Cronică de teatru de DINU GRIGORESCU

orchestra titanic cronica dinu grigorescu

Dramaturgia bulgară plină de vigoare, de tragic şi de comic, de realism şi de absurd, simultan, are o bună reputație și o lungă tradiţie nu doar în perimetrul Balcanilor. ”Orchestra Titanic” a lui Hristo Boicev ne aduce aminte de comedia ”Titanic Vals”. Catastrofa ultramodernului pachebot în apele adânci de 5 kilometri ale Atlanticului a produs o enormă emoţie publicului din epocă, emoţie care sporeşte şi în zilele noastre când cercetările submarine investighează epava şi aduc la suprafaţă detalii răvăşitoare despre marea tragedie umană.

Hristo Boicev

Hristo Boicev

Piesa lui Hristo Boicev este total diferită și foarte inedită. Dacă în comedia lui Muşatescu există conflict, intrigă umană (şi politică), suspans dramatic, în textul lui Boicev predomină o viziune de coșmar care poate aminteşte şi de ”Capriciile” lui Goya. Este diferenţa dintre realismul strict şi suprarealismul abstract al limbajului dramatic. La Boicev, tragicomicul e colectiv și reflexiv. Dacă lumea e definită ca o scenă de Shakespeare, pentru Boicev ea este o gară unde fiinţele umane aşteaptă trenuri care vin şi nu vin, trenuri care trec în viteză pe lângă un destin, noduri ciudate, staţii ale aşteptărilor zadarnice. Titlul piesei nu prea concordă cu subiectul acesteia decât în planul simbolic, al dezastrului absolut, în care se invocă cumplitul eşec al unui vapor. În scenă apar şi dispar numai trenuri! Niciun accident feroviar, oricât de grav ar fi, nu poate egala tragismul scufundării transatlanticului, înţepat de vârful unui aisberg, pe muzica artiştilor care cântă ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla şi dispar în valuri cu toate instrumentele.

Viziunea apocaliptic-regizorală şi scenografică a Andradei Chiriac este senzațională! Conferă gări metaforice, o arhitectură coşmarească, scufundată în paragină, istovită de milenii. În dramaturgia românească există multe gări, halte, cea mai cunoscută fiind gara din ”Steaua fără nume”, unde Mona lui Sebastian e coborâtă din acceleratul de Bucureşti (spectacolul de la Teatrul de Comedie imită chiar gara cu tavan înalt din Sinaia). Aici, în piesa lui Boicev, gara pare a fi prin dimensiune şi croială un templu atacat şi mutilat de ISIS, iar plimbarea reflectoarelor pe ruine transmite sentimentul de apocalipsă. Şina de cale ferată este concretă, feroviară, dar, în fond, este şina vieţilor noastre unde aşteptăm un accelerat, poate un Orient Expres, care întârzie sau nu vine, sau nu opreşte, funcţionând pe baza unui bizar mers al trenurilor, destinaţia finală fiind Neantul, unde au ajuns cu pompă funebră muzicală toţi instrumentiştii de pe Titanic.

Viziunea adâncurilor umane, pivotul trenului Iluziei în mai bine, vine, aşa cum au remarcat cronicarii, pe şinele lui Beckett, inventatorul dramaturgiei absurdului şi al nonconformismului faţă de legile lui Aristotel. Dacă toate legile se perfecţionează, de ce să nu se schimbe şi legile teatrului? Există noi arhitecturi civile, dar şi noi construcţii dramaturgice. Ceea ce validează inovaţia este numai forţa dramatică, dar şi performanţa actoricească. Felix Alexa cizelează fiecare moment cu migala unui bijutier teatral.

Felix Alexa

Felix Alexa

Patru pierzători de trenuri, trei bărbaţi şi o femeie, care dorm în gara fără trenuri, ies din scai, din pături şi intră în tot felul de dialoguri, fiind conectaţi la banalităţi, la evocări, la de toate, iar din destinele ce se încrucişează ca la gară, aleatoriu, şi realist, şi grotesc, oamenii devin bagaje şi invers. Odată intrat în tunel, în labirintul abstractului concretizat, nu mai poţi ieşi din el. Dinamismul acţiunii constă în stresul şi în agitaţia aşteptării. Un magician iese dintr-o cutie, ladă-sicriu, cufăr, adusă de un ultim tren şi se manifestă ca un înţelept actor, ideolog vesel; el, misteriosul Harry, cu alură de Charlot, aduce nu doar un plus de acţiune necesar în această hală enormă a staticului, ci face şi tot felul de scamatorii, organizează mici spectacole de circ, joacă teatru. E inteligent, intransigent, e omul cu idei! Este, cum s-a remarcat, un urmaş al unui Godot picat din tren…
Actorii performează. Claudiu Bleonţ se simte minunat în rolul clovnului tragic. Mobilitate excepţională. Expresivitate puternică. El cântă, râde, dansează, regizează, trăieşte, visează, moare şi învie, aduce pe altul în cufărul magic, apare din tren, se agită, dispare în neant. Orchestrează fabulos concertul de adio de pe Titanic. Masca lui e vivace şi mortuară. Piesa este o lume de semne.

foto orchestra titanic hristo

Mihai Constantin

Mihai Constantin, în rolul fostului şef de gară Luko, cel care şi-a pierdut la pensie odată cu funcţia tot sensul vieţii, realizează portretul debusolatului care a dirijat toate trenurile, dar numai pe al său nu. Un actor cu un timbru al vocii special, şi tragic, şi comic. Excelent momentul oniric al prezentării traseului european pe care şi-l doreşte spre Nord, spre Vest, incluzând şi Budapesta, dar ignorând gara Bucureşti Nord.

Mihai Călin

Mihai Călin

Mihai Călin aduce la rampă, cu virulenţă şi poezie neagră, un vagabond numit Meto, o haimana, un artist ratat, cu anumit ştaif, un pierde-trenuri cu ifose de cugetător independent. El personifică ratarea unei generaţii călcate de trenul schimbărilor; poate fi şi victima scufundării generaţiei sale postcomuniste. Aşteptarea binelui e zadarnică. Actorul redutabil susţine cu aplomb o partitură dificilă, cu multe substraturi.

Richard Bovnoczki

Richard Bovnoczki

Richard Bovnoczki, singuraticul Doko, oferă imaginea unui ins şters, cenuşiu, abulic, dar şi locvace, cu resturi de energie, debusolat, rusificat, trist. Actorul compune rolul minuţios şi atinge comportamentul nebuniei, întrucât vede un tren condus nu de oameni, ci având la butoane doi mecanici urşi, viziune zoologică ce aminteşte de halucinaţia lui Bulgakov.

Tania Popa

Tania Popa. Fotografii din spectacol de Florin Ghioca. Sursa foto: TNB

Singura prezenţă feminină, Tania Popa (Liubka), crede în minunea unui nou voiaj, posibil şi marital, dar pentru ea trenul nu mai există. Expresivă şi energică, actriţa trece printr-o multitudine de stări sufleteşti contradictorii, se mişcă vioi, de colo până colo, face încercări de curăţenie în compartimentul vieţii de toate zilele, culege peturile aruncate haotic dintr-un tren. Mizeria umană e conexă cu cea urbană. Cu multă fineţe se sugerează şi o legătură cu magicianul în cufăr…

Spectacolul trenurilor fantomatice e agravat de zgomotul mecanic al roţilor şi al şuierăturilor de tren, muzica fiind prelucrată și adecvată, sugerată de coloana sonoră a filmului ”Titanic” (1997), realizată de compozitorul american James Horner (1953–2015), care a fost cea mai vândută coloană sonoră a unui film din toate timpurile. Orchestra reală de pe Titanic a dispărut, condusă eroic de violonistul englez Wallace Hartley (1878–1912).

P.S. 1. Hristo Boicev, născut în 1950 (anul Tigrului după zodiacul… nebulgăresc), absolvent al Institutului Superior de Inginerie din Ruse, proclamat dramaturgul anului 1989 (nediabolizat pentru apartenenţa la literatura trecutului în ţara sa), a avut o ascensiune fulminantă în postcomunism, scriitorul nonconformist obţinând notorietatea internațională datorită unui Premiu Internaţional pentru Dramaturgie acordat de Consiliul Britanic (1997) chiar din mâinile celebrului Harold Pinter la Teatrul Naţional din Londra (piesa premiată, ”Colonelul Pasăre”, a fost aleasă dintre 400 de texte). În anii ’90 el devine emblematic și datorită unei celebre emisiuni de satiră politică la televiziune, ca realizator şi moderator, iar succesul îi dă aripi să zboare spre funcţia supremă din stat − candidează la preşedinţia Bulgariei (Havel al Bulgariei), dar nu obţine decât un număr nesemnificativ de voturi, dovadă că nu tot ce zboară se mănâncă şi că nu tot ce reprezintă valoare intelectuală prinde trenul (în România doar comediograful cel mai jucat în anii ’80, incisivul Tudor Popescu, a candidat la o demnitate publică, dar a fost înfrânt de mediocraţie la Primăria Capitalei).

P.S. 2. În loc să apropie strâns contactele dintre două popoare şi culturi, Dunărea încă le mai desparte, deşi colaborări există, fiind de menţionat în această direcţie benefică punţile culturale stabilite în tandem cu Teatrul din Ruse de Teatrul ”Tudor Vianu” din Giurgiu, colaborare benefică începută sub direcţia dramaturgului Mircea M. Ionescu. Notabil este si Festivalul Internaţional de Teatru Balcanic al Teatrului de Studio, organizat de Teatrul ”Alexandru Davila” din Piteşti , schimburile culturale ale Teatrului Odeon cu cel din Ruse şi, evident, activităţile iniţiate de prima noastră scenă, de directorul general Ion Caramitru, președintele UNITER.

Dinu Grigorescu

Dinu Grigorescu

Alte articole de Dinu Grigorescu: Teodor Mazilu și păcălirea cenzurii, la rubrica Portrete

Dinu Kivu, un „Crai de Curtea-Veche“ autentic, la rubrica Portrete

Satira totalitarismului crepuscular: Tudor Popescu, cel mai jucat și important comediograf al anilor ’80, la rubrica Portrete

Valentin Silvestru: Interferenţe, divergenţe şi reverenţe, la rubrica Portrete

Radu F. Alexandru, harul dramaturgului de cursă lungă, la rubrica Portrete

Poveste incredibilă. Cum am rămas pe scena vieții de Dinu Grigorescu, la rubrica Amintiri picante

Febra autografelor, la rubrica Amintiri picante

Horia Gârbea, dramaturg, poet, romancier, publicist și traducător al pieselor lui William Shakespeare, la rubrica Portrete

Marin Sorescu: ultima întâlnire, la rubrica Evocări

Iosif Naghiu, la rubrica Portrete

logo revista teatrala radio

Vezi și: Arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUColonelul Pasăre,cronică de teatru rtr,dinu grigorescu,harold pinter,Hristo Boicev,ion caramitru,James Horner,mihai calin,mihai constantin,orchestra titanic,Richard Bovnoczki,tania popa,tudor popescu,Wallace Hartley
Cronică de teatru de DINU GRIGORESCU Dramaturgia bulgară plină de vigoare, de tragic şi de comic, de realism şi de absurd, simultan, are o bună reputație și o lungă tradiţie nu doar în perimetrul Balcanilor. ”Orchestra Titanic” a lui Hristo Boicev ne aduce aminte de comedia ”Titanic Vals”. Catastrofa ultramodernului...