Cronică de teatru de EDITH NEGULICI

nopti albe cronica de teatru

Puţini scriitori au influenţat literatura universală aşa cum a făcut-o Dostoievski. Psihologia profundă, personaje impecabil conturate, atenta observare a străfundurilor sufletului omenesc, setea de libertate a spiritului, dar şi continua căutare a marilor răspunsuri ale existenţei umane fac din scrierile romancierului rus  o sursă majoră de inspiraţie pentru marii gânditori ai modernităţii, de la Nietzsche la Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus. În prezent, cărţile lui Dostoievski sunt traduse în peste 170 de limbi străine şi stau la baza a numeroase spectacole  de teatru şi filme celebre din întreaga lume.

Spectacolul ”Nopţi albe” regizat de Stefano de Luca la Teatrul Naţional ”Mihai Eminescu” din Timişoara, inspirat de nuvela sentimentală a lui F. M. Dostoievski, este  exact ca o noapte de vară când orice este posibil, mai ales să te îndrăgosteşti. Regizorul italian a fost atras de intensitatea, dar poate şi de absurdul neîmplinirii unei iubiri. ”Fii binecuvântată pentru acea clipă de fericire, de încântare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate şi recunoscătoare! Doamne! O clipă doar! O întreagă clipa de încântare sublimă… Oare nu e de ajuns chiar şi pentru o viaţă de om?” (Dostoievski).

Nopti albe(I)

Ca în de altfel majoritatea scrierilor lui Dostoievski, cel care considera că ”iadul este durerea de a nu mai putea iubi”, personajul principal este şi naratorul scrierii, realizându-se astfel o legătură sinceră şi caldă cu spectatorii, şi în Nopţi albe” găsim aceeaşi abordare. Personajul principal este Visătorul, un tânăr singuratic, insomniac şi îndrăgostit (Călin Stanciu jr.) care trăieşte izolat într-un oraş superb, Sankt Petersburg, într-un univers creat de el ”singur, clipă de clipă şi mereu în alte forme, după vrerea inimii şi bunul său plac”. Iată, paşii închipuirii taie încetul cu încetul drum prin neliniştile lui şi cartea luată din raft, la întâmplare şi fără scop, alunecă din mâinile visătorului nostru, mai înainte ca el să fi ajuns cu lectura măcar la a treia pagină. Şi iarăşi fantezia e avidă, şi iarăşi în gândurile lui apare o lume nouă, cu o altă viaţă, încărcată de farmec, îi umple inima cu planuri din ce în ce mai strălucitoare. Un nou vis – o nouă fericire! O noua doza de rafinată şi voluptoasă otravă! Ce-i pasă lui de viaţa reală, de viaţa noastră!” (Dostoievski).

Nopti albe (III)

Printr-o întâmplare a destinului întâlnește o făptură feminină, lipsită de consolare. Nastenka (Mădălina Ghiţescu-Petre) este o tânără care are o poveste aproape fantastică, dacă consideram faptul că era legată, prinsă cu un bold toată ziua de poala bunicii ei oarbe (Andrea Tokai). Nastenka îi face personajului principal patru nopţi albe din cauza dragostei la prima vedere şi a implicării lui într-o istorie amoroasă pe care această fata frumoasă i-o va împărtăşi.

Legătura dintre cei doi apare oarecum firesc, sunt atraşi de poveştile de viaţă ale fiecăruia, doi străini care ajung să-şi povestească cu mare sinceritate vieţile lor de până în clipa în care soarta i-a adus faţă în faţă.

„Eroul anonim din Nopţi albe este acel Improvizator care nu ştie nici el cum o idee străină, ajungându-i la ureche, devine dintr-odată a lui, de parcă ar fi purtat-o necontenit în sine. De fapt, personajul este chiar ideea, încarnată într-o foarte bizară fiinţă narativă, despre care, la drept vorbind, nu ştim decât că are douăzeci şi şase de ani. Ştim mai mult despre locuinţa lui – aceeaşi cameră izolată, atât de specific dostoievskiană, menită să ascundă, să izoleze, în contrast absolut cu vastitatea ideii: «În general, el se aciuează undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo şi de lumina zilei, iar odată instalat astfel, e tot aşa de nedezlipit de bârlogul său ca şi un melc sau semănând cel puţin în această privinţă cu acel interesant soi de vietate care este şi făptura, şi casă la un loc şi care se numeşte broasca-ţestoasă». Suntem mult mai aproape de Omul din subterană decât de romanticii eroi ai lui Puşkin şi Lermontov.” (Emil Iordache)

Tânarul ajunge să se îndrăgostească iremediabil de Nastenka, împlinindu-şi astfel măcar o parte a viselor cu ochii deschişi pe care şi le imagina dintotdeauna. Visătorul izolat de lumea în care trăia se va îndrăgosti de femeia care îl va asculta povestindu-şi viaţa. Povestea Nastenkăi este tristă… Rămasă orfană de mic copil, este luată în grija bunicii alături de care duce o viaţă chinuitoare, fără a se putea plimba în timpul zilei prin oras, fără a putea socializa; o viaţă care o va duce la disperare în unele momente şi pe care doreşte să o lase în urmă.

Nastenka este întruchiparea viselor fără ţintă din trecut, obiect de adorare, o reabordare a fanteziei înflăcărate a celui ce nu trăia prea mult, ci doar înfiripa imaginativ poveşti.

Şi pentru că muza riscă să capete contur, Dostoievski sacrifică iubirea tânărului pentru a-i oferi un nou prilej de reverie: Nastenka iubeşte pe altcineva, pe Celălalt (Matei Chioariu).         

Întâlnirile lor la graniţa dintre zi şi noapte, destăinuirile pe care şi le fac, sentimentele lor difuze ca aburul nopţilor albe stau în umbra unui al treilea, bărbatul care va despărţi lumina de întuneric, cel care va face să pătrundă realitatea în inefabilul poveştii celor doi. Nopţi albe” păstrează delicateţea confesiunii  într-o faţă a iubirii pur dostoievskiene, un filigran străbătut de singurătate, de vis şi de un umor fin, ca un zâmbet.

Nopti albe(II)

Imagini din spectacol

Deşi mizanscena crează iluzia unui happy-end, finalul spectacolului este dramatic. ”Generozitatea lesne dobândită e întotdeauna uşoară, e ieftină chiar atunci când îţi dai viaţa, pentru a irumpe dintr-un clocot al sângelui, dintr-un prisos de forţe, dintr-o dorinţă arzătoare de frumuseţe.” (Dostoievski). Destinul personajelor se schimbă radical: Visătorul trădat se va sinucide; Celălalt se va bucura doar de fericire, iar a Nastenk se va dovedi demnă de iubirea celui pe care l-a trădat.

”Încă un spectacol. Fiecare spectacol – o viaţă. Cu toţii ne naştem, trăim şi murim. Trupuri vii, care pentru o clipă fuzionează unele cu celelalte, lucrând împreună, care acţionează la unison pentru a crea ceva mai puţin durabil decât un castel de nisip într-o zi cu vânt.

Ridicarea cortinei subţiri, ştanga unu.

Ştanga doi, mai lent.

Te rog, muzica, accentul e important. Lumina care cade pe bancă, hai s-o mutăm mai  în spate, poate un contre-jour e mai bun.

O floare mai mare, ce părere ai?

Dă-mi mâna, Mădălina, o să-ţi arăt dacă vii în partea asta, o să se vadă mai clar ce gândeşti.

Fii liber, Călin. Continuă să cauţi.

Săptămâni în şir concentraţi pe o povestioară care vorbeşte despre existenţă.Săptămâni petrecute în zbor razant pe suprafaţa lucrurilor. Apoi plângând pierduţi în detalii şi încercând să înţelegem sensul general al lucrurilor.Nimic nu funcţionează. Apoi fulgerător, totul devine clar. Tovarăşi de drum pe care te bazezi petru a putea crea împreună. Şi in seara asta, publicul care nu ştie nimic despre tot acest zbucium minunat…Timpul se scurge. Costumul acela trebuie refăcut. Proiectul nu merge. O să meargă. Orchestra. Şi teatrul care ne primeşte, ne protejează şi ne face prizonierii lui. Ca viaţa, aşa cu se întâmplă în viaţă. Chipurile dispar, vocile se mai aud câteva momente. Sunetu unui avion pe deasupra norilor la zece mii de metri. Nopţi albe. Zile colorate. O clipă de fericire e puţin în viaţa unui om?

Miracolul ascultării. Miracolul de a întâlni pe cineva care, pentru o clipă, reuşeşte să spargă solitudinea de care suntem înconjuraţi. Visatorul visează. Dar şi Nastenka visează. Visele trăiesc în fiecare dintre noi. Dar visul, atunci când devin teribil de intens, îşi apropriază contururile, e ceva ce seamănă cu «realitatea». Iar teatrul este, de bună seamă, un loc al viselor. În teatru visăm împreună umăr la umăr. Şi uneori, un vis de teatru ne trezeşte, paradoxal, din hipnoza cotidianului. Ne oferă momente de reală comunicare cu celălalt, posibilitatea de a comunica profund şi de a asculta altfel decât de obicei. Asta înseamnă fericirea. Să descoperi că poţi comunica în teatru la fel ca în viaţă. Fără prea multe artificii tehnice care să medieze experienţa. Nopţi albe vorbeşte despre dăruirea de sine. Şi despre recunoştinţă.”  (Stefano de Luca)

Absolvent al Şcolii de Teatru de la celebrul Piccolo Teatro din Milano, aflat sub patronajul lui Giorgio Stehler, Stefano de Luca a avut şansa de a se forma la şcoala unor mari artişti, precum Peter Brook, Ian McKellen, Carolyn Carlson (la Piccolo Teatro), Cicely Berry (la Royal Shakespeare Company)sau Lev Dodin (la Malâi Teatr din Sankt Petersburg). A colaborat cu Giorgio Strehler până la dispariţia acestuia, debutul său ca regizor având loc la Piccolo Teatro, Milano înanul 1997. De atunci, Stefano de Luca a montat peste 30 de spectacole, nu doar în Italia, dar şi în Germania, Spania, Rusia, Ungaria, S.U.A etc. Peregrinările sale artistice l-au adus şi în România. În 1999 a montat la Teatrul Naţional din Timişoara spectacolul Ubu Rege” de Alfred Jarry. Regizor de teatru şi de operă, pedagog la importante academii de teatru din lume, Stefano de Luca este şi fondator al companiei independente de teatru ”Lupusagnus”, alături de care a creat spectacole având ca temă principală violenţa. Artist atent la detaliu, atent la tot ce înseamnă felul în care teatrul răspunde individului, spectacolele lui Stefano de Luca se adresează întotdeauna lumii contemporane.

Edith Negulici

Edith Negulici

logo revista teatrala radioAlte cronici de Edith Negulici: „Viaţa mea a fost un spectacol bun!”

„Sunt al dracu’ de fericită! Încă o vodcă!!!”

Totul despre sex

„E ca şi cum corpul meu ar simţi!”

„Am un chef incredibil să înjur şi acum am şi curaj. Te-am iubit mai mult decât orice pe lume!”

”Ținutul din miezul verii”/”cimitirul vesel” al familiei destrămate

Polina – danser sa vie

Să trăiești orice ar fi – Tribut Barbarei

logo revista teatrala radioVezi și: Arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcronică de teatru rtr,dostoievski,edith negulici,Giorgio Stehler,Nopti albe,Stefano de Luca
Cronică de teatru de EDITH NEGULICI Puţini scriitori au influenţat literatura universală aşa cum a făcut-o Dostoievski. Psihologia profundă, personaje impecabil conturate, atenta observare a străfundurilor sufletului omenesc, setea de libertate a spiritului, dar şi continua căutare a marilor răspunsuri ale existenţei umane fac din scrierile romancierului rus  o sursă...