Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

micul print dictionar de personaje paula romanescu rev teatrala radio

sigla rubricii dictionar de personajePovestea Micului Prinţ nu începe cu „a fost odată”, nu desfăşoară pentru ochii noştri un întreg arsenal de arme pentru eternele bătălii dintre bine şi rău în care vreun mărunt viteaz fiu de-mpărat sau nat de rând, mai mult mânat de teribilisme aventuroase decât de raţiune, se ia la trântă cu toate văzutele şi bănuitele forţe ale răului până când, într-un târziu-devreme pune de o nuntă mare cu mireasa pentru care… totul spre-a ne da poveţe / cum se-ajunge fără veste / până-n hău de bătrâneţe…

Micul Prinţ, acela care nu va îmbătrâni niciodată, este o alcătuire misterioasă şi firească, la fel cum misterioase şi fireşti ne par stelele-n cer, deasupra…pustiurilor (din noi?) când ne este dor de o prezenţă care să dea vieţii noastre sens şi inimii clinchet de stele ca un clopoţel străluminat de iubire.

micul print planeta montaj c tuchila

Micul Prinţ despre care vreau să vă (re)povestesc în felul meu, n-a apărut în lumea poveştilor decât foarte târziu, prin veacul al XX-lea după Venirea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Celui de la care omenirea numără anii.

A fost adus până la noi de un autor serios – Antoine de Saint-Exupéry – pilot purtător de scrisori de pe un ţărm pe celălalt al Atlanticului, om de al cărui cuvânt nici vorbă să ne îndoim.

antoine-de-saint-exupery

Antoine de Saint-Exupéry

Acesta se simţea în văzduh la fel de confortabil ca acasă, pe pământ, dar dacă cel mai adesea era în aer, aproape de cer, nu înseamnă deloc c-ar fi vrut să fugă de oameni. Dimpotrivă. Dovada (una din cele multe, nu şi singura!) este dedicaţia pe care a înscris-o pe prima pagină a romanului său Micul Prinţ – pentru că roman este povestea despre straniul personaj plecat de undeva, de pe o minusculă planetă, spre a descoperi „planeta despre care un geograf i-ar fi spus că are o reputaţie bună” –  Planeta Albastră, mai exact Pământul oamenilor: „ Lui Léon Werth, omul care poate înţelege orice, chiar şi cărţile pentru copii, un om care locuieşte în Franţa şi suferă de foame şi de frig şi ar avea nevoie de consolare”.

Deci aşa stăteau lucrurile.

Era în anul 1943. Franţa era sub ocupaţie. Temutele lagăre naziste erau nesătule…

aviatori-celebri

Poate povestea Micului Prinţ era chiar nevoia omului simplu de a evada din realitate.

Autorul se plasează de la început în poveste, personaj şi garant al celor relatate, participant la „torsul firului”.

Spune el că pe la vreo şase ani ar fi descoperit într-o carte de Poveşti adevărate nişte istorii cu şerpi boa care înghiţeau elefanţi. Astfel a desenat în felul lui elefantul înghiţit de şarpe („în manieră expresionistă”, ar zice vreun critic avizat foarte, ce uluieşte plebea!). „Opera lui” de copil n-a impresionat pe nimeni, necum să înspăimânte privitorii –   persoane adulte.

După alte câteva „studii” de matematică, gramatică, geografie (şcoală, dulce şcoală!), a învăţat să piloteze.

Până aici nu avem de ce să nu-l credem. Antoine de Saint-Exupéry a fost pilot! Doar aşa ni-l prezintă toate „cărţile serioase” numite Istorii ale literaturii franceze din secolul al XX-lea.

Ba, ne mai şi asigură că s-a născut pe 29 iulie 1900 la Lyon şi… s-a înălţat le ceruri cu avionul lui cu tot uitând să se mai întoarcă printre semenii pe care-i iubea nespus, pe 31 iulie 1944.

Împlinise deci 44 de ani şi două zile…

Mediterana ştie mai multe despre dispariţia lui dar până acum nu ne-a spus nimic.

figuri-celebre-antoine-de-saint-exupery

S-ar putea ca pilotul-scriitor să fi profitat de o migraţiune a păsărilor călătoare neînscrisă în calendarul rostuitelor plecări şi să se depărteze de pământul oamenilor porniţi să se ucidă unii pe alţii dintr-o raţiune sinonimă cu iraţiunea.

Accidente mai avusese: prin 1938 în încercarea de a ajunge de la New York în Ţara de Foc.

Iată-l acum în plină Sahara, la mii şi mii de leghe de orice ţinut locuit, cu avionul în pană, cu apă cât să-i ajungă cam pentru opt zile, preocupat până la disperare de a găsi o soluţie salvatoare.

Uşor (şi greu) de imaginat surpriza lui când, după prima noapte petrecută sub stele, pe nisip, în zori s-a trezit cu o făptură extraordinară ce nu părea deloc speriată că se află acolo unde se afla şi care, cu aerul cel mai firesc din lume, i-a cerut să-i deseneze o oiţă.

Ce-ar face un adult în toată firea într-o astfel de situaţie de nu să pună întrebări: De unde? Cum? Când? De ce?… Chiar asta a făcut şi povestitorul, pilotul. Dar foarte repede a trebuit să admită că evidenţa este mult prea tainică să te mai şi îndoieşti de ea.

Adulţii nu au dreptul să pună întrebări.

Copiii, da!

Din frânturile lor de vorbe culeg adulţii taina în care micile făpturi se învăluie, se dezvăluie, taina care prinde contur şi capătă logică aşa cum numai cei deprinşi să vadă cu sufletul văd cu adevărat, fiindcă „l’essentiel est invisible pour les yeux”.

micul print editie princeps

Coperta ediției apărute la Gallimard, noiembrie 1946, cu desenele autorului. Prima ediție a romanului a apărut în franceză și engleză în 6 aprilie 1943, la editura americană Reynal & Hitchcock

Aflăm şi noi, odată cu autorul, că Micul Prinţ (că asta era strania făptură ivită în zori acolo în deşertul fără ţipenie de viaţă, lângă pilotul nostru) vine de undeva de departe, de pe o planetă… un asteroid care ar fi fost observat o singură dată de un astronom turc prin anul… nu ştiu care când a încercat să demonstreze „descoperirea” lui la nu ştiu ce congres internaţional de astronomie unde, se-nţelege, n-a fost luat în serios din pricina straielor sale… (explicaţie necesară adulţilor, desigur, celor care nu cred decât în cifre, calcule, logică).

Pentru a câta oară, „învelişul” trece drept miez de adevăr!

Peste alţi câţiva ani, acelaşi astronom, îmbrăcat europeneşte, a refăcut demonstraţia şi, de data aceea, a fost crezut.    

Pentru a câta oară haina este cea care îl face pe om credibil!

El asteroide B-612 en un parque temático inspirado en Francia y situado en Hakone (Japón). arnaud malon

Asteroidul B 612, inspirat de Micul Prinț. Parcul Hakon, Japonia. Sculptură de Aranud Malon

Să convenim dar că planeta Micului Prinţ era Asteroidul B 612. (Vi se pare mai clar acum, nu?)

Mai aflăm din vorbele sale că „acolo” la el acasă, loc prea mult nu este: abia de încap doi vulcani în activitate şi unul stins, câteva flori efemere ce răsar odată cu soarele şi mor la asfinţit, mai multe buruieni, nişte baobabi ameninţând să destabilizeze planeta şi, mai importantă decât toate, o roză ivită după o minuţioasă şi lungă pregătire întru frumuseţe…

Ca orice „frumoasă”, roza aceea era un pic prea cochetă, un pic prea capricioasă, greu să-i intri în voie şi să ghiceşti ce vrea cu adevărat… Aflându-se în mare dificultate de a-i putea face pe plac frumoasei, Micul Prinţ hotărăşte să-şi ia… universul în cap şi să plece unde-o vedea cu ochii (că doar e lucru ştiut că „les voyages forment la jeunesse”).

Din pricina câtor neînţelegeri fugim de-acasă, de la rosturile noastre cu speranţa că „au fond de l’inconnu” vom da de ceva nou, ceva asemenea unei fericiri nou-nouţe care tocmai pe noi ne aştepta! Numai că „le langage est source de malentendus” şi de cele mai multe ori tăcerea poate fi mai grăitoare decât orice rostire.

Ce să înţeleagă bietul Mic Prinţ când roza lui, răsfăţată, ocrotită, mofturoasă, cochetă, îi şopteşte în momentul plecării lui: „Încearcă să fii fericit – Tâche d’être heureux!”

Fericit!…

micul-print11

Ce-l aştepta oare prin locurile pe unde a trecut, prin „planetele” acelea ca tot atâtea insule de singurătate cu chip de om?

Şi oamenii ce sunt de nu nişte „planete” înconjurate de pustiul acela de ne-nţelesuri căruia i se mai spune limbaj!

Prima planetă vizitată de micul rătăcitor era (locuită de) un rege.

Îmbrăcat în purpură şi hermină pentru care orice fiinţă trebuia să-i fie un supus. Numai că supuşi nu prea avea „monarhul” nostru „absolut” şi, absolut singur cum era, încerca, atunci când i s-a ivit Micul Prinţ dinainte, să-i dea porunci cât de cât rezonabile în irezonabila legătură dintre stăpâni şi supuşii mereu nesupuşi…

Dar noi de câte ori cerem de la ceilalţi lucruri rezonabile?

Cea de a doua planetă era locuită de un vanitos (sau chiar el era planeta?) care avea nevoie de admiratori. De auzit, nu auzea decât laudele şi aplauzele la care răspundea cu un zâmbet condescendent ridicându-şi pălăria.

Dar noi? De câte ori avem urechi şi pentru critică?

Dar cei ce se cred aleşii aleşilor, moţul moţului, cei ce ne fac legi şi ne pun biruri deşi, de filozofie li se apleacă, ar putea să audă şi altceva în afară de „Ura! Ura!” nebănuind măcar că din pricină de „ură” se cam alege praful de toate cele care azi sunt tari cum cred ei şi mâine nu-s?…

Cea de a treia planetă – un beţiv… care bea de ruşine că bea… Singur şi el, ca toţi învinşii care îşi îneacă amarul în mai amar…

Dar noi?! Noi, nu!!!

Poate doar închinătorul la poezie, marele savant, matematician, astronom, poetul mutat în timpul fără anotimpuri – Omar Khayyam care scrie:

    „Beau vin cum salcia bea apă.

    Mi se pare firesc. Alah când m-a creat

    (Şi doar Alah e fără de greşeală),

    Ştia desigur că voi bea.  De nu ar fi aşa,

    Toată ştiinţa Lui n-ar face-o para chioară”.

Am zis „mutat în timpul fără anotimpuri”?! Inexact! Ar fi trebuit spus: „mutat în stea”, devenit stea! Altfel cum de are vinul băut sub stele atâta lumină încât geme noaptea de înţelepţi!…

A patra planetă – un businessman pentru care totul se reduce la cifre, la adunare şi înmulţire. La a poseda.

Pentru el totul se poate poseda:

Stelele sunt ale nimănui?! Nimic mai simplu să le faci ale tale. E suficient să înscrii numărul lor pe o hârtie şi s-o plasezi într-o bancă, lucru care poate doar pentru Micul Prinţ ar părea amuzant, poetic chiar, dar deloc serios, deloc folositor.

Dar noi, ce comori îngrămădim în seifurile supersecurizate din banca-gândire când sufletul rămâne de o sărăcie lucie?

Câte opere de artă niciodată văzute stau sechestrate în băncile lumii deloc amuzante, deloc poetice!…

petit-prince-6

Desen de Antoine de Saint-Exupéry

Planeta a cincea, cea mai mică dintre toate, era locuită de un lampagiu. Mai rămânea loc şi pentru un felinar – de aprins la căderea nopţii, de stins în răsărit de zori (pe vremea când ziua şi noaptea se rânduiau în 24 de ore) potrivit unui vechi consemn.

Dar, cu viteza din vremea aceea, timpul dintre noapte şi zi rămăsese de un minut (de vremea când venise Micul Prinţ pe planeta Pâmânt vorbim că, de atunci…), aşa că, fidel consemnului, bietul lampagiu, tot aprinzând şi stingând felinarul, nu mai apuca să doarmă şi tare era obosit…

Absurdul muncii lui era cel mai puţin absurd dintre toate: avea un sens, făcea un lucru util. Era bine, era frumos. Legea era respectată.

Dar noi, ce mai ştim despre acea splendidă inutilitate care se numeşte lege?

O fi frumos să asişti la 1140 de apusuri de soare în răstimp de 24 de ore, dar, vai!, nu este loc (de muncă!) pentru două persoane acolo unde doar unul singur poate trudi fără drept la odihnă până la ceasul odihnei de pe urmă, singura lege, dura-dura…

Cea de a şasea planetă, ceva mai vastă, era locuită de un geograf care scria în nişte cărţi groase despre locuri pe care nu le văzuse niciodată.

Dar cine vede locurile despre care scriu geografii? Exploratorii poate şi, mai abitir decât aceştia, exploatatorii care-şi plimbă inutilitatea pe la ruletele tocătoare de bani, cu, neapărat, o croqueuse de diamants alături.

Dar noi? De câte ori n-am colindat cu ochii şi cu mintea pe harta lumii de pe minuscula Planetă care se zice că este „a noastră”!

Şi Micul Prinţ avea (era!) o planetă.

Singura comoară de acolo (din inima lui) – o floare. O roză pe care, iată, el o părăsise neînţelegându-i jocul de-a spinii, de-a neajutorarea în faţa celei mai slabe adieri de vânt.

Dar „trestia gânditoare” de care vorbeşte Pascal, trestia aceea pe care cel mai firav vânticel poate s-o distrugă, trestia care „ştie”, nu tot neajutorată este!…

Şi totuşi planeta cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai diversă, este Terra.

Aici nimeni nu e singur, nu poate să fie singur între miliardele de fiinţe care-o populează!

Oare?!

uklid

Desen de Antoine de Saint-Exupéry

Ce să creadă Micul Prinţ ajuns pe Terra într-o pustitate de a cărei perfecţiune numai deşertul ştie? Ce crede orice călător în necunoscut: că s-o fi rătăcit…

Dar câţi rătăciţi nu se cred pe drumul cel bun cu cât labirintul care le este viaţă îşi lărgeşte păienjenişul de drumuri!

Numai că un şarpe (și aici?! Credeam că numai în Paradis…) îi şşşşopteşşşşte că a ajuns chiar pe pământ, dar că oamenii nu-ssss de găssssit pe aici…

Prietenos, Micul Prinţ îi arată şarpelui steaua din care venise el iar acesta, la fel de prietenossss, îi răspunde că-l poate ajuta ssssă sssse întoarcă acolo dacă într-o zi…

Nu, deocamdată Micul Prinţ este hotărât să întâlnească oameni şi, chiar dacă sâsâitul îi spune că „on est seul aussi chez les hommes”, nu doar în deşert, el va merge să-i caute.

On est seul aussi chez les hommes” – Şi printre oameni eşti la fel de singur, îi şuieră insinuant şarpele cât un deget de subţire dar mai puternic decât braţul unui rege…

Parabolă deloc greu de descifrat: moartea rezolvă totul!

Dar „rezolvarea” aceasta o amânăm fiecare, amăgindu-ne că, poate, în vreme la capăt ne-aşteaptă altă poveste…

De la o firavă floare de deşert, Micul Prinţ află că şi pe aici fuseseră văzuţi cândva nişte oameni – o caravană – purtaţi de vântul rău, pentru că, bieţii de ei, nu au rădăcini…

O, de-am înţelege graiul firului de iarbă peste care călcăm nepăsători!

Ajuns pe un vârf de munte, Micul Prinţ este convins că va putea cuprinde cu privirea pământul întreg cu oameni. Dar la fiecare cuvânt îngânat, ecoul îi trimite înapoi răsfrângerea spuselor ca-ntr-o oglindă de sunete. „Je suis seul” – Sunt singur, strigă el iar, ecoul repetă: Singur, singur, singur

Ciudată planetă – avea el să gândească – aridă, ascuţită, sărată iar, oamenii, lipsiţi de imaginaţie, repetă la nesfârşit ce li se spune

Şi iar îi vine-n amintire roza lui rămasă singură să se descurce cum o putea, ea care vorbea mereu prima…

Antoine-de-Saint-Exupery-les-baobabs-et-le-petit-Prince

Antoine de Saint-Exupéry, Baobabii și Micul Prinț

După multe peregrinări, Micul Prinţ ajunge într-o zi la un drum.

Toate drumurile duc spre oameni.

Şi toate se fac de oameni:

Că drumurile pe pământ se fac mergând…

Cea mai întregitoare întâlnire o are Micul Prinţ cu o vulpiţă de la care învaţă valoarea prieteniei, taina dulce a aşteptării, responsabilitatea pentru tot ce iubim şi, mai cu seamă, un lucru care cuprinde poate întreaga înţelepciune a lumii: „On ne voit bien qu’avec le cœur; l’essentiel est invisible pour les yeux”.

Cât despre oameni, mai bine să nu-i cunoşti: Ei au arme şi vânează… Neavând rădăcini, par nişte umbre purtate de acolo-acolo în ceva ca nişte trenuri, maşini, avioane …

Unde s-or fi grăbind? De ce nu stau locului? De ce nu par să fie niciodată mulţumiţi acolo unde sunt?

Dar mie de ce îmi vine-n minte tristeţea ca o durere surdă a unor buni prieteni a căror „floare”, copila lor super-ocrotită, ajunsă la vremea deplinei înfloriri nu s-a mai simţit bine acolo unde era şi s-a lăsat purtată peste mări şi ţări cu speranţa că lumea, generoasă foarte, o va aştepta cu pâine şi sare, cu covor fermecat aşternut paşilor ei, cu surâsul pe buze şi braţele pregătite a ocrotire?

Că pentru pâine şi sare a trebuit să trudească din greu, că zâmbetul (când era!) semăna a grimasă, că braţele erau ale unor roboţi care nu ştiau nimic de „ochii sufletului”, că limbajul se reducea la onomatopee de ecou hodorogit, asta nu mai era deloc altă poveste…

Era altă singurătate.

Şi cum se poate tălmăci nedumerirea şi tristeţea unor părinţi rămaşi singuri pe mica lor planetă care le este casa ridicată cu mâinile lor să le fie şi copiilor adăpost!

Şi întrebarea lor tremurată purtată peste mări şi ţări de maşinăriile purtătoare de glasuri şi cuvinte:

„Cum este mai bine, draga noastră, să ţi se împlinească un vis sau să visezi doar cu ochii deschişi?”

Le_petit_prince

Micul Prinț de Ivelena

Şi-a fost cea de a opta zi petrecută de pilotul nostru în deşert – cu avionul încă nereparat şi cu ultima picătură de apă terminată. Lângă el, Micul Prinţ povestindu-i despre ciudăţeniile comportamentului omenesc, despre un negustor care vindea pilule de potolit setea, ceea ce ar însemna pentru om (pretindea el) o mare economie de timp… cam 53 de minute pe zi…

„Ce-ai face cu 53 de minute dacă le-ai avea la dispoziţie?”

„Aş merge încet să caut o fântână!”, răspunde Micul Prinţ…

Apoi, cu aerul cel mai candid din lume, îl invită pe pilot: „Hai să căutăm o fântână!”

Timp aveau berechet, deci…

Şi au pornit, şi au găsit fântâna, pentru că întreaga frumuseţe a deşertului este că undeva ascunde un izvor – „Ce qui embelit le désert, c’est qu’il cache un puit quelque part”.

Tot astfel, în deşertul din noi există undeva ceva, cineva pentru care ne simţim răspunzători şi, pentru acel ceva/cineva este absolut necesar să găsim mai întâi cărarea întoarcerii în noi.

Din dorul de întoarcere întru regăsire îşi lasă Micul Prinţ „veşmântul de lut”, oferindu-i drept dar de despărţire prietenului său, pilotul – întors şi el printre adulţii din lumea sa – un întreg cer de stele care râd toate cristalin aşa cum râdea el…

Pentru că, neştiind care-i steaua în care acesta se va fi întors, pentru cel rămas pe pământ fiecare stea din miliardele de stele ar putea fi a lui.

Dar când pe pământul oamenilor, fiecare fiinţă/planetă va prinde să râdă în acelaşi timp acoperind cu clinchet cristalin de bucurie şi lătratul armelor, şi vuietul exploziilor aducătoare de moarte, şi vaerul mut al eternelor singurătăţi?

micul print saint exupery

Desen de Antoine de Saint-Exupéry

Micul Prinţ este cel mai diafan, cel mai simplu, cel mai uşor de înţeles tratat filosofic din secolul al XX-lea pe care-l înţeleg până şi adulţii, acele „grandes personnes” care nu prea mai înţeleg nimic din ce este în viaţă cu adevărat esenţial!

Nu aţi citit încă Micul Prinţ?

Atunci să nu vă miraţi că nu sunteţi fericiţi, că nu aţi prins rădăcini în locul acela care vă este planetă, că pe teritoriul  sufletului vostru se ofileşte floarea iubirii, când universul întreg îşi rostuieşte netrecerea şi taina.

Dar dacă Micul Prinţ de altădată s-o fi exilat în/din noi?

Micul Prinț, personaj de teatru

Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Traducere de Ben Corlaciu. Dramatizare de Mioara Târzioru. Regia artistică: Cristian Pepino. Înregistrare din 1994 – fragment

Micul prinț, traducere şi dramatizare de Dumitru Solomon. Regia artistică: Mihai Lungeanu. Data difuzării în premieră (în două părți): 2, 3 mai 2015, Radio România Cultural – fragment

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

nou rubrica dictionar de personaje revista teatrala radio

Paula Romanescu

Paula Romanescu. Fotografie de Vasile Blendea

Despre noua rubrică, vezi aici.

Vezi: Don Quijote sau Înţelepciunea morilor de vânt, Dicționar de personaje de Paula Romanescu

Pygmalion și Galateea sau Când piatra inimă îşi află

Alte articole de Paula Romanescu: logo revista teatrala radio Se întâmpla la Cabaret Voltaire de Paula Romanescu   

Poeta aceea se numea Carmen Sylva

Brâncuşi pe nisipul infinitului, cronică de teatru radiofonic    

costintuchilaDICȚIONAR DE PERSONAJEAntoine de Saint-Exupéry,baobab,desene de saint exupery micul print,dictionar de personaje rtr,dumitru solomon,gallimard,le petit prince,micul prinț,micul print teatru radiofonic,omar khayyam,paula romanescu,planete micul print,rubrici revista teatral radio
Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU Povestea Micului Prinţ nu începe cu „a fost odată”, nu desfăşoară pentru ochii noştri un întreg arsenal de arme pentru eternele bătălii dintre bine şi rău în care vreun mărunt viteaz fiu de-mpărat sau nat de rând, mai mult mânat de teribilisme aventuroase...