retrospectiva 2014
Sâmbătă, 20 septembrie 2014 la Sala „Horia Lovinescu” a Teatrului „Nottara” din București a avut loc premiera spectacolului Noul locatar de Eugène Ionesco, în regia lui Gábor Tompa. Traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi. Rolul principal este interpretat de Francisco Alfonsín, un actor spaniol care a jucat atât pe scene din ţara natală, cât şi în Franţa şi Anglia. Alături de el actori ai Teatrului „Nottara”: Ada Navrot, în rolul Portăresei, Ion Grosu şi Gabriel Răuţă, în rolurile celor doi hamali. Decorul: Helmut Stürmer. Costumele: Corina Grămoșteanu.
 Noul-locatar retrospectiva 2014 rev teatrala radio

Spectacolul a fost prezentat la Festivalul Internaṭional „Fest(in) pe bulevard” din București, ediția a II-a (miercuri, 15 octombrie 2014), Festivalul Naţional de Teatru, ediția 2014 (30 și 31 octombrie) și Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe” de la Cluj-Napoca (marți, 2 decembrie 2014) 

Gábor Tompa despre spectacolul Noul locatar – interviuri realizate de Crenguța Manea, 4 iulie și  17 septembrie 2014, Revista Teatrală Radio


Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

11. Ion Grosu, Francisco Alfonsin si Gabriel Rauta in spectacolul Noul locatar (copyright Mihaela Marin)

Ion Grosu, Francisco Alfonsín și Gabriel Răuță în spectacolul Noul locatar 

„Mă număr printre fericiţii spectatori ce au avut ocazia să vadă spectacolul cu Noul locatar înscenat de Tompa Gábor în anul 2004, la Northern Stage Ensemble din Newcastle. Prilejul mi-a fost oferit de prezenţa montării în România, într-una dintre cele mai consistente ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Spectacolul de atunci mi-a amintit de un altul, datorat aceluiaşi regizor. Cel cu Cântăreaţa cheală de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, moment de referinţă pentru istoria montărilor în România a scrierilor ionesciene. Despre Cântăreaţa cheală din 1992 s-a spus că e un spectacol ce ar funcţiona asemenea unui ceas elveţian. S-a mai spus că ar fi dovada că se poate obţine perfecţiunea în teatru. Cântăreaţa cheală de la Cluj era Ionesco în stare pură, la fel cum a fost câţiva ani mai târziu montarea cu Scaunele de la Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Victor Ioan Frunză.

Ionesco în stare pură, spuneam şi scriam din nou în 2004, încercând să surprind, în cronica publicată în revista «Familia», inefabilul Noului locatar scoţian. Spectacolul scoţian mi s-a părut unul extrem de viu, în ciuda faptului că vorbea despre operaţii pregătitoare pentru despărţirea de viaţă. El mi-a părut deopotrivă şi exemplar prin caracterul său de demonstraţie firească a posibilităţii colaborării impecabile dintre regizor, actori, semnatarul decorului şi autoarea costumelor. Totul era fără cusur în montarea de la Newcastle. De la caracterul limpede, tranşant al lecturii la capacitatea regizorului de a gestiona timpul şi spaţiul scenic. De la măiestria generării de crescendouri la abilitatea de a impune pe neaşteptate limpeziri şi pauze, devenite surse de noi energii. Altfel spus, de a alterna nodurile cu catalizele. De la jocul actoricesc fundamentat pe contrapunctul inteligent şi măsurat, condus pe nesimţite către raporturile de tip antagonic, fapt vizibil îndeosebi în relaţia de contrarietate şi de excludere dintre Noul locatar şi Portăreasă, la calitatea alternanţei fragmentelor alese spre a servi drept ilustraţie muzicală. O ilustraţie în care uverturi, arii, duete sau terţete din opere celebre, cel mai adesea năvalnice, acaparatoare, erau, pe neaşteptate, substituite de calme, învăluitoare extrase din Nocturnele chopiniene. De la felul în care eclerajul valoriza elementele de decor în creştere măsurată, progresivă. Un decor conceput în gri, alb, albastru şi negru, la costumele, în special lodenul verde-gălbui, demodat, purtat de Noul locatar şi la care acesta nu a renunţat pe toată durata spectacolului. Lodenul şi absenţa oricărei mimici erau mărcile lui de înregistrare. Impecabil era felul în care Tompa Gábor şi colaboratorii lui de atunci, actorul Francisco Alfonsín, distribuit în rolul principal, şi partenerii săi de scenă, ca şi Helmut Stürmer şi Corina Grămoşteanu, creatorul decorului, respectiv al costumelor, izbuteau să zămislească atmosfera de stranietate metamorfozată în mister şi decontată în absurd ce făceau ca Noul locatar să fie unul de mare excepţie.

Francisco Alfonsin și Ada Navrot

Francisco Alfonsín și Ada Navrot 

Toate acestea creau premisele ca montarea  aceea, văzută de mine în urmă cu zece ani, să devină una de tip lecţie. O lecţie despre montarea pieselor lui Ionesco, dar mai ales o lecţie de iubire pentru teatrul absurdului. Un gen de teatru care are în Tompa Gábor specialistul ideal. Dar şi adoratorul absolut. Ceea ce a făcut, a creat Tompa înainte şi după 2004 a demonstrat că regizorul clujean, artist cu o impresionantă carieră internaţională în configurarea căreia înscenarea scrierilor absurdului a fost jalon de bază, e un legatar admirabil al pieselor, dar şi al spiritului lui Ionesco şi Beckett. Dramaturgi pe care i-a montat din 1990 încoace cu o consecvenţă fără egal, dar şi cu o dragoste aidoma. Dragoste afirmată deschis, dar şi cât se poate de rafinat şi de discret, de altfel, în spectacolul cu Noul locatar prin aducerea în scenă a portretelor acestora, cel al autorului Sfârşitului de partidă fiind asociat cu o gravură ai cărei protagonişti erau Don Quijote şi Sancho Panza.

Lecţia aceea din 2004 a fost, fără doar şi poate, imortalizată, pe bandă video. O operaţiune devenită comună, dar şi o încercare de salvare a memoriei teatrului indiscutabil necesară, dar fatalmente incompletă. Era nevoie de ceva în plus. Era nevoie de o memorie concentrată şi exprimată prin viaţă. Iar acest «în plus», petrecut sub semnul firescului, dar şi al înnoirii se săvârşeşte în anul de graţie 2014 la Teatrul «Nottara» din Bucureşti.

Fără doar şi poate, nu greşesc cei ce afirmă că aici, în Teatrul de pe Bulevard, Tompa re-creeză spectacolul de acum 10 ani. Argumentele lor sunt numeroase şi inatacabile. Caietul de regie e aidoma celui din 2004, concepţia fundamentală a montării e neschimbată, interpretul Noului locatar e acelaşi, excepţionalul actor Francisco Alfonsin joacă iarăşi impecabil, e din nou un Buster Keaton al scenei. Helmut Stürmer şi Corina Grămoşteanu nu au schimbat o iotă din decorul şi costumele de la montarea-princeps, comentariul muzical şi eclerajul de acum le citează fără nici cea mai mică abatere pe cele de odinioară.

Francisco-Alfonsín Foto Mihaela Marin

Francisco Alfonsín 

Şi, cu toate acestea, cred că e nedrept şi profund greşit să spui şi să scrii că Noul locatar de la «Nottara» ar fi o copie la indigo a spectacolului creat în urmă cu un deceniu la Newcastle. Nedrept, greşit şi jignitor în primul rând la adresa interpreţilor. Fără doar şi poate, actorul Francisco Alfonsín e întruchiparea omenească a rigorii. Rosteşte la fel de detaşat de datele elementarei umanităţi puţinele replici scrise de Ionesco pentru personajul ce i-a fost încredinţat. Din aceste replici, esenţiale sunt ordinele – there, all around, là, acolo –  simple deictice cum spun lingviştii – adresate hamalilor. Se prea poate ca eu să fi trăit o iluzie, dar impresia mea a fost că, în ciuda rigorii deja menţionate, Francisco Alfonsín a creat la Bucureşti un nou locatar ceva mai straniu, mai defectiv de umanitate, mai însingurat, mai provocator de înfiorări decât cel de la Newcastle. Ada Navrot îşi pune semnătura aurită pe imaginea unei Portărese (o apariţie recurentă în scrierile ionesciene) mai mult decât locvace, agresivă de-a dreptul, clovnescă (personajul apare grimat). O păpuşă cu mecanism ce intră pe geam în locuinţa goală ce îşi aşteaptă noul proprietar. O păpuşă pe care acesta o goneşte fiindcă prezenţa ei îi agresează intimitatea. Dar şi pentru că Portăreasa ar consuma ceva din spaţiul pe care acesta îl va ocupa cu o sete demenţială cu noi şi noi obiecte de mobilier, ba împachetate, ba despachetate, ba comic de mici, ba din ce în ce în ce mai masive, ba cu propria valiză în formă de cutie de violoncel. Valiză din care, la un moment dat, va fi scoasă şi o bucată de frânghie. Gonită fiind deoarece l-ar împiedica pe straniul proprietar în reuşita operaţie de reificare, Portăreasa încearcă totuşi mici şi neizbutite proteste, eşuate reveniri. Consumate fie aievea, fie pe film, încercând să opună propriul ei absurd domestic absurdului înspăimântător al noului locatar. Demne de semnalat şi demne de stimă sunt şi performanţele actorilor Ion Grosu şi Gabriel Răuţă în rolurile celor doi hamali. Oameni care, executând dispoziţiile celui ce i-a angajat, nu doar că se încovoaie sub ochii noştri (există, de altminteri în montare o obsesie a concavului, o cultură a acestuia), ci se şi despart la vedere de omenescul lor iniţial. […]” – Mircea Morariu, Memorie salvată, Adevărul.ro, 20 noiembrie 2014.

ada navrot

Ada Navrot

„[…] Tompa Gábor se întoarce într-un oraș în care n-a lucrat niciodată mult și se întoarce la un teatru care dorește să-și revizuiască identitatea. După tratative îndelungi, s-a născut spectacolul acestei întoarceri – întoarcerea regizorului într-un spațiu teatral în care multe sunt de revizuit, întoarcerea unui locatar închipuit într-un spațiu pe care vrea să-l ia în posesie, un spațiu devorat în cele din urmă de obiecte, cum se întâmplă în piesa lui Eugène Ionesco.

Puține producții din teatrul bucureștean al ultimilor ani etalează rafinamentul cu care-și așteaptă spectatorii Noul locatar, un rafinament la care se ajunge după ani mulți de practică, venit dintr-o cunoaștere vie, intens personală, a scenei și a mecanismelor, și hrănit în permanență de disponibilitatea de a încerca, de a căuta zonele acelea nenumite în care se nasc seducția și plăcerea în rândul spectatorilor. Sub bagheta lui Tompa Gábor, pentru care teatrul absurdului rămâne o zonă cât se poate de fertilă, în care multe mai sunt de descoperit, Noul locatar se prezintă, se instalează și evoluează la înălțime într-un teatru specializat în producții comerciale.

O gură de aer proaspăt este pentru Teatrul «Nottara» acest spectacol desenat de Helmut Stürmer în gri, alb și negru. Ele acaparează toată scena și toată durata: totul este gri, negru și alb. Finul ecleraj pe care regizorul îl pune la lucru din prima până în ultima secundă contribuie substanțial la construcția unei atmosfere sub semnul antifrazei. Parcă suntem în fața unei scene lungi, insuportabil de lungi, nesfârșit de lungi, în care un necunoscut sosit într-un imobil își delimitează un teritoriu și, deci, o lume. Parcă suntem în fața unei clipe care nu se mai termină. O ființă își marchează teritoriul – și totuși, și piesa, și spectacolul nu vorbesc despre o sosire. Dimpotrivă, ele disecă o plecare ce pare lungă, istovitoare, de neînțeles.

Noul locatar (copyright Mihaela Marin)

Încă de la prima scenă se decupează o imagine parcă pictată de Magritte. Într-o încăpere cenușiu-albăstrie, o fereastră deschisă și dincolo de ea o lumină. Apoi, un fir de fum. Fereastra aceasta te urmărește tot spectacolul. Gradul de sugestivitate al unui element de decor – atât de banal, atât de prozaic, atât de clișeistic – ajunge foarte sus datorită amplasării într-un discurs scenografic coerent, potențat de o muzică de real efect emoțional. O ființă vie, gregară, în picățele albe și dungi negre, ca un clown trist, face o introducere. Mișcările ei sunt desprinse dintr-un film de altădată. Luminile se schimbă, solilocviul se încheie și necunoscutul intră în scenă ca și cum ar intra pe o altă planetă. Precaut, învăluit într-o tăcere ce amplică tăcerea din spațiul neluat în posesie, anonim și impenetrabil. Și, odată cu prezența lui, începe o poveste pe care fiecare e liber să și-o închipuie, căci și piesa, și spectacolul au grijă să nu limiteze libertatea spectatorului de a-și imagina. […]

eugen ionescu noul locatar

Fotografii: © Mihaela Marin 

Omniprezența poeziei, care se arată fără sfială în întregul discurs scenic, confirmă nota specifică teatrului lui Tompa Gábor. Seducția funcționează, locatarul își țese pânza de păianjăn numai pentru a se trezi prizonierul ei, iluzia și sfidarea merg mână în mână, formele se compun tot timpul, la infinit, dar, în lipsa sensului, ajung la descompunere. Tocmai poezia dezintegrării se spune pe scenă prin intermediul unei antifraze ample: mobilăm un spațiu, îl umanizăm, dar el se dezintegrează pentru că nu poate fi înțeles, pentru că nu exprimă nimic, pentru că e tot, e nimic, e orice în același timp. 

Călătorul, necunoscutul, străinul, arhetip pe care dramaturgia secolului XX l-a explorat și l-a exploatat din plin, se concretizează aici în personajul locatarului. Francisco Alfonsín face un joc cu personalitate, de o stranietate care aduce un plus întregii montări. Străinul provoacă o angoasă ce plutește în aer până la sfârșit, limba lui e o combinație de idiomuri (română, spaniolă, franceză, engleză), rostirea vine parcă din altă lume, mișcarea nu seamănă nici ea cu mișcarea de zi cu zi, contactul cu obiectele se ghidează după principii cifrate. Omul, această ființă în care există o aplecare profundă spre distrugere și autodistrugere, cum a spus-o de atâtea ori și Eugène Ionesco, se cufundă în spațiu și obiectele parcă-l sfidează. Umplu un gol, și totuși golul se face și mai mare. […]” – Dana Ionescu, „Noul locatar sau întoarcerea lui Tompa Gábor la București, Yorick.ro, 23 septembrie 2014. 

Noul locatar, reportaj Senso TV


logo revista teatrala radioVezi: arhiva rubricii Retrospectivă 2014

 

costintuchilaRETROSPECTIVĂ 2014ada navrot,cantareata cheală,comparatie intre noul locatar la newcastle si bucuresti,crenguța manea,francisco alfonsin,gabriel răuță,helmut sturmer,ion grosu,ionescu și beckett,noul locatar eugene ionesco,teatrul nottara,tompa gabor noul locatar
Sâmbătă, 20 septembrie 2014 la Sala „Horia Lovinescu” a Teatrului „Nottara” din București a avut loc premiera spectacolului Noul locatar de Eugène Ionesco, în regia lui Gábor Tompa. Traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi. Rolul principal este interpretat de Francisco Alfonsín, un actor spaniol care a jucat atât pe scene din ţara...