Cronică de teatru radiofonic de PAULA ROMANESCU

pisica verde cronica de teatru radiofonic

sigla cronica de teatru radiofonicLumea ca o scenă este într-un frumos delir cu numele de Shakespeare!

De patru sute ani, din acel 23 aprilie 1616 de când marele Will, „fiindcă era peste măsură de obosit s-a dus să moară puţin”, trecem nepăsători, şi orbi, şi surzi, pe lângă regi-fantome purtători de coroane de paie, strigând în pustiu ca precupeţii în oborul de vite preţul bidiviului – cam cât un regat –  şi, refuzând în final, suveran, regatul la gândul că, (cine ştie?) costeliva gloabă ar putea fi chiar năzdrăvanul dintr-o poveste cu „înainte mult mai este… ”

De patru sute de ani trecem cu propiul nostru vis din visul unei nopţi de vară în vreun coşmar de pripas, murim cu Julieta şi Romeo, cu Desdemona şi Othelo, cu Iulius Caesar, cu Ofelia şi, repetăm cu un soi de fascinaţie acel „A fi sau a nu fi” – neliniştitoarea întrebare la care încă nu s-a aflat răspunsul convenabil de când cu marea îndoială a nefericitului prinţ al Danemarcei…

Şi iată-ne acum!

COPERTA cd_Pisica verde

Teatrul Naţional Radiofonic, cu o escală la Ramada Majestic, unde lunea (jour fixe, non ?) are loc Salonul – Audiţie Teatrală cu public (şi comentarii ale acestuia), a avut loc luni, 25 aprilie 2016, prezentarea în premieră a piesei Pisica verde de Elise Wilk – o tânără scriitoare din România, trăitoare în Braşov, în adaptarea radiofonică şi regia artistică: Mihnea Chelaru, redactor: Costin Tuchilă, înregistrări teren: Bogdan Dumitrescu, regia de studio: Janina Dicu, regia de montaj: Dana Lupu şi Robert Vasiliţă, regia tehnică şi muzicală Mădălin Cristescu, având ca interpreţi studenţi la Universitatea de Teatru şi foarte tineri actori – Dan Clucinschi, Bianca Elena Babaşa, Ciprian Chiricheş, Maria Alexandra Răduţă, Lia Cristina Marin, Alin Potop – ca pentru a respecta întocmai vârsta personajelor (adolescenţi ai zilelor pe care le numim prezent!), cu precara lor zestre intelectuală, cu alienarea sufletească generată de o realitate socială în care nimeni nu-şi mai găseşte nici loc şi nici repere după care să-şi croiască drum întru devenire spre a da vieţii sens.

Înscrisă sub shakespearianul „A fi sau a nu fi”, piesa aceasta pare o înregistrare pe viu a unei poveşti (?!) din viaţa jefuită de farmecul poveştilor cu Ilene Cosânzene şi Feţi frumoşi a adolescenţilor aruncaţi în neant de iureşul aberantelor transformări cu care ne-a blagoslovit originala democraţie de după ultimul potop.

Noi, „expiraţii”, ne crucim de modul de viaţă al celor pentru care studiul ar trebui să ocupe un loc preponderent în preocuparea celor pentru care „a cunoaşte, a iubi” rămâne măsură a luminii din gând şi a înfloririi de suflet.

7

Piesa începe cu rememorarea unei aniversări de către unul din personaje (putea fi oricare, fiindcă toate se plasează sub acelaşi blestem : al superficialităţii, al teribilismului juvenil, al setei de iubire (când iubire nu-i), de căldură familială (când părinţii parcă nu-s):  la împlinirea a zece ani, cu un tort mare până-n grindă şi cu liota de colegi cântând acelaşi „La Mulţi Ani” cu darul dolofan primit de la tatăl său, dar pe care acelaşi tată risipitor avea să-l revândă mai apoi ca să facă rost de o iluzie de fericire ascunsă într-un pahar de alcool…

Aşa a apărut… pisica verde : amărăciunea de suflet, greaţa, dezgustul de cenuşiul existenţei, alienarea, schimbarea dilemei din „a fi sau a nu fi” în „a avea sau a nu avea”.

Şi, ca un blestem, toţi adolescenţii au!

Au posibilitatea materială pentru care nu-şi bat capul să ştie de unde şi cum le-o vor fi asigurat părinţii (nici noi, ascultătătorii producţiei radiofonice n-am fost lămuriţi dar cam bănuim!), de a-şi permite să meargă  la baruri unde nu se prea face economie la vodcă, nici la iarbă de iad, nici la timpul cel de noapte, după ce îşi vor fi împlinit „îndatoririle” şcolăreşti: „Am chiulit la biologie, am copiat la mate, am fumat în parc” (ei, da ! s-a respectat proaspăta lege care interzice fumatul în spaţii închise!), după cum ne luminează o fătucă din turma cuvântătoarelor.

Şi, în această lume pe lângă care trecem ridicând din sprâncene a nedumerire (nu-i vorba deloc de inocentul şi dulcele conflict dintre generaţii!), se coace tragedia (nu, meştere Shakespeare, nu tragedia aceea pe care ne-ai prezentat-o sub atâtea chipuri, care avea în fond o logică!), monstrul acela fără nume (numiţi-l dacă vreţi pisica verde !), crima ca mod de a te afla în treabă…

Adolescenta Bianca – inocenta cu aliură de târfuliţă bine aghiazmuită cu vodcă, este „cea mai frumoasă fată” pentru Dani – junele galant (clasa a XI-a, deh!) care i-a plătit consumaţia la bar („Păstrează restul!”, aruncă el seniorial garçonului anonim!) ca mai apoi s-o invite la o plimbare cu maşina lui (O fi fost Ferrari? Lăstun?) şi ei să i se pară foarte OK.

Dani are dezabuzarea tânărului de bani gata care simte că dincolo de „a avea” se întinde pustiul incomunicării, al alienării şi mai ştie că drumul lui este deja pavat (i se plătesc meditaţii la şapte materii – pe care nu le onorează, desigur) şi îl aşteaptă o universitate în străinătate care-i va elibera o diplomă de doctor.

Dar deocamdată, o maşină de scris ca o mână a destinului bătând sacadat a ameninţare, consemnează nişte frânturi de depoziţii: Bianca fusese văzută ultima oară… ba nu fusese văzută, i s-a găsit căciuliţa (darul lăsat ei de un imberb îndrăgostit speriat de propria lui îndrăzneală) în pădure pe zăpadă, zăpada lucea „ca un glob disco”

De alte luciri adolescenţii (cei din piesa Elisei Wilk!) n-au ştire. Stele-n cerul lor, luna – dincolo de becul din colţul străzii, lacul – în cristalul de gheaţă din paharul cu mai multe grade. Doar limbajul de o sărăcie… lucie!  

Interpretarea actorilor „en herbe” avea strepezirea vorbei necenzurate din limbajul cu care  adolescenţii îşi drapează nula.

Ce tristă pare lumea lor! Şi ce urâtă!

Acesta e mesajul pe care autoarea îl trimite spre lumea celor adulţi ca pentru a-i dezmetici : „Părinţi, atenţie, dezastru!”

Dar părinţii parcă nu-s iar când sunt, mai bine n-ar mai fi!

pisica verde elise wilk

Să fim foarte atenţi dacă într-o zi vreun tânăr cu privire inocentă în care sclipeşte ceva „ca un glob disco” ne întreabă dacă n-am văzut cumva o pisică verde şi, ne invită la o plimbare în noapte cu maşina într-o pădure. Să-i răspundem binevoitor şi fără umbră de surâs care ar putea trece drept ironie: Nu, n-am văzut pisica verde!

Şi să grăbim pasul. 

Fragment din spectacol

cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

Paula Romanescu

Paula Romanescu. Fotografie de Vasile Blendea

logo revista teatrala radioVezi: arhiva rubricii Dicționar de personaje de Paula Romanescu

Alte articole de Paula Romanescu:  Se întâmpla la Cabaret Voltaire de Paula Romanescu   

Poeta aceea se numea Carmen Sylva

Brâncuşi pe nisipul infinitului, cronică de teatru radiofonic    

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru radiofonic

costintuchilaCRONICA DE TEATRU RADIOFONICcronica de teatru radiofonic rtr,elise wilk,mihnea chelaru,paula romanescu,pisica verde,pisica verde cronica,teatru adolescenti
Cronică de teatru radiofonic de PAULA ROMANESCU Lumea ca o scenă este într-un frumos delir cu numele de Shakespeare! De patru sute ani, din acel 23 aprilie 1616 de când marele Will, „fiindcă era peste măsură de obosit s-a dus să moară puţin”, trecem nepăsători, şi orbi, şi surzi, pe lângă...