de CHRISTIAN CRĂCIUN

mihai vasile equinox ploiesti cronica de carte

Mihai Vasile este un om-instituție. Nu doar un om care sfințește locul, ci un om care și-a creat și grădinărit o viață întreagă locul de sfințit. Locul acesta s-a numit, începând din 1980, Teatrul Equinox din Ploiești. A purtat de-a lungul anilor mai multe nume: Grupul de teatru scurt Equinox, Studioul de teatru și film Equinox, Studioul Equinox, Teatrul Equinox. De fapt, un adevărat centru de cercetări de antropologie teatrală, un mediu de experimentare artistică complet. Spațiul acesta underground, nu în sensul unei opoziții ”politice”, ci în sensul de a face altceva decât cerea oficialitatea, a devenit, prin timp, un generator de cultură. Nu despre istoria admirabilă a ”fenomenului Equinox” vreau să scriu aici, cel puțin nu direct, ci prin intermediul unei cărți a lui Mihai Vasile: În căutarea armoniei pierdute (Ploiești, Editura Karta Graphic, 2016). Este o carte puzzle, un fel de montaj cinematografic divers: cronici la cărțile și spectacolele Centrului, interviuri acordate și cerute de el altor artiști, notele sale despre teatru, cronici plastice, evocări, mult și impresionant material iconografic. În totul: un document tulburător. Pentru că, mai e cazul să o spun?, obtuzitatea politrucă a distrus acum câțiva ani Equinoxul care, din fericire, a renăscut din propria sa mitologie, sub forma Teatrului Mythos. Pentru că, realmente, Teatrul Equinox intrase prin spectacolele sale, prin cărțile și revistele publicate, prin Festivalul ”Nichita la Echinocțiu”, prin filme, intrase, spun, în mitologia locală.

festivalul nichita la echinoctiu

Aici se cuvin rapid două precizări: 1. Mihai Vasile este un artist total: actor, regizor, pictor, fotograf, poet, cineast, editor, profesor… și nu sunt sigur că nu am sărit ceva; 2. Mihai Vasile este un om mult prea discret, mult mai preocupat de a face, a construi decât de a se pune în evidență. Așa se face că biblioteca de cărți și reviste ”ivite” în jurul Equinoxului (despre Nichita, Nino Stratan, Dan David, dintre poeți, adevărate obiecte artistice) s-a tipărit în edituri mici, care nu sunt, în general, în atenția marilor făcători de opinie critică. Nu-i nimic, până la urmă cărțile și spectacolele și toate celelalte fapte culturale vorbesc pe limba netimpului.

mihai vasile in cautarea armoniei pierdute

Febrilitatea lui Mihai Vasile stă în a imagina, în a construi spectacole care să fie tot atâtea cercetări asupra spațiului, timpului și condiției umane, la început prin cele două proiecte Teatrul poeziei și Teatrul mitologiei românești a adunat oameni, a educat un public, a creat premisele unui adevărat fenomen cultural. La vremea începuturilor experienței Equinox, atelierele acestea asupra mișcării, a corporalului, a spațiului, a rostirii cuvântului erau ceva nou nu numai la noi, într-un loc ”istoric” în care nu puteau pătrunde scrierile lui Grotowski, Barba, Peter Brook. Mihai Vasile a ajuns la ele pentru că este fundamental un om liber și toate căile astea, atât de diverse, erau ”căi ale libertății”. Citesc în carte că a ținut până și ateliere de caligrafie, ceea ce mi se pare fabulos. Ecourile internaționale, mulțimea de premii interne și din alte țări nu au intimidat oficialitatea dinainte și de după 1989 de a-i pune bețe în roate. Regizorul se referă la toate astea cu maximă reținere, tristețe negălăgioasă și un sentiment de cenușă pe care, nu știu de ce, l-am perceput din toată cartea acestui spirit prin excelență dinamic. Regizorul visează o întoarcere a teatrului la rădăcinile sale ceremoniale și sacre. Pentru el, teatrul este epifanie. De aici invocarea lui Eliade, aplicarea teoriilor savantului la sacralizarea spațiului, a mișcării, redescoperirea ritualului ca fundament al viețuirii. Și tot de aici reconsiderarea legăturii dintre teatru și poezie. Cuvântul poetic e mai-mult-decât-cuvânt, adică este un alt fel de limbaj. Sau necuvânt, după invenția iubitului Nichita. Mihai Vasile nu ilustrează poezia, ci o cercetează pentru a înțelege acel alt univers al cărui mesager ea este. De aici relația specială cu poezia lui Nichita, a cărei oralitate specială o observă. E ceva șamanic în actul acesta de a re-materializa cuvântul și gestul. Există în carte un scurt eseu: Teatrul ca re-materializare. Pe care sunt convins că autorul l-a dezvoltat deja la dimensiunile unei cărți întregi. Spune aici: „Teatrul oferă, în fapt, o versiune «vie» a procesului imaginar, care trebuie să se construiască în direct, în fața spectatorilor, care autorizează, prin prezența lor, funcționarea reprezentației”. Omul modern este, s-a scris asta de mult, un om care și-a atrofiat voit tot mai mult capacitatea imaginarului. Teatrul este locul privilegiat care încearcă să revigoreze omului actual ”glanda” imaginarului. Și, legat de asta, stă și chestiunea vitală a corpului. ”Deci, un trup nestăpânit corect nu poate rosti corect, nu se poate arăta corect, înțelegând prin corectitudine angajarea actorului în demersul său de a descoperi personajul […] spectatorul percepe, pe rând, când un personaj i-real, când un actor i-realizat, adică spectatorul apreciază, la un moment dat, puterea personajului, iar la un alt moment dat performanțele actorului. Corpul din carne și oase al actorului suferă, pe rând, o des-cărnare și o re-încarnare imaginare…”.

Mihai Vasile

Mihai Vasile

Tot acest program artistic de o viață, surprinzător prin bogăție și chiar prin existență în aceste hölderliene vremuri de secetă spirituală și de inutilitate a poeților, a transformat teatrul său într-un adevărat laborator. Centrul dramatic Mythos de acum se numește complet, și nu este o denominație emfatică, este una exactă: Centrul de Cercetare, Documentare, Practică Teatrală și Cinematografică Mythos. Este un miracol (mi-am ales atent cuvântul!) că artistul a reușit să treacă peste șocul desființării teatrului și să reia, pe alt palier, un program creator de o coeziune admirabilă. Avem în carte povestea tuturor spectacolelor și cărților legate de acest laborator de experiențe umane. Titlul spune ceva esențial despre ”arta poetică” a creatorului polivalent. Armonia se cere regăsită, salvată, reconstruită și spectacolul teatral este un loc în sensul antropologic special în care – de la catharsisul tragic încoace, și, mai vechi de la ritualurile cele mai arhaice – se petrece această armonizare a omului cu sine însuși și cu ceilalți. Punând în scenă piese ”normale” sau texte poetice, el a construit, în egală măsură, și o ”școală a spectatorului”. Nu cred să mai existe un experiment de această natură în Romînia, și în orice caz e unic prin durată. Cartea reușește foarte bine să redea ideea de efervescență, structura ei compozită este și o istorie prin mărturii a experienței Equinox, dar și o poveste mai adâncă despre febra creatoare. Și despre funcția ei educativă și eliberatoare. Sunt foarte mulți oameni, prieteni, care ”au scris” această carte a echilibrului, citiți colofonul! Autorul folosește aici o sintagmă peste care nu trebuie să trecem neglijent: ”spectacolul acestei cărți”. Într-adevăr, cartea este construită ea însăși ca un spectacol de voci critice și evocative. Spectacol polifonic, prin care ajungi ”să vezi” ce a intenționat și ce a însemnat Equinoxul pentru oamenii din el și din jurul lui, dar și pentru comunitatea orașului de provincie. Într-un frumos eseu, artistul Ioan Mihai Cochinescu îl numește, metaforic-nichitian pe Mihai Vasile ”piatră de înger”. Oximoronică imagine sugerând deopotrivă forța stabilității și libertatea zborului.

spectacol mythos ploiesti

Am perceput din acest montaj, și nu cred că mă înșel, un fel de sunet infra de tristețe față de toate cele ce ar fi putut să fie (izvodite de această formidabilă energie creatoare care este Mihai Vasile) ”și niciodată nu vor fi”, vorba poetului. Pentru că artistul crede cu tărie în educația prin artă: „Dar mi-am dorit cu toată puterea ca spectacole mele să fie patetice, să lase urme adânci în memoria afectivă a contemporanilor mei. Numai Dumnezeu poate ști cît am reușit sau dacă voi reuși.”

Literatura de Azi, 24 ianuarie 2017

Christian Crăciun

Christian Crăciun

logo-revista-teatrala-radio3Vezi: Arhiva rubricii Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUBarba,Centrul de Cercetare Documentare Practică Teatrală și Cinematografică Mythos,Christian Crăciun,Eliade,energie creatoare,Festivalul ”Nichita la Echinocțiu”,grotowski,În căutarea armoniei pierdute,Mihai Vasile,peter brook,șamanic,Teatrul Equinox
de CHRISTIAN CRĂCIUN Mihai Vasile este un om-instituție. Nu doar un om care sfințește locul, ci un om care și-a creat și grădinărit o viață întreagă locul de sfințit. Locul acesta s-a numit, începând din 1980, Teatrul Equinox din Ploiești. A purtat de-a lungul anilor mai multe nume: Grupul de...