.

Prin puterea poveştii şi a imaginaţiei, teatrul ne oferă noi modalităţi de a vedea lumea şi de a ne privi unul pe celălalt, de a deschide un spaţiu de reflecţie comună în mijlocul ignoranţei covârşitoare şi a intoleranţei. Atunci când xenofobia, discursul urii şi al supremaţiei omului alb revin atât de uşor în prim-plan, după ani de muncă grea şi după ce milioane de oameni au fost sacrificaţi peste tot în lume pentru a le declara ruşinoase şi complet inacceptabile… Când adolescenţii, băieţi şi fete, sunt împuşcaţi în cap sau închişi după gratii pentru că au refuzat să se supună nedreptăţii şi apartheidului…

Când figurile nebuniei şi ale despotismului de dreapta domină câteva dintre ţările cele mai importante din lumea occidentală… Când războiul nuclear planează ca un joc virtual între bărbaţii-copii de la putere… Când mobilitatea devine tot mai restrânsă, privilegiul câtorva aleşi, pe când refugiaţii mor pe mare, încercând să pătrundă în fortăreaţa iluziilor, în timp ce se înalţă ziduri tot mai înalte… Unde vom mai pune sub semnul întrebării lumea, dacă media e aproape toată vândută? Unde altundeva, dacă nu în intimitatea teatrului, ne putem regândi condiţia umană, pentru a imagina noua ordine mondială… împreună, cu iubire şi compasiune, dar şi printr- o confruntare constructivă, prin inteligenţă, rezistenţă şi putere.

Venind din zona arabă, aş putea vorbi despre dificultăţile cu care se confruntă artiştii în munca lor. Dar fac parte dintr-o generaţie de regizori care se simt privilegiaţi că zidurile pe care trebuie să le dărâmăm au fost mereu vizibile. Aceasta ne-a făcut să învăţăm să transformăm tot ce este disponibil şi să împingem colaborarea şi inovarea până la limită; să facem teatru în subsoluri, pe acoperişuri, în sufragerii, pe stradă, să ne construim publicul pas cu pas, în oraşe, la sate şi în taberele de refugiaţi. Am avut avantajul de a trebui să construim de la zero în contextele noastre şi să găsim căi de a scăpa de cenzură, toate acestea traversând liniile roşii şi sfidând tabuurile. Astăzi, aceste ziduri fac faţă tuturor celor care fac teatru în lume, căci finanţările n-au fost niciodată mai rare, iar corectitudinea politică este noul cenzor.

Astfel, comunitatea teatrală internaţională are azi mai mult ca niciodată un rol corectiv de jucat în faţa acestor ziduri tangibile şi intangibile care se tot înmulţesc. Azi, mai mult ca niciodată, există nevoia de a ne reinventa creativ structurile sociale şi politice, cu sinceritate şi curaj. De a ne accepta defectele şi de a ne asuma responsabilitatea lumii la a cărei facere luăm parte.

În calitate de realizatori de teatru ai lumii, nu urmăm o ideologie sau un sistem de credinţe, dar avem în comun eterna căutare a adevărului sub toate formele sale, chestionarea continuă a status quo-ului, sfidarea sistemelor de putere opresive şi, nu în ultimul rând, a integrităţii noastre umane.

Suntem numeroşi, suntem neînfricaţi şi suntem aici pentru a rămâne!

Traducere de Ligia Soare

Sabina Berman

Sabina Berman

Sabina Berman, Mexic

Ne putem imagina.

Tribul vânează păsări aruncând spre cer pietre micuţe, când un mamut gigantic intră brusc în scenă şi RAGE – în acelaşi timp, o fiinţă umană micuţă RAGE asemenea mamutului. Apoi, toată lumea fuge…

Acest răget de mamut emis de o fiinţă umană femeie – aş vrea să-mi imaginez că e femeie – este începutul a ceea ce face din noi specia care suntem azi. Specia capabilă să imite ceea ce nu suntem. Specia capabilă să-l reprezinte pe Celălalt.

Să facem un salt peste zece, o sută sau o mie de ani. Tribul a învăţat să imite alte fiinţe şi, în adâncul peşterii, la lumina licărindă a focului, reprezintă ceea ce a vânat în acea dimineaţă: patru bărbaţi sunt mamutul, trei femei sunt râul, bărbaţii şi femeile sunt păsări, copaci, nori. Astfel, tribul surprinde trecutul prin darul teatrului. Încă şi mai uimitor: astfel tribul inventează viitoruri posible, încearcă posibile forme de a învinge mamutul, duşmanul tribului.

Răgetele, fluierăturile, murmurele – onomatopeele sunt teatrul nostru cel dintâi – vor deveni limbaj verbal. Limbajul vorbit va deveni limbaj scris. Pe o altă cale, teatrul va deveni ritual, apoi cinema. Dar în toate aceste forme şi în sămânţa fiecărei forme ce va să vină, va continua să existe teatrul. Forma de reprezentare cea mai simplă. Forma vie de reprezentare. Teatrul, cu cât mai simplu, cu atât mai intim, ne conectează la capacitatea umană cea mai uimitoare, aceea de a-l reprezenta pe Celălalt.

Azi, în toate teatrele din lume sărbătorim această glorioasă capacitate umană de a face teatru. De a reprezenta şi, astfel, de a ne captura trecutul pentru a-l înţelege, sau de a inventa posibile viitoruri, care să-i aducă tribului mai multă libertate şi mai multă fericire.

Vorbesc, desigur, despre operele de teatru care contează cu adevărat şi care depăşesc nivelul de divertisment. Aceste opere de teatru care contează azi îşi propun acelaşi lucru precum cele mai vechi: să învingă inamicii contemporani ai fericirii tribului, graţie capacităţii de reprezentare.

Care sunt mamuţii care trebuie învinşi azi prin teatrul tribului?

După mine, mamutul cel mai mare dintre toţi este alienarea inimilor oamenilor. Pierderea capacităţii nostre de a simţi alături de Ceilalţi: de a simţi compasiune. Şi capacitatea noastră de a simţi alături de Celălalt ne-uman: Natura.

Ce paradox! Azi, pe ultima treaptă a Umanismului – epoca numită Antropocen – era în care omul este forţa naturală care a schimbat şi schimbă cel mai mult planeta – misiunea teatrului este exact opusul a ceea ce a strâns împreună tribul atunci când teatrul se juca în adâncul peşterii: azi trebuie să ne salvăm legătura cu lumea naturală.

Mai mult decât literatura, mai mult decât cinema-ul, teatrul – care cere prezenţa unor fiinţe umane în faţa altor fiinţe umane – este potrivit de minune să îndeplinească sarcina de a ne salva de la transformarea noastră în algoritmi. În pure abstracţiuni.

Să dăm la parte din teatru orice e superflu. Să-l dezgolim. Pentru că teatrul, cu cât e mai simplu, cu atât e mai în stare să ne amintească singurul lucru de necontestat: că suntem atâta vreme cât suntem în timp, că suntem atâta vreme cât suntem carne şi oase şi inimi care ne bat în piept. Suntem aici şi acum, doar atât.

Trăiască teatrul! Cea mai veche artă. Arta de a fi în prezent. Arta cea mai uimitoare. Trăiască teatrul!

Traducere de Ligia Soare

Ram Gopal Bajaj

Ram Gopal Bajaj

Ram Gopal Bajaj, India

După toate poveştile evoluţioniste, un singur lucru ştim sigur, care s-ar putea sintetiza astfel: toate formele de viaţă tind să supravieţuiască o veşnicie. Dacă acest lucru este posibil, viaţa tinde să invadeze timpul şi spaţiul, pentru a deveni nemuritoare. În acest proces, forma de viaţă se mutilează şi se autodistruge la nivel universal. Cu toate acestea, trebuie să limităm deliberarea la supravieţuirea umanităţii şi emanciparea sa de la omul peşterilor, care se ocupa cu vânătoarea în Epoca de Piatră, la Epoca Spaţială pe care o trăim acum. Suntem acum mai atenţi? Mai sensibili? Mai bucuroşi? Mai iubitori faţă de natura al cărei produs suntem?

De la începuturile omului şi până azi, artele spectacolului (dans, muzică, actorie/teatru) au dezvoltat instrumentul limbii, constând din vocale şi consoane. Sintetizând, vocalele exprimă sentimente sau emoţii, iar prin consoane ne exprimăm gândurile/cunoştinţele. Cele din urmă în mod special au dus la dezvoltarea matematicii, a geometriei, a armelor şi, mai nou, a computerului. Nu mai există cale de întoarcere. Pentru a supravieţui în această atmosferă avansată tehnologic, trebuie să ne exprimăm sentimentele prin teatru, emancipându-ni-le, purificându-ni-le de tot ce e banal, de furie, de lăcomie şi de răutate.

Mass-media, ştiinţa şi tehnologia, ne-au făcut puternici precum nişte demoni. De aceea, azi nu forma teatrului se află în criză, ci conţinutul, ceea ce transmite. Trebuie să atragem omul de azi, pentru a salva planeta şi, implicit, ”teatrul”. La nivel pragmatic, arta actorului şi spectacolele live trebuie să fie accesibile încă de la vârste mici, să fie incluse în educaţia primară. Astfel, generaţiile viitoare vor fi mai sensibile, mai generoase cu viaţa şi cu natura. Folosim limba în acest mod, prin teatru, putem educa oamenii să fie mai respectuoşi cu Pământul şi cu alte planete. Mai mult, teatrul va deveni foarte important pentru viaţă şi supravieţuire; el va da putere atât actorului, cât şi spectatorului, fără ca aceştia să se ameninţe reciproc, în această eră cosmică aşezată sub semnul apropierii, al vieţuirii împreună.

Salut teatrul şi rămân încredinţat că se vor face schimbări pornind chiar de la bază, la nivel rural şi urban. Împreună educăm lumea de la vârste fragede, pentru a forma, prin limbajul teatrului, generaţiile viitoare.

Traducere de Ligia Soare

liking

Werw Were Liking

Were Were Liking, Coasta de Fildeş

Într-o zi,

Un Om se hotărăşte să-şi pună întrebări în faţa unei oglinzi (un public),

Să-şi inventeze răspunsuri şi, în faţa acestei oglinzi (publicul său),

Să se critice, să-şi ia în râs propriile întrebări şi răspunsuri,

Să râdă sau să plângă, nu contează ce, dar la final

Să salute şi să binecuvânteze oglinda (Publicul său)

Pentru că i-a acordat această clipă de ciuda şi răgaz,

Se apleacă şi o salută pentru a-şi exprima recunoştinţa şi respectul…

În adâncul lui, căuta Pacea,

Pacea cu el însuşi şi cu oglinda lui:

Făcea teatru…

În acea zi, el vorbea…

Dispreţuindu-şi defectele, paradoxurile şi distorsiunile,

Pedepsindu-se prin mimică şi contorsiuni,

Meschinăria care i-a pătat umanitatea,

Vicleniile care au adus cataclisme,

Vorbea pentru el însuşi…

Admirându-se în elanul dezlănţuit,

În aspiraţiile sale spre grandoare, spre frumuseţe,

Spre un om mai bun, o lume mai bună

Pe care ar construi-o din propriile gânduri,

Pe care ar fi putut-o plămădi cu propriile mâini

Dacă de la el către el în oglindă, ar fi dorit-o, îşi spuse,

Dacă el şi oglinda lui împărtăşesc aceeaşi dorinţă…

Dar el ştie: făcea Reprezentaţii

Ale derâderii, fără îndoială ale iluziei,

Dar, cu siguranţă,şi ale acţiunii mentale

De construire, de re-creare a lumii,

Făcea Teatru…

Chiar torpilându-şi toate speranţele

Prin cuvinte şi gesturi acuzatoare,

Se încăpăţâna să creadă

Că totul s-ar împlini într-o singură seară

Prin privirile lui nebune

Prin cuvintele lui dulci

Prin zâmbetul lui maliţios

Prin umorul lui delicios

Prin cuvintele lui care, chiar şi rănind sau legănând

Operează o chirurgie pentru miracol.

Da, făcea teatru.

Şi în general

La noi, în Africa,

Mai ales în partea Kamite de unde vin eu,

Luăm în râs totul, chiar şi pe noi înşine,

Râdem de tot, chiar şi în doliu, când plângem,

Lovim pământul când ne dezamăgeşte.

Prin Gbégbésau Bikoutsi

Sculptăm Măşti înfricoşătoare

Glaé, Wabélésau Poniugo

Pentru a reprezenta Principiile de nestrămutat

Care ne impun ciclurile şi timpurile

Şi marionete care, ca şi noi,

Sfârşesc prin a-şi reprezenta Creatorii

Şi prin a-şi supune manipulatorii.

Concepem rituri în care cuvântul rostit

Umflat de cânturi şi respirări ritmate

Se lansează în cucerirea sacrului

Provocând dansuri ca o transă,

Incantaţii şi invocarea devoţiunii,

Dar mai presus de toate râsete

Pentru a sărbători bucuria de a trăi

Pe care nici secolele de sclavie şi de colonizare,

De rasism şi de discriminare,

Nici nesfârşitele timpuri de abuzuri de nedescris

N-au putut nici să înăbuşe, nici să ne smulgă

Spiritul nostru de Tată şi Mamă ai Omenirii,

În Africa, la fel ca peste tot în lume,

Facem teatru.

Iar în acest an special consacrat ITI

Ma bucur foarte tare şi sunt onorată

Să reprezint continentul nostru

Pentru a-i duce mai departe mesajul de pace,

Mesajul de Pace al Teatrului,

Căci continentul acesta, despre care se spunea

Că se poate întâmpla orice

Fără ca nimeni să nu simtă nicio durere sau lipsă,

Este din nou recunoscut pentru rolul primordial

De Tată şi Mamă ai Omenirii,

Iar lumea întreagă vine aici,

Căci fiecare încă mai speră să găsească pacea

În braţele părinţilor săi, nu-i aşa?

Şi astfel, teatrul nostru, mai mult ca niciodată, convoacă

Şi angajează toţi oamenii, dar mai ales

Pe toţi cei care-i împărtăşesc gândul, cuvântul şi acţiunea teatrală

La mai mult respect faţă de ei înşişi şi unii faţă de ceilalţi,

Privilegiind cele mai de preţ valori umaniste

Cu speranţa de a obţine o umanitate mai bună pentru fiecare:

Una care scoate la suprafaţă inteligenţa şi înţelegerea

Prin această parte a celor mai eficiente culturi umane,

Însăşi cea care şterge toate graniţele: teatrul…

Una dintre cele mai generoase, pentru că vorbeşte toate limbile,

Implică toate civilizaţiile, reflectă toate idealurile,

Exprimând o unitate profundă a tuturor oamenilor care,

În ciuda tuturor confruntărilor,

Caută mai ales să se cunoască mai bine

Şi să se iubească mai bine, în pace şi calm,

Când reprezentarea devine participare,

Amintindu-ne de datoria acţiunii pe care ne-o impune

Puterea teatrului de a-i face pe toţi să râdă şi să plângă, împreună,

Diminuându-le ignoranţa, îmbogăţindu-le cunoştinţele,

Pentru ca omul să redevină cea mai mare bogăţie a omului.

Teatrul nostru propune reexaminarea şi revaluarea fundamentală

A tuturor principiilor umaniste, a tuturor acestor virtuţi înalte,

A tuturor acestor idei de pace şi prietenie între popoare

Atât de susţinute de UNESCO

Pentru a le întruchipa pe scenele pe care le creăm azi,

Pentru ca aceste idei şi principii să redevină o nevoie esenţială

Şi un gând profund mai ales al creatorilor de teatru în primul rând,

Care vor putea să-l împartă apoi cu publicul lor.

Iată de ce ultima noastră creaţie teatrală numită ”L’Arbre Dieu”, ce reia recomandările lui Kindack Ngo Biyong Bi Kuban, Maestrul nostru, spune astfel:

”Dumnezeu este ca un Copac Mare

Din care fiecare poate vedea un singur aspect

Din unghiul în care se află:

Acela care trece pe deasupra copacului nu-i va vedea decât frunzişul

Şi poate fructele şi florile sezoniere.

Acela care trăieşte sub pământ îi ştie doar rădăcinile.

Acela care se sprijină de copac îl recunoaşte

Doar după ceea ce simte spatele lui.

Cei care vin din fiecare punct cardinal

Vor vedea ceea ce aceia din faţă nu pot vedea,

Cei privilegiaţi vor cunoaşte secretul

Dintre scoarţa şi pulpa lemnului,

Pe când alţii, ştiinţa intimă a măduvei copacului,

Dar indiferent de superficialitatea

Sau de profunzimea percepţiei fiecăruia,

Nimeni nu se află niciodată într-un unghi din care

Să poată percepe toate aspectele deodată

Decât dacă devine el însuşi acel copac divin!

Dar atunci mai suntem oameni?”

Fie ca toate teatrele din lume să se tolereze şi să se accepte

Pentru a servi mai bine obiectivul global al ITI,

Pentru ca în sfârşit, la această a 70-a aniversare

Să fie mai multă Pace în lume,

Prin puternica participare a Teatrului…

Traducere de Ligia Soare

logo institutul international de teatruBiografii

Peter Brook: „Teatrul britanic are o bună şi distinsă tradiţie. Simon McBurney şi Complicité nu fac parte din ea; ei şi-au creat propria tradiţie, de aceea sunt atât de speciali şi de valoroşi.”

Actorul, scriitorul şi regizorul Simon McBurney este unul dintre creatorii de teatru cei mai inovatori, imprevizibili şi influenţi din zilele noastre. Este co-fondatorul companiei Complicité (fosta companie Théâtre de Complicité) creată în 1983 la Londra. De atunci, a lucrat cu aceiaşi designeri, producători, directori de platou, actori, scriitori (printre care şi colaborarea intimă, vreme de 25 de ani,cu scriitorul John Berger, dispărut dintre noi în 2017), pentru a crea prin intermediul unui proces de colaborare minuţios studiat, care îmbină o profundă fascinaţie pentru limbă, cu credinţa că toate aspectele teatrului ar trebui să vorbească.

Fie că lucrează la opere originale, la adaptări pentru teatru, operă sau film, fie că reinventează clasicii pe Broadway, el sfidează de fiecare dată limitele formei teatrale. 

Pe lângă scrierea şi crearea de opere originale, nu numai că a pus în scenă piesele unor autori deosebiţi – Beckett, Brecht, Bulgakov, Durrenmatt, Ionesco, Daniil Kharms, Arthur Miller, Bruno Schulz, Shakespeare şi Ruzzante – dar a şi adaptat numeroase scrieri literare. A adaptat, de exemplu, ”Maestrul şi Margareta” (2012), piesa centrală a Festivalului de la Avignon din 2012, unde a fost Artiste Associé al anului; dintre adaptările recente, amintim ”Beware of Pity” (2016), căreia i-a semnat şi regia, în colaborare cu Schaubühne Ensemble la Berlin.

În ultimii 20 de ani, a revenit constant asupra unor chestiuni politice, sociale şi filosofice despre felul în care trăim, gândim şi acţionăm ca societate. Idei complexe sunt explorate şi revelate prin folosirea unei teatralităţi surprinzătoare, care nu se teme să amestece formele teatrale cele mai vechi cu aspectele cele mai recente ale tehnologiei moderne.

”Mnemonic” (1999–2004), o piesă despre relaţia dintre memorie, origine şi identitate, i-a permis să-şi dezvolte fascinaţia pentru spirit şi conştiinţă. A luat povestea lui Oetzi, cadavrul găsit în 1991 într-un gheţar de la graniţa dintre Italia şi Austria şi care, conform omenilor de ştiinţă, ar fi trăit în urmă cu 5000 de ani, şi a îmbinat-o cu o poveste contemporană personală despre pierdere şi depresie. A continuat să exploreze aceste teme în diverse feluri în ultimii ani, cea mai recentă creaţie fiind ”The Encounter”, o comandă din partea Festivaluli Internaţional din Edinburgh, în 2015.

”The Encounter” face în prezent turul Europei într-o nouă versiune şi este, în acelaşi timp, o instalaţie, o meditaţie filosofică despre natura conştiintei, şi un strigăt de dezaprobare la adresa pretenţiilor coloniale ale societăţii de consum moderne. Piesa lansează întrebări despre chestiuni politice, sociale şi formale a aceea ce înseamnă azi a fi om.

Ea îmbină cea mai veche dintre formele teatrale, naraţiunea simplă, cu tehnologia comtemporană – folosind sunetul biaural direct conectat la fiecare spectator prin căşti individuale.

Dar accentul nu se pune niciodată pe tehnologie, ci pe întrebările fundamentale pe care McBurney şi le pune despre conştiinţă şi felul în care societatea ocidentală „gândeşte”, şi ne aminteşte că trebuie să-i ascultăm pe cei aflaţi la marginea lumii noastre, dacă vrem să supravieţuim.

O întâlnire similară de investigaţie intelectuală riguroasă şi o formă teatrală uimitoare a fost piesa ”Disappearing Number” (2007), scrisă de McBurney şi inspirată de ”A Mathematician Apology” a lui G. H. Hardy, care spunea povestea relaţiei dintre matematicianul Hardy şi Srinivasa Ramnujan, cel mai mare matematician indian al secolului al XX-lea. Integrând matematici complexe în forma întregului spectacol, a ţesut o poveste care a combinat identitatea culturală, iubirea şi mortalitatea cu explorarea frumuseţii matematice, realizată prin dansul clasic indian, forma muzicală şi proiecţia video.

Identitatea culturală şi felul în care funcţionează mintea au fost teme centrale şi în operele realizate împreună cu Teatru Public Setagaya din Tokyo. Prima, ”The Elephant Vanishes”, a fost adaptată după volumul de povestiri al lui Haruki Murakami. A doua a fost o adaptare a două scrieri de Junichiro Tanizaki: ”The Story of Shunkin”, o nuvelă despre un jucător Shamisen orb din secolul al XIX-lea şi In Praise of Shadows”, eseu despre estetică. Ambele piese, una amplasată într-un Tokyo modern, a doua îmbinând o staţie radio din Kyoto şi Japonia începutului de secol al XIX-lea, îşi amestecă forma şi conţinutul pentru a pune întrebări cruciale pentru japonezi, dar şi pentru toate culturile în general, despre relaţia dintre prezent şi trecut, sfidând totodată ideile occidentale despre percepţie şi frumuseţe. Şi înţelegerea faptului că, aşa cum cuvintele formează baza spiritelor noastre conştiente, la fel muzica dezvăluie şi face apel la inconştientul nostru profund.

Accentul pus pe ”muzicalitatea” teatrului este evident încă de la începuturile activităţii sale. Nu doar în folosirea muzicii, dar şi în forma însăşi a pieselor pe care le numeşte muzică originală.

Muzicalitatea aceasta s-a evidenţiat în mod deosebit în ”The Street of Crocodiles”, bazată pe creaţiile scriitorului şi artistului polonez Bruno Schulz, care s-a inspirat din primul Concerto Grosso al lui Alfred Schnittke. The Noise of Time”, creat în colaborare cu Emerson Quartet şi Centrul Lincoln din New York, a folosit drept text central Cvartetul nr. 5 al lui Șostakovici. Piesa a integrat teatrul şi muzica într-un mod cu totul nou, cvartetul învăţând pe dinafară această lucrare extraordinară, pentru a se putea deplasa cu actorii de-a lungul reprezentaţiei.

De aici s-a născut colaborarea cu L. A. Philarmonic în primul sezon al lui Walt Disney Concert Hall, cu Strange Poetry”, o meditație despre Berlioz, folosind întreaga orchestră ca interpreţi. De atunci, a lucrat la opere în colaborare cu De Nederlaandse Opera din Amsterdam.

”A Dog’s Heart” (2010), o nouă operă de Sasha Raskatov, a fost urmată de The Magic Flute” (2012) şi de ”The Rake’s Progress” (2017) a lui Stravinski. 

Despre creaţiile lui McBurney şi ale companiei al cărei director artistic este acesta, s-a spus nu doar că au produs efectul unui adevărat cutremur în teatrul britanic din ultimii 30 de ani, dar au avut influenţe şi la nivel mondial. Printre numeroasele premii, merită amintit prestigiosul Premiu Yomiuri (2011) care se decernează în Japonia, McBurney fiind primul străin care îl primeşte. A fost Artiste Associé al Festivalului de la Avignon (2012) şi a primit titlul de doctor onorific din partea mai multor universităţi, printre care Lund, din Suedia, London Metropolitan University şi Cambridge University.

*

Maya Zbib este regizoare de teatru, interpretă, scriitoare, co-fondatoarea companiei de teatru Zoukak.

Lucrările sale au putut fi văzute în Orientul Mijlociu, Statele Unite ale Americii, Africa, America de Sud şi sudul Asiei. A predat teatru în mai multe ţări, atât în context academic, cât şi neacademic. A fost desemnată să creeze pentru Performing Arts Centre NYUAD, Universitatea Houston, Williams College, teatrele din Krefeld/Monchengladbach, Festivalul Shwindlefrie, Festivalul LIFT şi The Royal Court Theatre, între altele.

Zbib se numără printre absolvenţii Goldsmiths University of London (2007), Chevening/KRSF (2007), Cultural Leadership International (2010), a fost bursieră ISPA, New York (2010) şi a fost aleasă protégé a lui Peter Sellars, în cadrul Rolex Mentor şi Protégé Arts Initiative (2011). Compania de teatru Zoukak a primit premiul Ibsen Scholarship (2012), premiul Anna Lindh Foundation’s Euromed Dialogue pentru rezistenţă socială şi creativitate (2014), Praemium Imperiale Grant pentru tineri artişti din partea Japan Arts Association (2017) şi Premiul Cultura pentru Pace din partea Chirac Foundation (2017).

*

Sabina Berman s-a născut în Mexico City şi este scriitoare şi jurnalistă. Considerată dramaturgul mexican contemporan cu cel mai mare succes din punct de vedere al criticilor, dar şi comercial, Berman este unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă spaniolă în viaţă.

Înainte de naşterea sa, părinţii au fugit din calea persecuţiei la care erau supuşi evreii în Polonia natală şi au căutat refugiu în Mexic. Sabina, împreună cu cei doi fraţi şi sora sa, au crescut perfect conştienţi de tensiunile pe care conflictul le exercitase asupra soartei familiei, ceea ce scriitoarea încă mai consideră un factor decisiv în viaţa sa.

În calitate de scriitoare, tratează mai ales teme legate de diversitate şi ostacolele acesteia. Stilul său tinde spre umor şi necesitatea de a depăşi limitele limbajului. Este laureată de patru ori a Premiului Naţional de Dramaturgie din Mexic (Premio Nacional de Dramaturgia Juan Ruiz Alarcón) şi de două ori a Premiului Naţional al Jurnalistului (Premio Nacional de Periodismo). Piesele sale au fost jucate pe scene din Canada, America de Nord, America Latină şi Europa. Romanul său ”La mujer que buceó en el corazón del mundo ” („Eu/Femeia care a plonjat în inima lumii”) a fost tradus în 11 limbi şi publicat în peste 33 de ţări, printre care Spania, Franţa, Statele Unite, Marea Britanie şi Israel.

În prezent lucrează în film şi televiziune.

*

Născut în 1940 la Darbhanga, India, Ram Gopal Bajaj este actor de succes premiat şi apreciat, este de asemenea regizor, scriitor şi un preţuit educator în domeniul teatrului.

După ce a absolvit cursurile Universităţii Bihar în 1960, şi-a continuat studiile la Școala Naţională de Artă Dramatică în 1965 – instituţie cu care apoi a devenit sinonim – unde s-a specializat în actorie. După absolvire, Bajaj a devenit cadru didactic al aceleiaşi Școli Naţionale de Artă Dramatică, unde şi-a perfecţionat teoriile de educaţie teatrală. Între timp, a devenit directorul universităţii şi conferenţiar. A predat, de asemenea, la Universitatea Punjabi, Universitatea Hyderabad şi la prestigioasa Modern School New Delhi.

După formarea în educaţie teatrală, Bajaj a devenit unul dintre membrii fondatori ai ”Dishantar”, un grup de profesionişti din teatru înfiinţat în 1967, o platformă care i-a permis să-şi dezvolte plenar cariera de actor. Primele reprezentaţii, atât din dramaturgia indiană, cât şi internaţională, s-au bucurat de un real succes. Mai târziu, s-a afirmat în calitate de regizor, punând în practică mare parte din ceea ce acumulase ca actor.

De la începuturile carierei sale, Bajaj a jucat în 36 de piese şi a regizat alte 45. A obţinut binemeritate premii în ambele discipline, cum au fost Premiul Naţional pentru Teatru Indian Imaginativ, acordat de National Press of Indian pentru regie de teatru în 1992, şi Premiul pentru Cel Mai Bun Actor la Festivalul de Film Dada Saheb Phalke în 2017. A tradus şi adaptat 19 piese din diferite limbi în hindi, şi este renumit pentru stilul său unic de a recita poezie.

Pentru imensa contribuţie în domeniul teatrului, Ram Gopal Bajaj a primit Premiul Padma Sri acordat de Preşedintele Indiei în 2003. I s-au decernat, de asemenea, premii pentru întreaga carieră în 2015, 2016, iar în 2017 a primit Hindi Academy Natak Samman pentru contribuţia deosebită la canonul limbii şi literaturii hindi. Este încă activ ca actor, regizor şi scriitor de teatru şi cinema.

*

Were Were Liking s-a născut pe 1 mai 1950 la Bondé, în Camerun, dar trăieşte în Coasta de Fildeş din 1978. Este artist pluridisciplinar. În calitate de scriitoare, are peste treizeci de titluri publicate, de la romane la piese de teatru, povestiri, eseuri, cărţi de artă şi poezie… În calitate de pictoriţă, din 1968 până în prezent şi-a expus lucrările în toată lumea. În teatru, pe lângă rolul apreciat de dramaturg, s-a remarcat şi ca marionetist inovator, a pus în scenă numeroase fresce, toate descrise ca opere africane, dintre care multe au avut turnee mondiale. A fost, de asemenea, actriţă de teatru şi de cinema, dar şi cântăreaţă de rap…

Cercetătoare în tehnicii pedagogice tradiţionale la Universitatea din Abidjan (ILENA) între 1979 şi 1985, a participat la revoluţia teatrului ritual şi a iniţiat grupul artistic Ki-Yi Mbock. A pus la punct un sistem de formare special inspirat de iniţieri africane care-i permit să ajungă la sute de tineri cu situaţii dificile, pe care îi ajută să se reintegreze în societate pe poziţii de lider. Aceasta i-a adus premiul ”Héros de la Ville” Prince Clauss în 2000. În 2001, a pus bazele Fundaţiei Panafricane Ki-Yi de formare a tinerilor şi de dezvoltare personală prin cultură, în care se implică neîncetat de atunci.

Activitatea sa a fost răsplătită prin numeroase premii, dintre care amintim Premiul Arletty din partea Franţei, Premiul René Praile din partea Belgiei, Premiul Fonlon Nichols al Universităţii Alberta din Canada, titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor din partea Franţei, tilul de Comandor al Ordinului Naţional al Meritului din partea Costei de Fildeş. Membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei din 1997 până în 2003, Premiul Noma 2005 şi Laureat al Cărţii Anului în 2007 pentru romanul său ”La Mémoire Amputée”, ea este astăzi membru permanent al Academiei de Ştiinte, Arte şi Culturi ale Africii şi Diasporei Africane, în Coasta de Fildeş.

Sursa texte și foto: UNITER

costintuchilaZIUA MONDIALĂ A TEATRULUIInstitiul Internațional al Teatrului,maestrul și margareta,Maya Zbib,Ram Gopal Bajaj,Sabina Berman,Simon McBurney,stravinski,The Encounter,UNITER,Were Were Liking,ziua mondiala a teatrului
Simon McBurney, Marea Britanie La jumătate de milă de Cirenaica, în nordul Libiei, se găseşte un mare adăpost din piatră. 80 de metri lăţime şi 20 de metri înălţime. În dialectul local se chemă Hauh Fteah. În 1951, analiza de datare cu carbon-14 a arătat că locul a fost ocupat...