Cronică de teatru de ALEXANDRA ARES

mult-zgomot-pentru-nimi cronica

Un spectacol exuberant și inovator care nu trebuie ratat!

Andrei Șerban va împlini vârsta de 75 de ani pe 21 iunie 2018, dar continuă să fie nu numai cel mai bun regizor român, dar și cel mai tânăr în spirit și în montări, mereu surprinzător. Șerban reușește să se reinventeze complet în fiecare spectacol evitând manierismul regizoral al multor alți colegi de breaslă de renume care se afundă fără scăpare într-un anume stil predictibil înainte de ridicarea cortinei. La Andrei Șerban singurul numitor comun (ca să folosesc titlul unei alte piese excelente de la Teatrul de Comedie, scrisă de Alexandru Popa) este că atât criticul cât și spectatorul vor fi surprinși de fiecare dată cu o montare inovatoare și iconoclastică, dar mereu actuală, care realizează un pod superb și engaging între textul clasic și contemporaneitate. (Mulți alți regizori copiază sau emulează astăzi acest stil, cu mai mult sau mai puțin succes, dar Andrei Șerban a fost și rămâne the original article, unul dintre inovatori).

Apropo de poduri – Andrei Șerban a absolvit IATC-ul în 1968 cu un ”Iulius Cezar” montat în stil Kabuki, care avea un pod de flori dinspre scenă spre sală, și cu o scenă antologică în care Iulius Caesar murea în slow-motion. Un spectacol care a creat vâlvă și i-a adus neplăceri. În anul următor, 1969, Șerban a evadat din nemișcarea comunistă cu ajutorul lui Eillen Stewart, directoarea negresă a micului Teatru LaMama înființat  în 1961 în cartierul East Village din New York, care la vremea respectivă ajuta omenii de teatru și aproba spectacole pe feelingul pe care i-l dădea o persoană, deseori înainte să citească o piesă sau să vadă vreun spectacol – situație care s-a schimbat radical în ziua de azi.

Așadar Șerban a ajuns la New York ca omul potrivit la timpul potrivit, când se lansau mișcările off-Broadway și off-off-Broadway, un timp de mare energie, expansiune și experiment când o nouă generație – astăzi considerată de aur – crea o alternativă la teatrul comercial prudent de pe Broadway, un teatru nou, rebel, și nonconformist după înfățișarea noii generații. Un timp când un spectacol off-Broadway și mai ales off-off Broadway se monta mult mai ușor și mai ieftin și când lipsea competiția strangulantă din ziua de azi. În dramaturgie se lansau David Rabe, Richard Foreman, Sam Shepard, Claude von Italie, în regie Joseph Chaikin, Julian Beck, Judith Malina, Joseph Papp, Richard Wilson, mulți activând atât ca regizori cât și ca dramaturgi și actori. De atunci și până azi, Andrei Șerban a montat pe cele mai importante scene ale lumii, atât de teatru cât și de operă, și a jucat cu actori ca Meryl Streep, Irene Worth și Christophen Walken (cu care și-a făcut debutul de Broadway, la Lincoln Center For Performing Arts în 1977), Billy Crystal (”Ubu Roi” și ”Ardent of Faversham” la LaMama) Liev Screibner, Diane Lane și mulți alții. Spre deosebire de mulți colegi de generație care s-au epuizat și au dispărut de pe firmamentul teatral după o decadă sau două de succese răsunătoare și și-au pierdut vigoarea creatoare și puterea de a rămâne relevanți într-o cultură în continuă schimbare, Șerban este nu numai uimitor de prolific, dar și uimitor de longeviv din punct de vedere artistic, cam ca Meryl Streep în actorie, care continuă să ofere hit-uri după hit-uri în orice rol apare.  

mult zgomot pentru nimic

”Mult zgomot pentru nimic” reprezintă debutul lui Andrei Șerban la Teatrul de Comedie din București și este un spectacol care nu trebuie ratat! Împreună cu partenera lui de regie și dramaturgie, regizorul secund Daniela Dima, Șerban & Dima au luat textul scris de Shakespeare în 1599, tradus de Lucia Verona, și l-au rescris și reimaginat pentru tinerii de azi care folosesc Whazzup, filmează și captează totul pe telefonul mobil, inclusiv selfies, stau toată ziua la laptop și comentează totul pe site-uri de social media,  catapultându-i ca personaje în tragi-comedia cu un titlul cu două tăișuri în limba engleză a secolului XVII-lea, cel de-al doilea putând fi Multă tevatură din cauza bârfei” (”Much ado about noting”, care se citea aproape la fel ca și nothing), zvonuri false care pot fie să ajute, fie să distrugă vieți. Datorită acestor zvonuri plantate cu intenție, cuplul de răutăcioși Beatrice-Benedick, care se urau cu pasiune, se vor îndrăgosti și se vor îmbuna (oferind firul de comedie romantică al piesei), și cuplul de buni, Claudio-Hero, care se iubesc, se vor despărți și vor împietri de durere din cauza răutății lumii (oferind firul tragic și ceea ce se cheamă astăzi în tehnica scenariului the all is lost moment, din ultimul act). Geniul lui Shakespeare descoperea, din instinct, în această piesă, nu numai toate principiile de azi ale mecanicii dramatice dar și germenii propagandei și dezinformării care au devenit astăzi subiecte de studiu în facultăți, lipite ca marca pe scrisoare de orice tip de informație prezentată presupus inocent în mass-media mondială.  

În adaptarea lui Andrei Șerban, universul shakespearian din 1599 a devenit universul complex și tehnologizat din 2018. Orașul Messina din Italia de acum 419 de ani este o satiră a Italiei de azi, războiul din care se întoarce Don Pedro este o campanie electorală victorioasă, le droit du seignor a devenit hărțuiala sexuală a șefului – #HimToo – iar fratele cel rău și invidios pe bucuria altora a devenit psihopatul luciferian ce nu lipsește din nici un thriller. 

mult zgomot pentru nimic 3

”Adaptarea nepermis de liberă” funcționează în cea mai mare parte cu brio pentru că Andrei Șerban și Daniela Dima au păstrat stilul de paradox și calambur al noilor replici inventate, dintre care câteva mi s-au părut geniale. De exemplu monologul lui Beatrice, care se plânge lui Benedick că au dispărut bărbații de odinioară care se luptau cu lei și că băieții de azi se pierd în contemplarea caffe-latte-ului și sunt sperioși ca niște căprioare (pe care, se subînțelege că femeile nu se mai pot baza să își asume vreun risc pentru ele), în care m-am regăsit ca femeie contemporană și am zâmbit. De fapt, același personaj Beatrice, poate cel mai magnetic în întreg ansamblul, în interpretarea Sabrinei Iașchievici, a fost și purtătoarea singurei neconcordanței cu textul clasic care m-a deranjat. “Beatrice cea mereu cu zâmbetul pe buze” în versul lui Shakespeare este mereu cu rânjetul pe buze și cu o replică plină de sarcasm în spectacolul lui Andrei Șerban, sugerând probabil că nici femeia modernă de azi nu mai este la fel de senin-spirituală ca cea din timpul perioadei elisabetane. Figura și stilul Sabrinei Iașchievici mi-au adus aminte de o Clody Bertola tânără, în rolul Rosalinda din spectacolul din arhiva TVR, ”Cum vă place”, cu figura ei puțin androgină, de paj, dar cu un voltaj mai puternic. În contextual dramatic al piesei Mult zgomot pentru nimic”, Beatrice este un fel de fecioară războinică și puternică – gen Brunhilda, în contrapunct cu fecioara suavă – gen Isolda, mai admirată și iubită dar mai puțin interesantă, interpretată de frumoasa actriță Anca Dumitra. Alături de Sabrina și Anca, Conrad Medicofer a oferit și el un personaj masculin magnetic în rolul lui Benedick și pe bine, și pe rău, alături de Liviu Pintileasa (un Don Pedro situat între Caragiale și un mafioso Godfather), Alexandru Conovaru (Guvernatorul Mesinei, la fel) și Alexandru Bogdan care a jonglat patru roluri, inclusive cel de prezentator, cu șarm și măiestrie, arătând că există și actori de caracter care se pot mula pe mai multe stiluri în loc să muleze toate rolurile la un anumit stil al lor. Întreg ansamblul de actori joacă cu un entuziasm contagios în acest spectacol și mi-a făcut plăcere să îl urmăresc cu coada ochiului pe Andrei Șerban privindu-i din fundul sălii ca un profesor fericit și mândru de elevii lui.     

mult zgomot pentru nimic 2

Imagini din spectacol 

Spectacolul Mult zgomot pentru nimic” în viziunea lui Andrei  Șerban a fost scos din zona cuminte de comedie romantică și elevat într-o satiră acerbă a nimicului exagerat și a totului, care de fapt este nimic (Totul este deșertăciune, ne spune Biblia). Un spectacol polifonic – atât din punct de vedere auditiv cât și vizual și emotional – exuberant, gen operă totală ce include teatru, transmisie video în direct, fie pe scenă, fie în toate spațiile neconvenționale din interiorul și din jurul teatrului, prezentări de slide-uri,  sms-uri, dans (coregrafia foarte bună a lui Ștefan Lupu), culoare (Doina Levintza a semnat costumele exuberante care unesc kitschul de high-fashion italian cu arta și spiritul ludic, o încântare vizuală), muzică (semnată de Raul Kusak, reușită pe secvențele de ritm, dar mai puțin memorabilă pe partea de melodie) și folosirea prim-planului, o tehnică ce mi-a adus aminte de portretele filmate ale lui Andy Warhol pe care le-am admirat la Muzeul de Artă Modernă de la New York, dar duse spre absurdul nevrotic al unui Woody Allen și obsesia și mai recentă a selfiurilor. Personajele discutate și bârfite în piesă poposesc din când în când în fața celor două camere de filmat aflate la dreapta și respectiv stânga scenei, unde se schimonosesc sau exprimă emoții exagerate, în contrapunct cu ce se discută despre ei, ca niște vulcani de emoții isterice pe punctul să erupă de furie… pentru nimic. Le puteam vedea și în carne și oase și mărite enorm pe ecranul de proiecție din fundal.

Spectacolul durează 2 ore si 45 de minute, cu pauză, dar este un upper, nu un downer și oferă spectatorului o experiență ieșită din comun. Am plecat de la el înviorată și deloc obosită, cât se poate de încântată.  

Geniul lui Andrei Șerban, unde e de neegalat, este că flirtează cu kitschul contemporan și dansează în diverse ritmuri la marginea lui, chiar pe muchie, fără să cadă nicio secundă în el ca mai toți ceilalți regizori care se aventurează în această zonă riscantă (cum ar fi de pildă Petrică Ionescu la TNB cu mega-producția ”Visul unei nopți de vară”care mi s-a părut de un kitsch monumental, atât la propriu, cât și la figurat). Din contra, Andrei Șerban îl ridică și îl transformă în artă!

”După ezitări, am decis să co-optez tehnologia, ca universul complex shakespearian să fie mai ușor recognoscibil într-un context contemporan, ca sub o lupă. Astfel vedem mărite pe ecran două lumi: una a politicienilor și a celor sus-puși, cu interesele, ambițiile și jocurile lor stupide de putere, și alta, a lui Beatrice și Benedick, care, într-o conjunctură viciată, în care dragostea a fost devalorizată și trivializată, au nevoie de probe și verificări multiple pentru a ajunge să creadă în existența ei.  

Dar camerele video amintesc și de un factor în creștere în zilele noastre: supravegherea. Suntem invadați de armate virtuale, intimitatea fiecăruia poate fi oricând violată.

În jurul nostru e prea mult zgomot: cel dinafară (al traficului agitat – și nu doar rutier – plin de sirene și claxoane asurzitoare; vacarmul neîntrerupt al emisiunilor TV, unde toți latră și nimeni nu ascultă pe nimeni; cel iritant de obositor al mall-urilor etc.) și cel dinăuntru (al ambițiilor și conflictelor personale care se ceartă între ele,  fără o rezoluție). Când, totuși, furtuna se liniștește, ne dăm seama uneori că totul a fost… pentru nimic, ca  titlul piesei din seara aceasta.” – Andrei Șerban.

Alexandra-Ares

Alexandra Ares

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUandrei șerban,shakespeare,teatrul de comedie
Cronică de teatru de ALEXANDRA ARES Un spectacol exuberant și inovator care nu trebuie ratat! Andrei Șerban va împlini vârsta de 75 de ani pe 21 iunie 2018, dar continuă să fie nu numai cel mai bun regizor român, dar și cel mai tânăr în spirit și în montări, mereu surprinzător....