retrospectiva 2014

Vineri, 13 iunie 2014,  în sala Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, în cadrul ediției a XXI-a a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a avut loc premiera oficială a spectacolului Oidip, producție a Teatrului Național din Sibiu. Scenariul: Silviu Purcărete, după Oidip rege şi Oidip la Colonos de Sofocle. Traducerea: Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu. Regia: Silviu Purcărete. În distribuție: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos. Scenografie şi light design: Dragoş Buhagiar. Muzica originală: Vasile Şirli. Dramaturg: Hanns Dietrich-Schmidt. Video: Costin Chesnoiu. Asistenţi regie: Sanda Anastasof, Crista Bilciu. Asistent decor: Tiberius Trifan. Asistenţi proiect: Cendana Trifan, Sabina Oltean. Spectacolul va fi prezentat în limba română cu traducere în limba engleză.

Spectacolul a fost jucat în avanpremieră în 7, 8 și 22 mai.

oidip retrospectiva 2014 foto mihaela marin

Spectacolul a fost prezentat și în cadrul Festivalului Național de Teatru 2014, în 29 și 30 octombrie în Sala „Toma Caragiu” a Teatrului „Bulandra” din București

Producţia Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu este o adaptare după Oedip la Colonos şi Oedip rege de Sofocle şi surprinde prin forţa viziunii aproape cinematografice a montării regizorului care îmbină realul cu imaginarul, dezvoltând o poetică a detaliilor sfâşietoare. 

Silviu Purcărete

Silviu Purcărete

Silviu Purcărete despre spectacolul „Oidip”

Oidip este unul dintre cele mai frumoase texte ale literaturii dramatice. Așa cum s-a mai remarcat, m-am întors după mulți ani la tragedia greacă, prilej de a-mi exercita din nou pofta de a crea aceleași și aceleași imagini. Eu, de fapt, lucrez cu un inventar foarte limitat de imagini și trecuse ceva vreme de când nu mai lucram cu acest tip de imagini… Așa că e foarte bine că am făcut acest spectacol. Fără să trebuiască să mă ascund să folosesc aceeași estetică șaptezecistă, care mi-a fost foarte aproape de inimă și de generație. Ce să fac?! Asta mi-e vârsta și ăsta mi-e destinul. Și m-am gândit că trebuie să construim un spectacol cu adevărat șaptezecist… Este un spectacol complicat, este un text complicat, nu este genul de spectacol la care să dea năvală publicul. Oidip nu a fost gândit ca un spectacol popular… Faust, spre exemplu, este un text popular și este un spectacol care a fost conceput ca unul popular. Faptul că are un succes special este o surpriză foarte frumoasă… Aici, însă, textul e complicat, e mai indigest sau mai greu digest și spectacolul îl urmează cumva. Adică nu e un spectacol care să se îndrepte către o zonă de divertisment… cum e într-o oarecare măsură Faust. E un un spectacol mai problematic, pentru că piesa este problematică. Piesa conține probleme care n-au fost niciodată dezlegate…

În ce privește titlul Oidip… Ni s-a sugerat chiar de către traducători să încercăm să adaptăm acest nume. Numele din greacă a fost preluat în diverse limbi, iar românul, fiind francez în străfundul sufletului lui, a preluat, ca multe alte elemente culturale, numele din limba franceză. A existat la un moment dat o versiune Edip. Dar, cea mai cunoscută variantă a fost Oedip, ceea ce este aberant din punctul de vedere al limbii române care nu conține acest fonem. Și atunci ar fi trebuit ori să revenim la Edip, ori, la sugestia traducătorilor, am propus Oidip, care e cel mai apropiat de varianta originală din greacă și de limba română… Să vedem dacă se va impune. După ce va râde toată lumea de «proștii ăștia» care nu sunt în stare să spună «eo», poate că încet, încet se va impune acest nume mai potrivit, cred eu, în limba română.” – „Oidip” nu a fost gândit ca un spectacol popular… de Monica Andronescu, Yorick.ro, 13 mai 2014.

oidip de silviu purcarete dupa sofocle constantin chiriac

Constantin Chiriac în rolul lui Oidip. Fotografie de Sebastian Marcovici

Constantin Chiriac: „Pentru mine «Oidip» a fost cea mai dificilă experiență” – interviu realizat de Crenguța Manea, Revista Teatrală Radio, 12 iunie 2014

 Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

„Plouă în Colonos. Auzi ploaia lovind frunzele măslinilor despre care se vorbeşte şi un vag ecou de Grădină Ghetsimani îţi dă târcoale. Oidip, bătrân şi înfrânt, umbră a regelui de odinioară, a ajuns, însoţit de fiicele sale, în cetatea lui Tezeu, dumbrava sacră în care îşi doreşte să moară… Aşa începe spectacolul lui Silviu Purcărete, Oidip, cu premiera în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, o întoarcere, cum spune regizorul, la mai vechile sale preocupări pentru tragic.

E un Sofocle adus în plin secol XX. Greu de spus când anume, însă cu siguranţă în post-belic. Poate în anii 50, cu o «societate» omniprezentă, îmbrăcată în parpalace cenuşii, cu pălării şi bastoane, subtilă trimitere către Siguranţa statului şi către practicile de supraveghere cetăţenească. Impresia este întărită de frânturi dintr-o muzică ce aminteşte de songuri ale anilor ’60 (muzica spectacolului o semnează Vasili Șirli), dar şi de alte elemente ce ţin în special de costume. E foarte complexă simbioza ce se produce între trecutul recent, familiar, în tonuri vintage, şi trecutul străvechi, cel al personajului sofoclian. Ca şi cum, în faţa unui televizor, ai urmări un documentar despre o cronică a familiei tale, cu un Oidip pe care îl simţi ba ca pe un bunic, ba ca pe un părinte, ba ca pe un călător din alte vremuri, rătăcit într-un timp incert şi irelevant, dar înrudit cu tine prin cine ştie ce ironie a sorţii.

oidip teba sofocle purcarete

De ce Oidip, şi nu Oedip? Pentru că, spune regizorul, forma aceasta ce dă numele spectacolului este mai apropiată de numele originar, grecesc. Este, din nou, o situaţie paradoxală: un personaj eminamente grec, bulversând apele şi aşa agitate ale unui secol XX. M-am întrebat adeseori, pe parcursul spectacolului, dacă nu cumva însuşi acest secol încetează să se comporte ca timp, apărându-ne mai degrabă ca topos, o Tebă a noastră, a tuturor, cu dezastrele sale, cu războaiele sale, cu vinovaţii fără de vină, cu ucigaşi şi victime, cu orori şi, mai cu seamă, cu un omenesc ieşit din matcă, revărsat peste ruinele unui univers din care provenim… Farmecul spectacolului ţine şi de libertăţile hermeneutice pe care ţi le dă, alimentându-ţi imaginaţia cu diverse scenarii, potenţându-le şi niciodată negându-le.

Oidip începe şi se termină cu paravanul specific teatrului de animaţie, înfăţişându-ne personajele de la brâu în sus, de parcă mai multe mâini, nevăzute, ar mânui aceste păpuşi care ne vorbesc. E un efect puternic, o metaforă a predestinării, însă, în acelaşi timp, ai senzaţia, privind decupajele corporale, că urmăreşti ecranul unui televizor, iar cineva a setat imaginile în formatul acesta. De altfel, cum însuşi Purcărete sublinia, componenta cinematografică a acestei montări este semnificativă. Într-adevăr, ai frecvent impresia unei succesiuni de cadre, o fluiditate a scenelor lucrate parcă de un regizor montajist.

Adus la zi printr-o traducere proaspătă (Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu), textul lui Sofocle îşi scutură asperităţile arhaice. Nimic strident, nimic nearmonios, fiecare cuvânt fiind integrat într-un ansamblu cu sens. E o simplitate frumoasă, ce nu atentează cu nimic la mizele profunde ale textelor iniţiale (Oedip Rege şi Oedip la Colonos) şi care, mai mult, potenţează pe alocuri o poeticitate remarcabilă. O tragedie antică scrisă… recent. Spectacolul debutează, cum spuneam, cu începutul celei de-a doua piese, continuă cu Oedip Rege şi se încheie, circular, cu moartea eroului la Colonos. Nu este inedit acest mod de a-l livra pe Oedip în întregul destinului său. La Iaşi, bunăoară, în 1994, Mircea Marosin propunea un scenariu similar, realizat prin contopirea celor două piese (cu Emil Coşeru în rolul lui Oedip).

O constantă notă de familiaritate domină spectacolul. […]

Ofelia Popii și Constantin Chiriac

Ofelia Popii și Constantin Chiriac

În Oidip, Constantin Chiriac face probabil cel mai important rol de până acum. În mare parte, sentimentul de familiaritate despre care scriam mai sus i se datorează. E multă sinceritate în jocul său, un firesc şi o căldură umană care decid aproape într-un sens creştin personajul. Actorul nu face risipă de mijloace, chiar şi în momentele de maximă intensitate. Îi simţim, însă, concentrarea, forţa, sensibilitatea şi, mai ales, credinţa. Multă vreme după spectacol m-a urmărit ideea unui Oidip christic, ispăşind pentru poporul său vinovăţii ce nu-i aparţin. Între ochii însângeraţi ai lui Oidip şi palmele sfârtecate de cuie ale lui Hristos se decide destinul unei lumi. Iar imaginea în care, pe fundalul unui monumental apus, Oidip trage după sine, mergând spre mormânt, un copac, poate trimite cu gândul la crucea înfrunzită şi ofilită a lui Iisus. Oidip nu va învia, însă, a treia zi. Mai mult, nimeni nu va şti unde este mormântul său. Poate pentru că Oidip a fost mai om decât Hristos. Distanţarea de paradigma christică unde totul este iertare se face la finalul spectacolului: proiecţii video ne înfăţişează prăbuşiri ale «cetăţii» moderne, consecinţă a blestemului, a neputinţei de a ierta şi de a înţelege…

Revenind la Chiriac, o componentă esenţială a jocului său actoricesc mi se pare a fi vocea. O voce caldă, poetică, dar percutantă, ce transmite fiecare nuanţă într-un mod direct, o voce care, înainte de a fi adresată publicului, îşi este adresată sieşi, întoarsă spre cel ce vorbeşte. În fine, lui Chiriac i-a mai reuşit o foarte fină îmbinare între solemnitatea rostirii versului antic şi firescul cerut de prezent. Un personaj greu de uitat…

ofelia popii si constantin chiriac 2

Îl secondează, în dublu rol, Ofelia Popii. Mai întâi, o Iocasta în care femeia e definită ca eros, apoi o Antigona smerită, făcându-şi, cu fruntea plecată, datoria de fiică, îndurând umilinţele, însă, foarte discret, părând, într-o secvenţă pasageră, tentată de viaţa depravată de la curtea lui Tezeu. O ereditate problematică şi complicată… Nu cred că mai surprinde pe cineva această actriţă atât de specială, capabilă să performeze în absolut orice rol, o actriţă universală cum rar cred că se mai găseşte în teatrul românesc actual.

Întreaga distribuţie evoluează prompt, fără greş, reconfirmând cât de diversă şi valoroasă este trupa teatrului sibian.

Conchizând, aş spune că, mai mult decât despre fatalitate şi predestinare, spectacolul lui Purcărete este un ciudat, fascinant studiu antropologic, un eseu despre om, despre singurătate, despre vină şi lut. Tocmai de aceea rănile lui Oidip ne dor, de parcă ar fi rănile noastre, deşi numai el, cel care «nu a făptuit cât a îndurat», le poartă. Sângele său, crud, aprins, mânjind decorul auster, grafică trandafirie a păcatului şi a ispăşirii, este şi sângele nostru. Ne este atât de milă de el, încât ni se face milă de noi înşine. Cel puţin asta cred că a vrut să ne transmită Silviu Purcărete. Sau cel puţin asta mi-a transmis mie spectacolul său…” – Călin Ciobotari, Oidip, eseu despre om…, Jurnal virtual, 15 iunie 2014.

oidip teba sofocle purcarete

„[…] Regizorul ce montase primele spectacole din carieră pe scenele nu tocmai generoase din punctul de vedere al spaţiului de la Piatra Neamţ ori de la Teatrul Mic, simţise, încă din anii şaptezeci, chemarea nelimitării. Chemare la care a răspuns printr-un spectacol cu Legendele Atrizilor, înscenat în cadrul primului Festival de teatru antic de la Histria.

La o distanţă de patruzeci de ani de atunci şi la vreo douăzeci împliniţi de la Phaedra şi neîmpliniţi de la Danaidele, Silviu Purcărete revine, aşadar, la tragedia antică elenă. O face prin Oidip, spectacol  al cărui suport literar se află în scenariul întocmit de regizorul însuşi după Oedip Rege şi Oedip la Colonos. Spre a lămuri el însuşi eventualele nelămuriri şi exclamaţii ale criticii şi ale spectatorilor obişnuiţi referitoare la grafia şi pronunţia titlului noului spectacol şi a numelui personajului său principal, regizorul s-a grăbit să precizeze că a optat pentru versiunea în cauză la sfatul traducătorilor Constantin Georgescu, Simona Georgescu şi Theodor Georgescu care i-au spus că astfel totul s-ar plasa mai îndeaproape de originalul ortografic şi fonologic grecesc. Nici Tiresias nu mai este chiar Tiresias în spectacolul sibian, el devenind, dacă am auzit eu bine, Teiresias.

Cum sunt eu însumi, înainte de orice altceva, de formaţie filolog, firesc ar fi să mă număr printre primii care să aplaude şi modificarea, şi rectificarea. Tot la fel cum acribia profesională ar trebui să mă îndemne să trec la compararea textelor şi la descoperirea a cât la sută din fiecare dintre cele două piese din creaţia lui Sofocle s-a păstrat în scenariu.

Nu o fac, nu din comoditate intelectuală, ci pentru că, la urmei urmei, nu aceasta contează. Fiindcă tragedia lui Oidip, a vinei sale fără vină cu vârf şi îndesat ispăşită, a imposibilei lui fugi de destin şi de predestinare, a rătăcirilor lui mizere, însoţit de două fiice ce i-au rămas credincioase, compensând astfel, fie şi parţial trădarea fiilor, o trădare neiertător pedepsită, a azilului teban ş.a.m.d. ş.a.m.d. are acum, în realitate, în lectura lui Purcărete, foarte puţin în comun cu Antichitatea. Care Antichitate funcţionează în spectacol doar ca un pretext palid, neaccentuat în chip deliberat. Cum nu are prea mult în comun cu nici o altă plasare temporală riguros precizată.

oidip 3 m marin

Purcărete scrie pe scenă, în imagini clare, ferme, dure, nu tragedia specifică unui timp anume. Ci tragedia însăşi a omului ce nu se poate elibera de ceea ce îi e scris să îndure şi care e condamnat adesea să plătească pe nedrept pentru fapte pe care nu le-a săvârşit ori nu ar fi vrut să le comită. Spectacolul sibian «fuge», şi cred că bine face, de mult prea riguroase determinări de şi în timp şi în spaţiu, altele fiind determinările ce îl preocupă pe Purcărete şi pe fidelii lui colaboratori, scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul de muzică de scenă Vasile Şirli, cărora li s-a asociat acum Costin Chesnoiu, semnatarul conceptului video inclus în montare.

Oidip, la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu, mi se pare a fi, înainte de orice, un imens flash back. Un flash back încadrat între două solide coperte. Pentru realizarea acestui ansamblu nu neapărat şi nu întotdeauna grandios, declarat dificil şi care mai are de câştigat în coerenţă şi fluiditate, Dragoş Buhagiar a imaginat un decor din lemn masiv, aparent neprelucrat, care, la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei, ne îngăduie să îi vedem pe actori doar de la brâu în sus. Îl zărim, aşadar, în primele minute pe Oidip, murdar şi obosit, cu corpu-i semi-gol, brăzdat de răni, de sânge şi de mizerii, ocrotit de credincioasa Antigonă, ajuns la porţile Tebei, cerând îngăduinţa umilitoare a azilului. Îl vedem tot astfel, la final, cu trupu-i «înjumătăţit» de acelaşi decor care e imposibil să nu te ducă cu gândul la specificul teatrului de animaţie. Fiindcă ce sunt, la urma urmei, oamenii decât nişte păpuşi sau nişte marionete, o seamă de pioni pe imensa tablă de şah marcată de zei aici nevăzuţi, dar mereu simţiti ca atare asemenea unor prezenţe ostile împotriva voinţei cărora omul, fie el chiar rege, nu poate decât să se revolte.

Pe neaşteptate însă, perspectiva spaţială se modifică, se dilată, se reorganizează, îngăduind spunerea poveştii. O poveste despre destin, în structura şi intimitatea căreia tragedia de familie se asociază cu cea politică şi de stat. Un amestec în care ne e lesne să identificăm o seamă din acele componente ale «inventarului limitat de imagini» pe care se răsfaţă spunând că doar pe el şi nimic în plus l-ar poseda regizorul, drept pentru care acum îl reconvoacă şi reorganizează. Eu aş zice că face mai mult. Îl resemantizează şi umanizează. Căci Oidip e – şi nu se poate să-i fie negată această însuşire – un izbutit examen de retorică vizuală, poate mai puţin spectaculos, decât a fost cazul Phaedrei, dar e şi poezie. În ciuda fragmentarismului pe care i-l reproşam mai sus.  

Uşi şi ferestre până atunci aparent mascate dezvăluie surprize. Mesageri masivi, impozanţi, aduşi pe benzi în mişcare ca într-un efect de travelling cinematografic. Personaje intrând temător în scenă. Grupuri de oameni cum altfel decât cu bastoane, cocârjaţi, înveşmântaţi în lodene, având de astă dată de mânuit nu valize, ci scaune. Scaune pe care poate tocmai din pricina spaimei lor constante, o spaimă ce îmbină fetide tăceri şi nesigure vociferări şi care exclude orice urmă de atitudini ferme, nu se vor aşeza niciodată. Repausul nu le e îngăduit căci teama le e lege. Şi aceasta fiindcă lor, oamenilor, le sunt total şi parcă definitiv străine siguranţa, certitudinile, liniştea. Sigură e doar neliniştea de grup propice manipulării.  

Ni se spune o poveste în care Destinul, Sfinxul  şi Eriniile (ultimii doi vizibili la modul minimalist sau «monologal» –  avem o singură Erinie – graţie dialogului actriţei Diana Văcaru-Lazăr cu Constantin Chiriac) se combină cu trimiteri la predeterminări din categoria celor cercetate de Freud şi de discipolii lui.

spectacol oidip

Între limitele acelui flash back din care e constituit ceea ce Rabelais ar numi la substantificque moelle a spectacolului îi vedem pe Oidip şi pe Iocasta, cei de dinainte de tragedie. Un Oidip (Constantin Chiriac) puternic, masculin, în smoking, sigur pe sine, un fel de mare Gatsby senzual, sigur pe dreptul de posesiune câştigat asupra Iocastei (Ofelia Popii), îmbrăcată într-o rochie de neagră de seară. Poate simbol şi premoniţie al unui doliu la dublu niciodată ispăşit.Vedem un Oidip gata mereu să îşi exercite drepturile de proprietate asupra fostei femei a lui Lajos, chiar dacă acestea se rezumă la câteva lascive mişcări de dans. Un dans citat şi re-citat adesea, aidoma şi nu tocmai, cu o constantă lascivitate, în decursul întregii reprezentaţii. Pentru el, pentru dansul cu repetiţie, niciodată dus până la sfârşit, reluat de Oidip şi cu alţi parteneri, marcat şi de ansamblu, Vasile Şirli a recompus şi reorchestrat o melodie de mare succes din anii ’30-’40 ai secolului trecut, pe neaşteptate reintrată în topurile americane, prin anii ’60. E vorba despre Les trois cloches du village a lui Jean Villard. Nu, nu o auzim nici în limba franceză (aşa cum o ştiam cântată de Edith Piaf sau de Mireille Mathieu), nici în engleză (aşa după cum ne-o reamintim interpretată de Frank Sinatra), ci în limba germană. Se zămisleşte astfel o lascivitate transformată în leit-motiv şi care e brusc metamorfozată într-un bizar şi, până la urmă, eşuat, spasmodic marş triumfal, încheind scena marii petreceri. O scenă scrisă de Silviu Purcărete într-o cheie cinematografică mişcătoare, concretizată prin copaci înzestraţi cu coroane ample, bătute de vânt (aici intervine arta lui Costin Chesnoiu) ce te duce cu gândul fie la Ghepardul lui Visconti, fie la filmele lui Fellini.

Unei retorici a imaginii elaborate, dar nu somptuoase, bogate, nu însă şi risipitoare i se contrapune pe neaşteptate «sărăcia». Aşa cum se întâmplă în scena în care îl vedem pe Oidip pe un pat de spital sau de campanie, vegheat de fiicele sale (iarăşi Ofelia Popii, într-un personaj la antipodul Iocastei, dublată eficient de Diana Fufezan), consumându-şi răzbunarea şi blestemul lansat asupra fiilor săi ce l-au gonit din Cetate în dialogul cu Polinike (Ioan Paraschiv).

Fără doar şi poate, din punct de vedere actoricesc, Oidip este înainte de toate, aşa cum se şi cuvenea să fie, spectacolul lui Constantin Chiriac. Care câştigă dificilul pariu cu rolul şi datorită lui Silviu Purcărete – nimeni nu ar putea vreodată să pună la îndoială această realitate – dar şi graţie unei temeinice pregătiri anterioare. Cum marea dificultate a rolului Oidip nu e mişcarea, ci rostirea, capacitatea jocului pe ample claviaturi vocale, Constantin Chiriac şi-a pregătit şi garantat izbânda prin recunoscutele-i preocupări şi teoretice, şi practice în domeniul rostirii versului. Ceilalţi interpreţi, de la Ofelia Popii la Diana Văcaru-Lăzar, de la Diana Fufezan la Adrian Matioc, de la Cristian Stanca la Pali Vecsei, de la Florin Coşuleţ la Ioan Paraschiv, lor alăturându-li-se Eduard Pătraşcu, Emöke Boldiszár, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Crsitina Ragos, acţionează ca un grup consolidat, la rându-le fructificând mai vechile colaborări cu regizorul.” – Mircea Morariu, Purcărete, după alți 20 de ani, Adevărul.ro, 17 iunie 2014. 

oidip cronici

„[…] Timpul acţiunii este plasat în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Nu exactitatea este importantă, ci atmosfera stranie, de lume stabilă, în matca ei, asupra căreia planează o indefinibilă senzaţie de rău. Presimţirea dezastrului este inoculată subtil, printr-o combinaţie de scene din intimitatea cuplului Oidip – Iocasta (familie din înalta societate, tributară unui stil de viaţă aristocratic, cu înclinaţii spre opulenţă, purtînd semnele unei viitoare decandenţe, stigmat al păcatelor neştiute) cu unele politice (în care apare corul, orăşeni din anii ’40-’50, îmbrăcaţi uniform, cu fîşuri cenuşii – aici, regizorul se autocitează ironic, accesorizînd bărbaţii cu bastoane, ceea ce trimite la corul din Fedra). Mixul de scene diferite ca atmosferă este susţinut de întreaga construcţie spectaculară, care mizează pe texturi diverse la nivel de scriitură, scenografie şi muzică.

Spaţiul este esenţial şi oarecum neaşteptat. Dragoş Buhagiar susţine că este vorba de un spectacol de autor, în care el a fost doar «pensula care i-a desenat gândurile» regizorului. Surpriza vine de la prima vedere: un spaţiu auster, închis, decupat din scenă, ca un teatru de marionete, lăsînd să se vadă doar partea superioară a trupurilor actorilor (excelenta trupă sibiană, fidelă regizorului pentru ale cărui filozofii vizuale constituie un ingredient preţios). Materialul este (sau pare) lemnul frust, nefinisat, care poartă încă urmele îmbinărilor. Uşi şi ferestre, iniţial invizibile, se decupează dintr-un perete. Personajele se deplasează, uneori, cu ajutorul unei benzi care le poartă dintr-o parte în alta, ceea ce accentuează efectul cinematografic, de travelling, dar şi pe cel de păpuşi, „mânuite“ de forţe potrivnice (prezenţa Sfinxului este resimţită astfel ca o autoritate exterioară, deşi el nu apare fizic în spectacol). Un decor nespectaculos vizual, dar semnificativ în conţinut, căci Teba lui Oidip este izolată în acest spaţiu, recluziune necesară în faţa molimei care bântuie afară (epidemiile au corespondent în natură – ciuma care s-a abătut asupra Transilvaniei, inclusiv asupra Sibiului în 1553–1554 era «anunţată» de cutremure şi diferite fenomene meteorologice neobişnuite ca expresie a păcatelor oamenilor, pedeapsă divină menită să igienizeze moral – şi implicit fizic – umanitatea). Dezastrul climatic corespunde vinei tragice. În partea a doua, spaţiul se deschide, devine respirabil şi lasă să se vadă fundalul, pe care este proiectată imaginea unui crîng prin care adie neliniştitor vîntul, decor pentru o petrecere cu iz decandent. În prim-plan, Oidip, orb şi obosit, împlineşte ultima parte a destinului său. Este aici, din nou, un amestec de texturi dramaturgice şi vizuale: acea stranietate mişcătoare a peisajului filmat (care contrastează cu urgia din Teba – video Costin Chesnoiu), cina violentă în surdină care aminteşte, cumva, de atmosfera din filmele lui Federico Fellini, prin plasarea personajelor într-o extrarealitate, la limita dintre oniric şi realitate crudă, şi agonia lui Oidip, orb şi olog, incapabil să acţioneze, dar capabil să distrugă.  

Pentru tema muzicală, care captează cumva perfid atenţia şi parazitează auzul, Vasili Şirli prelucrează un cîntec din 1945 compus de Jean Villard – Cele trei clopote, care a făcut carieră în anii ’60–’70, inclusiv în topurile americane, sub diverse interpretări. Clopotele fac referire la cele trei momente esenţiale din viaţa omului – naşterea, nunta şi moartea –, dar subiectul sobru este oarecum subminat de varianta germană folosită în spectacol, care sună ca o şansonetă. Este ceva delicat, nepatetic în această interpretare care se suprapune cu scenele liniştite din căminul lui Oidip şi inoculează un soi de relaxare care conţine răul. 

oidip scaune mihaela marin

Oidip al lui Constantin Chiriac este o antivictimă. Personajul nu are nimic fragil, este autoritar şi sigur pe el, de unde şi nevoia lui de a şti/controla tot ceea ce îl duce la prăbuşire. Ofelia Popii joacă la dublu: Iocasta – distinsă, senzuală şi Antigona – umilă şi devotată. Distribuirea actriţei în ambele roluri, soţia şi fiica lui Oidip, expresii involuntare ale păcatului, configurează feminitatea ca atracţie maladivă, idee accentuată şi de întruchiparea Eumenidelor ca un vagin uriaş care foşneşte în preajma lui Oidip. Freud îi dă tîrcoale lui Sofocle şi reliefează influenţa nefastă a feminităţii asupra destinului, fără a fi nimic misogin în asta, doar o anume fatalitate a sexualităţii. […]

Spectacol complex, cu o imagine cinematografică, nu neapărat spectaculoasă, cît conceptuală, Oidip solicită atenţia publicului, fără să aibă interfaţa populară din Faust. Este şi aceasta o formă de provocare.” – Oana Stoica, Sofocle, între Freud şi Purcărete, „Dilema veche”, nr. 539, 12–18 iunie 2014.

Fotografii din spectacol de Mihaela Marin© Mihaela Marin

În cadrul celei de-a XXI-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (6–15 iunie 2014), în 7 iunie a avut loc vernisajul expoziției de fotografie Oidip de Mihaela Marin.

Videoclip

logo revista teatrala radioVezi: arhiva rubricii Retrospectivă 2014

costintuchilaRETROSPECTIVĂ 2014cronici la spectacolul oidip,danaidele purcărete,edip oedip oidio,erinii,eumenide,fedra,flash back,mihaela marin,oidip,oidipos,silviu purcărete,teatrul national radu stanca sibiu,teba,tiresias
Vineri, 13 iunie 2014,  în sala Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, în cadrul ediției a XXI-a a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a avut loc premiera oficială a spectacolului Oidip, producție a Teatrului Național din Sibiu. Scenariul: Silviu Purcărete, după Oidip rege şi Oidip la Colonos de Sofocle. Traducerea:...