napasta radu afrim cronica de teatru cristina rusiecki

Un capitel de coloană + un deget întors dintr-un dans balinez + o boltă. Un fald din costumul de samurai + o rotunjime dintr-o poartă japoneză + câteva note dintr-o frază muzicală + o fustă scurtă de egiptean. Un video care nu are vreun sens anume, dar ți s-a lipit prin nu știu ce împrejurare de minte și se încăpățânează de câteva săptămâni să rămână acolo. Strat-peste-strat-peste-strat-peste-strat. Și încă nu am pus la socoteală civilizația video. Sau globalizarea cu ramificațiile ei lungi și laxe care fac ca informațiile să se deșire nedefinit. Toate ți se scurg prin cap până devin un sos incert de firmituri și senzații mestecate din toate spațiile culturale. Și din toate epocile! Dusă-i orânduiala clasică a minții, dusă-i și claritatea ideilor. Sertărașele afis napasta tnb radu afrim caragiale viziuni modernecognitive care sar în ajutor când ai nevoie de ele… tot pe apa sâmbetei! În locul lor, glumițe, poate o stare, replici și scene pline de umor, referințe culturale cu carul, multe, multe imagini și ceva emoții. Ținute, totuși, bine sub control. O știre TV și țuști!, vine o replică din Caragiale servită de-a gata de mentalul colectiv. Un „pierdută în neagra veșnicie” sau un „azi o vedem și nu e” țuști!, sar din zestrea noastră genetică la ofertă cu „Trădare, trădare, dar s-o știm și noi!”. Asezonate, bineînțeles, cu o (muzică) populară. Înaintăm prin lume ca niște dodoloațe pline de cercurile concentrice ale devenirii speciei, de care habar nu avem, concentrați pe veșnicul imediat și pe proximitatea confortabilă de pe Facebook.

Mintea noastră e un compus de milioane de straturi care se întrepătrund, își șterg marginile, se lipesc, se suprapun, se topesc unul într-altul. Asta când nu se devorează cu voracitate. Suntem produsul acestor mii de depozite culturale care ne sufocă prospețimea. Arheii de pe vremuri, pământ, apă, foc, aer, au rămas doar material de videoclipuri. Și totuși, ori de câte ori explozia de vitalitate țâșnește din noi, emoțiile și senzațiile primare își recapătă consistența inițială. Exact cum se întâmplă cu țărâna mătăsoasă, moale și magnetică din Năpasta lui Radu Afrim de la Teatrul Național București, pe care veți avea prilejul să o (re)vedeți în Festivalul Național de Teatru.

crina semciuc pamant napasta foto 1

În ce fel cultura populară din care izvorăște Năpasta mai are vreo relevanță pentru mentalul nostru urban, rupt de contactul cu rădăcinile? Suspendat… ca laleaua din spectacol. Cum ne raportăm la marii clasici, la tradiție, la istoria literaturii și la hemoragia de Caragiale din 2012, adică din Anul lui, al dramaturgului, în cinstea căruia a fost făcut și acest spectacol? Unii din datorie, alții cu credință, alții, firește, cu ironie. Țineți minte replica de final dintr-o piesă celebră? „În istorie, Caligula!” Cam acolo pare să-l fi parașutat și Afrim pe Caragiale, deși la nuntă – bucățică ruptă din filmele de la Hollywood –, Anca primește un volum pe care stă scris mare numele lui. Din când în când, un băiat chiar se va uita prin el. Iar la Fashion TV (!) mai curge câte o scenă dintr-o veche Năpasta de pe vremuri, bine mixată cu Esca la Breaking News, care citește – cum altfel? –, o știre despre prescrierea pedepsei pentru omucideri.

Mireasa si baietii napasta radu afrim foto 2

Glumă, glumă, dar Radu Afrim a montat două texte clasice în mai puțin de un an! Oare se reinventează? Când tot criticul credea că l-a citit, că îl defrișează comod în clase și categorii, de o parte bătrâneii, de alta, înapoiații simpatici, plus o linguriță de onirism care ciufulește – fascinant, cum altfel! -, mințile și percepțiile, iată că regizorul își pulverizează propriii piloni stilistici. Se cutremură gândul de uimire și încântare. Azi, la un punct însemnat al carierei, Radu Afrim șochează aproape ca întâiași dată. Doar că prin alte mijloace. Cu Visul unei nopți de vară (Teatrul Național Iași) și cu Năpasta (Teatrul Național București), Afrim e altul. La fel de încântător, dar altfel. Să fie textele clasice, inevitabil rotunde și consistente, cele care își picură infailibila aură peste talentul regizorului? Deși, sub privirea proaspătă și șocantă a lui Afrim, din Năpasta, s-o spunem drept, mai rămân doar niște fărâmițe.

napasta foto adrian bulboaca foto 3

Un interior alb, modern (scenografia Vanda Maria Sturdza), colorat de bustul roșu al lui Isus cu coroană de spini, și ritmat de culoare laterale și de rafturi cu cărți, se completează, de la caz la caz, ba cu o pădure în video, ba cu un catwalk. În acest spațiu își face veacul o gașcă mare de tineri puși pe distracție, care se perindă haotic între exploziile de vitalitate și aerul rătăcit de azi. Ei poartă costume din piele neagră (inventate de Cosmin Florea), ele rochii din materiale frumoase. Băieții, între care și personajele principale, dau drumul la muzică tare, se bestializează, sar, chirăie, dansează nebunește. O fată bagă furtunul în damigeană, ceilalți beau. Unul face jonglerii cu o țigară suspendată în aer și cu o lalea care plutește de una singură.

Crina Semciuc foto 4

O prezență puternică, o chilugă (Crina Semciuc) în rochiță scurtă, cu un corp plin de forță plastică, se rostogolește și se mulează elastic pe partenerii de mișcare. Anca arată ca o jucărie pe care o formează și deformează la nesfârșit cei cu care intră în relație. Căci în acest spectacol relațiile se exprimă în primul rând prin mișcare. Anca, momâie mută pe podeaua neagră, sexi și încovrigată în sine, dar și pe corpurile celorlalți, ia ochii. Totul până când deschide gura, pentru că atunci se aude (mai bine zis, nu se aude) o voce mică și pițigăiată, nelucrată (desigur corigibilă), care împrăștie pe dată tot haloul.

Radu Afrim e liber, o știm, iar această libertate se manifestă mai cu seamă în raport cu textul. Grămezi de ironie latentă și subtilă se ghicesc în replicile personajelor interpretate de Mihai Călin și Emilian Oprea. Puse într-un asemenea cadru modern, frazele lui Caragiale par de azi. Când Dragomir și Gheorghe vorbesc despre evadarea lui Ion, replica lui Mihai Călin, „Eu zic că nebunul ăla nu era vinovat. I-au dat degeaba douăzeci de ani”, sună ca auzită la terasă. Anca, de meserie creatoare de modă, îi ia măsurile unui băiat în fustă lungă. Sfârșitul cu prezentarea de modă de pe catwalk o arată pe femeia năprasnică din Caragiale sublimându-și zbuciumul în creație. Totul, desigur, în fața camerelor și a aparatelor de fotografiat ale presei.

Dramatismul, răzbunarea, încrâncenarea, caracterele puternice din Caragiale s-au sufocat în convivialitatea febrilă în căutare de plăcere, în beția păstoasă de palme și săruturi. De fapt, în extraordinara coregrafie a Silviei Călin – inspirată, năvalnică, plină de tensiune –, toate categoriile dramatice clasice s-au transformat în mișcare furibundă și full contact. Echipa funcționează ireproșabil. Corpurile se zbat fără încetare. Pulsiunile contradictorii se citesc în atingeri nervoase, în trupurile lipite și abandonate în frenezia erotică. În viermuiala care înghite spațiul, tinerii se sărută febril. Când băieții dorm, fetele plimbă foarfecele deasupra lor ca niște zeițe ale emasculării, într-o pendulare perpetuă între Eros și Thanatos. Dragomir se întoarce beat și o tot trântește pe Anca. Relația celor doi soți înaintează într-o fizicalitate nebuloasă. Anca îl sărută pe Dragomir, îl încolăcește cu picioarele, se foiește languros în fața lui Gheorghe, își lipește sexul de fața lui. Cotrobăiala în pământul moale și prietenos prin care toți scormonesc, ca într-o târâre prin primordial, umple spațiul de o forță stihială.

napasta caragiale montare tnb foto 5

În această vrie colectivă, de bacante desprinse din lava fecundă a dezmățului, în care toți se maculează storcând senzații, își face apariția Ion (Marius Manole). Spre amuzamentul celorlalți, va dansa o populară, pe muzica etno interpretată live de Luiza Zan. Acesta este personajul în jurul căruia irump depozitele de referințe mitice și culturale. Cu codițe împletite, Ion, purtător al unui strat arhaic latent, dar încă puternic, arată ca un duh al pământului. Stingher în șleahta de moderni, se așază în contrast cu exuberanța celor din jur. Înfricoșat, între viziuni, coșmar și deliruri mistice, într-unul dintre cele mai tulburătoare personaje ale sale, Marius Manole are o forță de expresie rară. Prezența lui e sculpturală și magnetică în același timp. De la groază la exuberanță, registrul i se schimbă la secundă. Sentimentele, pasibile oricând de implozie, s-au resorbit, lăsând în urmă disperare și o față epuizată. Flacăra vieții s-a stins. Când nu se întorc spre terifiantele viziuni interioare, ochii i se adâncesc în gol. Își frânge mâinile. Se pălmuiește. Face grămăjoare de pământ, cu care mai apoi se învelește. Pașii lui, inițial speriați, se răsucesc într-un dans nebunesc, cu sărituri înalte. Un băiat cântă la fluier și îl adoarme ca pe urs, spre amuzamentul publicului care recunoaște actul magic. Și totuși, într-un asemenea personaj de o vulnerabilitate extremă, ca o carne vie, Marius Manole mai găsește resurse să producă și efecte comice.

Apariția lui stihială accentuează o dată în plus cinismul modern al celorlalți, extensia nedefinită a acestora într-un continuum de cruzime-plăcere, fără granițe distincte. Întrebarea dureroasă a lui Dragomir, din originalul lui Caragiale, „de ce te-ai măritat cu mine dacă nu te poți despărți de umbra mortului?”, va naște nimic mai mult decât… un dans de cuplu. Cu atât mai greu pentru cele două personaje masculine care se raportează doar latent la dramatismul din text în favoarea detașării moderne. Performanța lor e de toată lauda. Cu priviri mefiente, de soț plicitist, Mihai Călin joacă în notă fină, cu schimbări milimetrice. În interpretarea lipsită de excese a actorului, furia lui Dragomir se transformă în ironie conținută. Momentele de enervare se transmit detașat, cu distanță ironică și spații nerostite, atinse de o pală brechtiană.

imagine din spectacolul napasta foto 6

În Gheorghe, Emilian Oprea aduce eleganța și jocul său suplu dintotdeauna. Greu de pliat cu ansamblul modern al spectacolului, personajul lui are deopotrivă consistență și ironie. Cu tatuaje cât roata carului, actorul schimbă nota cât ai clipi: e și lasciv, și amuzat, și mocnit în furie, și parodic, mai ales în replici ca „N-ai zis că mă iubești, ha?” sau „Când o femee e părăsită…”. În orice rol ar apărea, Emilian Oprea rămâne, de fiecare dată, o bucurie pentru spectator și un mare câștig pentru spectacol. Mai ales dacă e vorba de spectacolele acestui regizor. Care nu se dezminte, căci în ditamai textul clasic face un mix curat afrimian de măști tradiționale, video cu peștișori, stafie care fumează și bătăi ca în filme la ralenti. Anca se mișcă pe lumini de stroboscop, coroana de spini a lui Isus se inflamează disco, o fată se lasă trasă concupiscent de alta în lesă, personajele de la final sunt rupte din videoclipuri. Iar Ion intră – unde credeți? –, la duș. Temele dramatice s-au evaporat din Năpasta lui Afrim, derulată acum între mitic și pendularea pe catwalk. Privirea transistorică a regizorului decojește straturile din ființa modernă, scotocind în magma mentalului colectiv, pentru a se opri asupra unei alte imagini fondatoare: Pietà. La final, băiatul cu fustă de samurai îl aduce pe brațe pe Ion în poziție christică și îl dezbracă. Frumusețea picturală e asigurată.

Afis moda napasta radu afrim

Fotografii de Adi Bulboacă

Așadar, suntem o pastă interculturală în care se înghesuie, cu marginile topite, trecând unul în altul, straturi mii și mii, din diferite epoci, într-o vraiște națională și internațională de toată cinstea. În aceeași fiertură în care cântecul popular se învecinează bine merci cu fusta de samurai, s-au înmuiat obiceiuri, imagini și apucături colectate din toate civilizațiile pământului. În toate aceste mixaje și culturi reloaded, nici una nu mai râvnește la funcția de pilon al consistenței culturale. Marginile au invadat și au fărâmițat centrul. Acestea ar fi temele cu care jonglează Năpasta multiculturală a lui Afrim, exact cum jongleurii din spectacol manipulează ba țigara, ba laleaua suspendată în gol (cam ca identitatea noastră azi) sub ochii prostiți ai lui Ion. Adică ai tradiției.

Cristina Rusiecki

sigla fnt pe alb micSpectacolul Năpasta este programat în cadrul Festivalului Național de Teatru luni, 28 octombrie și marți, 29 octombrie 2013, ora 21.30, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Multimedia.

Detalii și distribuția spectacolului Năpasta.

 Călare, cântă Luiza Zan – Năpasta

 


costintuchilaFNT 2013 CRONICA DE TEATRUadi bulboacă,anca năpasta,aparișie stihială,breaking news,capitel de coloană,caragiale in viziune modernă,continuum,coșmar,crina semciuc,cristina rusiecki,cruzime,emilian oprea,full contact,hollywood,ion năpasta,jongleur catwalk,marius manole,mihai călin năpasta radu afrim,modă,năpasta cronica de teatru,năpasta teatrul national bucuresti,omucidere,pâmânt,pictural,radu afrim,radu afrim năpasta,vanda maria sturdza scenografie napasta regia radu afrim
Un capitel de coloană + un deget întors dintr-un dans balinez + o boltă. Un fald din costumul de samurai + o rotunjime dintr-o poartă japoneză + câteva note dintr-o frază muzicală + o fustă scurtă de egiptean. Un video care nu are vreun sens anume, dar ți s-a...