Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE

jean cocteau vocea umana cronica de teatru radiofonic cristina chirvasie

sigla cronica de teatru radiofonicPentru unii dintre noi a vorbi despre viaţă este un simplu exerciţiu lexical, pentru alţii un prilej de-a elucubra metaforic. Pentru câţiva dintre noi totul poate fi spus simplu, necroşetat, monolitic, iar pentru alţi câţiva enunţul poate căpăta nuanţe mai mult sau mai puţin subtile. Dar există o parte dintre noi care esenţializează în construcţia definiţiei atributele poetice ale vieţii, proiectând aproape holografic mundanul într-o lume fantastă, a visului reconstruit. De obicei în această tagmă se nasc cei care vor fi ajungând artişti. Arareori însă se întâmplă ca un singur om să-şi manifeste talentul pe mai multe paliere, regăsindu-şi tonalităţile definitorii pentru arta sa în diverse chipuri. Despre Jean Cocteau se poate spune că a fost unul dintre exponenţii acestei categorii de artişti care au reuşit să propună umanităţii, prin operele lor, un mod de a visa, o visare ca o metaforă a vieţii.

jean cocteau

Trebuie să fii un om viu şi un artist postum, scria poetul Jean Cocteau. N-am scris întâmplător poetul pentru că această denominaţie şi-a ales-o singur, considerând că ceea ce avea să lase în urmă este, de fapt, o poezie. O poezie scrisă (de un poet, romancier, dramaturg, scenarist, eseist, critic de artă). O poezie desenată (de un grafician, scenograf, litograf, sculptor, ceramist şi pictor). O poezie dansată. O poezie pe peliculă.  Într-un cuvânt o poezie a vieţii scrisă de „prinţul frivol” al boemei pariziene care avea să să se impună în cultura europeană ca fiind unul dintre cei mai valoroşi creatori ai secolului XX.

imagine jean cocteau poet dramaturg artist plastic

De la balet la roman, de la mimodramă la poeme, de la monolog dramatic la feerie medievală, de la dramă burgheză la fantezie poliţistă, opera literară a acestui „copil teribil” al avangardei franceze a şocat nu atât prin accentele sale echivoce, care combină elemente pe cât de neconvenţionale, pe atât de clasice şi, de ce nu, chiar romantice, ci mai cu seamă prin explorările poeticului care pendulează între realitate şi imaginaţie. Se spune despre Cocteau că a fost părtaş la conceperea unui curent care a depăşit modernismul printr-o simplă aplicaţie a sa, paradoxală ce-i drept, la ceea ce avea să se numească mai târziu avangarda clasică. Marcel Proust, André Gide, Maurice Barrès, Jean Anouilh i-au fost asociaţi de creaţie literară, aşa cum Pablo Picasso sau Amadeo Modigliani i-au devenit amici în zona creaţiei vizuale.

Un artist printre artişti, un poet printre numele celebre ale epocii, Cocteau avea să devină el însuşi un personaj, fiind convins că opera sa se adresa eminamente celor care erau pe aceeaşi „undă” cu el.

jean cocteau sangele unui poet 1930

Sângele unui poet, 1930

Un astfel de creator nu putea să stea departe de teatru. De altfel, acesta a fost punctul de plecare în creaţia sa. Pasionat de teatru în prima parte a vieţii, textele sale dramatice aveau să fie jucate pe cele mai importante scene ale teatrelor pariziene, ca mai apoi să „cucerească” lumea întreagă. Şi cu toate acestea, iubitor de dialog şi adorator al conflictului dramatic, Cocteau a dus totul un pas mai departe, virând în plină perioadă interbelică spre film. Aici avea să se regăsească, debutând în 1930 cu un film de avangardă al cărui titlu pentru unii ar putea suna predestinat Le Sang d’un poète (Sângele unui poet).

jean cocteau desen testamentul unui poet

Jean Cocteau, desen pentru Testamentul lui Orfeu, 1959

Se spune că opera sa numără trei mari succese. Primul este un roman, Les Enfants terribles (Copiii teribili), Al doilea, o spumoasă comedie care şi astăzi ocupă deseori puncte marcante în repertoriile teatrelor din lumea întreagă, Les Parents terribles (Părinţii teribili). Apărut după cel De-al Doilea Război Mondial, filmul La Belle et la Bête (Frumoasa şi bestia) a reprezentat cel de-al treilea succes al lui Cocteau, semnând scenariul şi regia, co-autor fiind un alt important cineast francez, René Clément. Au urmat alte creaţii cinematografice importante care au făcut ca Jean Cocteau să fie considerat unul dintre cei care a dat forţă aşa-numitului „Nou Val”, introducând suprarealismul în filmul francez.

berthe-bovy-la-voix-humaine-cocteau

Berthe Bovy, interpreta rolului din Vocea umană la premiera din 1930

Am făcut tot acest excurs în formularea unui portret cât mai succint, dar în acelaşi timp fidel, al creatorului Jean Cocteau cu intenţia de a pregăti „terenul” pentru unul dintre cele mai valoroase dintre textele sale dramatice. O monodramă jucată pentru prima dată la începutul anului 1930 la Théâtre-Français, Vocea umană. Un text unic în dramaturgia europeană nu neapărat pentru idee sau pentru felul în care a fost construit, ci mai degrabă pentru ceea ce oferă unui actor şi pentru ceea ce dăruieşte publicului. Un text fluid al „labirintului Cocteau” care reconfirmă paradoxul realităţii ca vis şi, întrucâtva, motivează pretinsul somnambulism poetic al autorului.

jean cocteau vocea umana

Monodrama Vocea umană, scrisă iniţial pentru scenă, a fost convertită de chiar autorul său prin anii ’40 în scenariu de film. Nu mai departe de acest an, 2014, s-a turnat un film care are ca bază adaptarea cinematografică a Vocii umane, semnată de Cocteau şi în care Sophia Loren joacă magistral rolul titular.

vocea umana cu gina patrichi teatru radiofonic

Dar depărtându-ne de film să păşim în trecut, în studioul Teatrului Naţional Radiofonic, unde în anul 1982 se înregistra textul lui Cocteau, tradus şi adaptat radiofonic de Manase Radnev. Nu ştiu dacă regizorul Titel Constantinescu putea să facă o altă alegere mai potrivită în privinţa celei care avea să interpreteze un rol deloc facil şi care să aibă potenţialul unei desfăşurări artistice monumentale. Ascultând spectacolul redifuzat de curând pe Radio România Actualități poţi avea cu uşurinţă impresia că acest monolog a fost scris pentru una dintre cele mai mari voci ale Teatrului Naţional Radiofonic, celesta actriţă Gina Patrichi. O voce pe care o poţi asculta la infinit, un text excepţional, o punere în undă memorabilă.

vocile ginei patrichi

Gina Patrichi

Nu ştiu alţii ce părere au, dar din toată pleiada de voci a teatrului românesc nu cred să fi existat o alta mai armonizată cu cheile acestui rol colosal. Şi pentru a-mi argumenta părerea aş putea înşirui o lungă listă de pentru că, pe care însă aici o voi fracţiona, fără să o minimalizez.

la voix humainePentru că Gina Patrichi era posesoarea unui carusel romantic de inflexiuni vocale pe care corzile sufletului se expuneau clocotind.

Pentru că Gina Patrichi putea fi oricine.

Pentru că Gina Patrichi visa realitatea, asemeni personajului ei.

Pentru că Gina Patrichi era o simfonie, modelându-şi rolul nedisimulat şi gravând o stare de pândă în jurul cărei nu mai există nimic.

Pentru că Gina Patrichi vedea lumina dintr-un rol, respira pauzele, recădea în gol şi se ridica fulgerător, ca într-un bungee-jumping dramatic dezlănţuit.

Pentru că Gina Patrichi putea să tacă spunând totul.

Pentru că Gina Patrichi ştia să joace ca şi cum glasul de la capătul celălalt al firului îi era înfăşurat în jurul gâtului.

Pentru că Gina Patrichi putea aştepta cu o înfrigurare plină de lumină un ultim telefon, ca şi când acel aparat ar putea fi, în lipsa iubirii, „o armă, o armă care nu vocea umanalasă urme şi nu face zgomot”.

Pentru că Gina Patrichi  putea iubi miracolul cu un umor nestins, fără să-şi piardă capul.

Pentru că Gina Patrichi putea fi EA. O ea care aşteaptă o despărţire anunţată. O despărţire ca toate celelalte despărţiri. O despărţire fără hrană şi apă.

Pentru că Gina Patrichi era o uimitoare actriţă de film, care putea simţi ce spune celălalt, putea vedea fără sunet, auzind fără imagine.

montaj vocea umana cu gina patrichi titel constantinescu

Am reascultat spectacolul lui Titel Constantinescu de mai multe ori. De fapt, de foarte multe ori. Şi asta ca să-mi dau seama că pentru prima dată am putut vedea un film la… radio. Cred că asta şi-ar fi dorit Cocteau. Să poată construi acest revers sonor prin ochii unei actriţe ideale. Şi mai cred că autorul şi această interpretă a rolului creat de el au avut ceva în comun. Acea iscusinţă de a face din viaţa lor o operă de artă.

Vocea umană de Jean Cocteau. Traducere și adaptare radiofonică de Manase Radnev. Regia artistică: Titel Constantinescu. Interpretează: Gina Patrichi. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Nicolae Neagoe. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare difuzată în premieră în 12 decembrie 1982. Redifuzată joi, 11 septembrie 2014, ora 23.05, la Radio România Actualități.

Fragmente din spectacol



Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

Alte cronici de Cristina Chirvasie:

Trei legende într-un singur spectacol

Un funt pentru datorie sau Moneda lui Puican

Lanţurile uriicristina chirvasie

Liftul societăţii sau liftingul sentimental

Lecţiile lui Mary Poppins

Livada ca vis

Moștenirea Cehov

Pura lentilă a lumii

Multiviziunile unui titan

Revolta absurdului sau Gingaşa balanţă a echilibrului

„A fost odată…” revine!

Scala și escalele puterii

„Cymbeline” sau strania poveste a unui romance

Iona sau Răzbirea spre lumină

Insomniile lui Gregor sau Metamorfoza închipuirii

Jocul cu fantasme sau Imponderabila senectute

Aparent… o comedie despre dragoste

Lăuntrul exemplar

Râs oficial. Suflet absent

Reamintim că Revista Teatrală Radio a dedicat luna martie 2014 actriței

GINA PATRICHI

gina-patrichi-comemorare-20-ani-revista-teatrala-radio

 Vezi: Gina Patrichi – 20

Gina Patrichi la rubrica „Remember” de Annie Muscă

Gina Patrichi: Amintiri din turnee de Annie Muscă

In memoriam Gina Patrichi la TVR

Liftul societăţii sau liftingul sentimental, cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie

Sunetele unei simfonii tragice de Pușa Roth

Oana Anagnoste: „Gina Patrichi, o flacără, un fluture, o adiere…”, interviu realizat de Annie Muscă

Gina Patrichi în „Livada de vișini” de Costin Tuchilă

Livada ca vis, cronică de teatru radiofonic de Cristina Chrivasie

Evocare Gina Patrichi la Majestic

Gina Patrichi: o actriță ca o metaforă, ca un fior, ca o iubire – de Șerban Cionoff

Oana Anagnoste: „Secretul armoniei dintre părinții mei a fost însăși pasiunea pentru profesia lor”, interviu realizat de Annie Muscă

Gina Patrichi în „Război cu Troia nu se face” de Jean Giraudoux

Pura lentilă a lumii, cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie

costintuchilaCRONICA DE TEATRU RADIOFONICcristina chirvasie,gina patrichi,la voix humaine,le and un poete,les enfants terribles,orfeu,titel constantinescu,vocea umană de jean cocteau
Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE Pentru unii dintre noi a vorbi despre viaţă este un simplu exerciţiu lexical, pentru alţii un prilej de-a elucubra metaforic. Pentru câţiva dintre noi totul poate fi spus simplu, necroşetat, monolitic, iar pentru alţi câţiva enunţul poate căpăta nuanţe mai mult sau mai...