Cronică de teatru de ALEXANDRA ARES

invataturile lui trahanache cronica de teatru revista teatrala radio

Recunosc că m-am dus fără prea mare tragere de inimă la premiera piesei românești “Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel” de Marilena Dumitrescu din cauza titlului care evocă ceva datat, pentru care amatorul de teatru modern din ziua de azi nu prea are răbdare. M-am dus mânată mai degrabă de curiozitate să văd noul Teatru al Dramaturgilor Români, înființat de curând de Primăria Municipiului București și condus de dramaturgul Lucia Verona, o prietenă veche a primarului Capitalei, Gabriela Firea, pe care a convins-o să aducă – în fine – Bucureștiul în rândul lumii civilizate, cu un teatru dedicat exclusiv dramaturgilor români în viață.teatrul dramaturgilor romani

La prima vedere poate părea un pas minor, dar este o inițiativă majoră care trebuie semnalată ca atare, cu bucurie și recunoștință. Pentru cine nu știe, aș dori să semnalez că de pildă la New York, orașul unde am trăit și am scris în ultimii 20 de ani, există zeci de teatre – excelente – dedicate în mod special dramaturgilor americani în viață, Roundabout Theater, Manhattan Theater Club, Playwrights Horizons, Cherry Lane Theater etc. De fapt, majoritatea celor câteva sute de teatre de pe Broadway, Off Broadway sau Off-Off Broadway joacă în proporție covârșitoare autori americani și englezi (cu aceștia din urmă există, cum se știe, o relație de afinitate culturală și simbioză lingvistică, cum are România cu Republica Moldova). Mai mult, toate teatrele americane care se respectă au un laborator de dramaturgie contemporană și un dramaturg rezident care primește o bursă (finanțate de primării, de National Endowment of the Arts și diverse fundații) să scrie teatru timp de un an, sau mai mulți, și să își dezvolte o piesă sau mai multe cu trupa.

O situație similară există și în Marea Britanie unde, spre deosebire de România, toate marile teatre, inclusiv The Royal Shakespeare Company, au laboratoare dramatice pentru dramaturgi autohtoni în rezidență. Din această cauză se scrie mult teatru și de foarte bună calitate în aceste țări: pentru că fiecare piesă nouă se rodează în development workshops (ateliere de dezvoltare) afiliate teatrelor și abia în final se joacă pe scenă. De fapt dramaturgii nici nu au voie sa publice o piesă înainte de a fi avut cel puțin două montări, când se presupune că textul final s-a rodat. După care, uniunea dramaturgilor interzice regizorilor orice modificare pe text.

În teatrul românesc, unde regizorul e rege, chiar și marile texte sunt amputate sau însușite fără credit, pe bucăți, pentru diverse colaje. S-a creat o cultură teatrală mai degrabă de preluare din străinătate și de interpretare de hituri (un fel de theater standards) decât de creație autohtonă, ceea ce este din păcate semnul unei culturi minore, cam lipsite de curiozitate și de încredere față de etosul național. Mulți regizori se plâng, pe drept, că dramaturgii autohtoni nu scriu la fel de bine ca cei din Vest, dar acest lucru nu se poate petrece într-un vacuum, fără ca dramaturgilor autohtoni să li se ofere aceeași posibilitate să se rodeze ca cei din Vest. În loc să se găsească formule să fie ajutați, dramaturgii români au fost, până la aceasta inițiativă fantastic de binevenită a PMB, marginalizați și lăsați să se descurce singuri.

Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel 4

În fine, am ajuns la noul Teatru al Dramaturgilor Români de pe Calea Griviței nr. 64-66, situat cam peste mână pentru cei care nu au mașină și circulă cu transportul în comun, într-o sală foarte mică, de sub 100 de locuri, dar frumos amenajată. Nu știam nimic nici despre dramaturg (Marilena Dumitrescu) nici despre regizoare (Ingrid Bonța), dar am recunoscut în sumarul program de sală, care servea și ca bilet, o distribuție de primă mână, cu actori de la Teatrul Național.

De îndată ce a început spectacolul (cu muzică live interpretată de Constantin Urziceanu, Cristian Hanghiuc și George Chiriac, coordonați de Hans Groza), mi-am dat seama că, din fericire, nu este vorba despre învățăturile plicticosului Trahanache către fiul său, cât de o veritabilă ”Scrisoare pierdută II”, scrisă, regizată și interpretată excepțional. Trăim în epoca serialelor TV, a romanelor în serie gen ”Harry Potter” și a filmelor în serie de la ”James Bond” la ”Hunger Games”. Chiar și una dintre piesele originale americane de anul acesta, care a primit un premiu Tony la New York (Laurie Metclief, pemtru rolul principal), se numește ”Casă de Păpuși II” (”Doll House II”), după Ibsen, scrisă de Lucas Hnath. Se pare că Marilena Dumitrescu i-a luat-o înainte ca idee de serie teatrală, piesa sa fiind scrisă în 2010. În definitiv, de ce nu? Personal nu am nimic împotriva seriilor, câtă vreme se ridică la nivelul originalului sau cel puțin nu îl fac de râs.

Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel 2

În “Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel”, o avem pe Zoe Trahanache după 10 ani de la ”Scrisoarea pierdută” a lui I. L. Caragiale, la înmormântarea soțului ei cu același amant Tipătescu alături, care a pierdut postul de prefect și o mare parte din respectul lui Zoe care dorește cu orice preț să dețină șefia (indirectă) a partidului în continuare, prin intermediul unui nou soț. La mâna proaspetei Zoe (interpretată clasic, dar magistral de frumoasa Olga Delia Mateescu) apar doi pretendenți, Tipătescu (Adrian Ciobanu), fostul prefect, și Cațavencu, actualul prefect (Orodel Olaru), interesați nu numai de nurii lui Zoe dar și de averea și mai ales de influența ei politică pentru sprijin la viitoarele alegeri pentru șefia partidului. La acești doritori de funcții apare și Zăhărel (Marius Drăguș), fiul din prima căsătorie al lui Trahanache, un personaj interesant, comic și credibil, inventat de Marilena Dumitrescu, care știe de la tatăl lui de importanța mamei lui vitrege pentru orice om cu ambiții politice din urbe.Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel 3

Ce mi-a plăcut foarte mult atât la piesă cât și la montare (semnată de Ingrid Bonța) și la scenografie (Daniel Divrician) a fost fuziunea impecabilă dintre nou și vechi. O fuziune organică, convingătoare, fără stridențe. Regia, la rândul ei, a accentuat construcția, replicile și personajele – toate fără cusur și a creat o scenă antologică de poker între Cațavencu, Zăhărel, Farfuridi și Brânzovenescu. În timp ce “O scrisoare pierdută I”, ca să o numim așa, este o satiră a demagogiei în lupta pentru putere politică, această “O scrisoare pierdută II” este o satiră la fel de suculentă a oportunismului din viața intimă a lui Zoe și a pretendenților ei în goana după putere.  

În viziunea tinerei regizoare Ingrid Bonța, distribuția reflectă psihologic percepția lui Zoe asupra personajelor: amantul și fostul prefect Tipătescu (Adrian Ciobanu) nu mai este un june prim de mărimea lui Zoe, ci a devenit mai tânăr și mai scund decât ea, reflectându-i retrogadarea socială de care este dezamăgită. Cațavencu, la rândul lui, este excesiv de înalt, reflectând atât poziția de dominanță socială dar și cea mai puțin dezirabilă de canalie care nu poate fi controlată. În fine, Agamemnon Dandanache (excelent interpretat de Ștefan Velniciuc) este de înălțime compatibilă, îmbrăcat cu mare stil, dar suficient de zaharisit pentru a fi ușor manipulat de Zoe. Foarte buni și Tudorel Filimon în rolul lui Ghiță Pristanda, Ovidiu Ușvat în rolul Cetățeanului Turmentat, și cuplul comic Farfuridi și Brânzovenescu (Cristian Dionise și Cristian Dumitru).

Marilena Dumitrescu este, am aflat după premieră, și autoarea romanului ”Virtual”, scris împreună cu Jerome Thomas și publicat la Editura Zip, și scenaristă de emisiuni de televiziune, cu premii naționale pentru dramaturgie și scurt-metraj. S-a simțit plăcut experiența de scenarist (unde fiecare cuvânt contează) în lipsa redundanțelor din dialog și în structura ciclică a piesei care începe cu o înmormântare și se termină cu o nuntă.

Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel

Imagini din spectacol

Dacă nu mi-a plăcut ceva la această piesă a fost, cum am spus la început, titlul, “Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel”, greoi și neincitant, care îi face un deserviciu de imagine. Ar fi frumos ca pe viitor, sala din Calea Griviței sa rămână pe post de laborator teatral și spectacolele reușite (ca acesta) să migreze la un an de la premieră la o sală de vreo 300–400 sute de locuri, situată mai central. Și de ce nu, viitorul spectacol pe scena mare să se numească, cu umor și la obiect , “O scrisoare pierdută II”?  

În concluzie, un dublu debut, de teatru și spectacol, pe care îl recomand cu căldură celor care vor să sprijine dramaturgia autohtonă și să petreacă o seară agreabilă. “Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel” se poate vedea în această vară la Teatrul Dramaturgilor Români din Calea Griviței nr.64-66.

Alexandra-Ares

Alexandra Ares

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUdevelopment workshops,Harry Potter,i l caragiale,ingrid bonța,Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel,marilena dumitrescu,new york,olga delia mateescu,oportunism,Orodel Olaru,satira,Teatrul Dramaturgilor Români,The Royal Shakespeare Company
Cronică de teatru de ALEXANDRA ARES Recunosc că m-am dus fără prea mare tragere de inimă la premiera piesei românești “Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel” de Marilena Dumitrescu din cauza titlului care evocă ceva datat, pentru care amatorul de teatru modern din ziua de azi nu prea...