palaria florentina silviu purcarete iasi cronica de teatru mariana ciolan

După ce şi-a „făcut mâna” excepţional în montarea bucureşteană aproape minimalistă cu Femeia care şi-a pierdut jartierele de Eugène Labiche, Silviu Purcărete „atacă” şi mai consisent acest autor, anume textul lui fundamental, am zice, acela care l-a consacrat prin triumful la Téâtre du Palais Royal şi apoi prin includerea în repertoriul Comediei Franceze: Pălăria florentină.

silviu purcareteInvitat să monteze la Teatrul Naţional din Iaşi, atunci de curând splendid restaurat, regizorul alege această capodoperă clasică a genului bulevardier şi o desfăşurare amplă, de largă respiraţie, în formula scenică a vodevilului. Sub direcţia de scenă a lui Silviu Purcărete, cu echipa de realizatori de-acum sudată în alte câteva experienţe artistice comune – scenograful Dragoş Buhagiar, compozitorul Vasile Şirli, coregraful Florin Fieroiu, la Teatrul Naţional din Iaşi a văzut lumina rampei un spectacol de mare forţă ludică, de o strălucire şi un dinamism copleşitoare. În ultimii ani, actorii de dramă se întrec în a-şi proba calităţi de artişti totali, în spectacole unde alternativ rostesc, cântă, dansează şi am asistat la reuşite care cu siguranţă vor rămâne în istoria modernă a scenei româneşti, domnul Purcărete însuşi nefiind străin de acest avânt, ca unul care s-a încumetat să însceneze, bunăoară, operă cu actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Şi iată acum acest vodevil ieşean, întocmit după toate regulile artei, se înfăţişează pe scena Operei Naţionale, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, recomandat de calităţi care sperăm că se vor regăsi în strălucirea şi farmecul la care a fost creat, ca un spectacol suculent comic, savuros vizual şi auditiv.

palaria_florentina spectacol selectat in fnt

Povestea, conform canoanelor genului, este arborescent complicată, mai întâi prin încurcăturile eroului principal, tânărul Fadinard, riscând să nu ajungă la propria nuntă căci este urmărit de un ofiţer nerăbdător să recupereze pălăria doamnei în compania căreia a fost surprins, apoi printr-o cascadă de quiproqo-uri care implică celelalte numeroase personaje – viitorul socru mereu agresiv vigilent, un văr care mai suspină după viitoarea mireasă, aceasta cam tâmpă, soţul înşelat devenit furibund ori un client nervos, o fostă victimă a farmecelor lui Fadinard, modista, şi o cucerire spontană, baroana, cam coaptă, suita ei etc., etc. Pentru a o transpune pe scenă, regizorul convoacă aproape întreaga trupă şi chiar câţiva studenţi-actori. Totul în spectacol se înlănţuie şi „curge” într-un tempo ce pare a nu lăsa timp de gândire sau de respiro, dar Purcărete reuşeşte să te facă să percepi umorul păstos al fiecărei secvenţe şi să te încarci cu o imagine, de cele mai multe ori de o picturalitate izbitoare, spre a o primi peeugene labiche palaria florentina silviu purcarete vasile sirli următoarea. Savurezi generoasa revărsare de lucru bine articulat, într-o pendulare aproape imperceptibilă dintre „obiectivul” pus pe un personaj de prim-plan, pe ansamblu sau pe oricare dintre membrii grupurilor: „nuntaşi, soprane, artiste, jandarmi, baritoni”, conform caietului de sală. Acest „cor” care dă ritm şi sevă este alcătuit din actori ai trupei (unii cu vechi şi onorante „state”, precum Annemarie Chertic, Tatiana Ionesi, Catinca Tudose ş. a.) şi studenţi-actori. Şi aici, ca în alte mari creaţii ale lui Silviu Purcărete, grupul oferă publicului momente de sublimă încântare şi interpreţilor excepţionale posibilităţi de creaţie. Aproape mereu prezent pe scenă, alaiul nuntaşilor apare fără răgaz, şerpuind prin încăperi, revărsându-se pe străzile oraşului, cântând, scandând, „tropăind” nervos sau indignat, cu socrul în frunte, nerăbdător ca nunta să aibă loc, hăituindu-l pe mire când spera bietul la o clipă de răgaz, somat fiind de cealaltă parte, de Emil, ca să repare ceea ce ar compromite onoarea doamnei Beauperthuis. Corul devine şi o materializare, o încarnare a spaimelor şi disperărilor eroului, dar oferă totodată imaginea unei lumi destul de vulgare şi fruste, ridicole şi chiar absurde, graţie nuanţelor pe care interpreţii izbutesc să le confere personajelor lor, sub această inspirată baghetă regizorală, pe măsura talentului şi experienţei fiecăruia, se văd aici foarte bine „figurile”, fiecare altfel. Explozia de mişcare, de culoare, de tonuri care înseamnă alaiul de nuntă ori suita baroanei este o sursă mereu vie de comic pe o scală ale cărei cote de variaţie palarie florentinasunt reglate cu mare rafinament de către directorul de scenă. Acesta intervine când şi când, subtil, dar pertinent prin unele accente generatoare de sens modern, contrapuncte care definesc apetitul său ludic, dovedit în atâtea alte demersuri scenice. Iată interludiile live la pian, din lojă, sau apariţia ritmică a „maşiniştilor” numiţi Clovn I şi Clovn II, jucaţi cu detaşare de venerabilul Emil Coşeru şi tânărul Cosmin Maxim, ca un miniantract şugubăţ, ori acel personaj ieşind din trapă, nimeni altul decât Dragoş Mihai Cohal, care asigură conducerea muzicală. Sunt totodată semnele unei articulări organice într-un spectacol complex dar unitar.

Caracterul halucinant al întâmplărilor, al încurcăturilor derulate pe bandă rulantă este potenţat printr-un decor construit din pereţi de carton şubreziţi cum se arată această lume pestriţă şi de îndoielnică moralitate, pereţi mişcaţi la vedere de acei „maşinişti”, capabili să reconfigureze rapid, în paşi „de menuet”, camera mirelui sau pe aceea a soţului încornorat, atelierul modistei ori străzile unui Paris la fel de strâmb ca întreaga poveste în adâncul ei. Totul este rodul unei simbioze între concepţia directorului de scenă, evident preocupat în ultimele creaţii de deplasarea pe parcursul reprezentaţiei a punctului de vedere al spectatorului, cu efecte ludice, dar vizând la modul cât se poate de delicat şi profunde înţelesuri, şi gândirea acestui talentat scenograf, Dragoş Buhagiar, care îşi aduce deopotrivă contribuţia la reuşita vizuală a spectacolului prin costumele care trimit explicit la epoca autorului, dar care, implicit, graţie unui aparent neînsemnat detaliu – un papion sau o mănuşă, un volănaş ori o crinolină, trădează ambiţiile personajelor, arată o faţă „mai justă” a lor, în acest aiuritor joc de oglinzi înşelătoare, unde greu mai deosebeşti adevărul de minciună. Aceeaşi subtilă subliniere a intenţiilor regiei se regăseşte în muzica lui Vasile Şirli care şi de această dată, aşa cum singur mărturiseşte acest vajnic însoţitor al parcursului artistic al directorului de scenă, s-a „plasat în serviciul producţiei”, compunând în funcţie de derularea şi creşterea scenică a poveştii, iar nu conform unor veleităţi proprii. Muzica spectacolului blând ritmată sau trepidantă are valenţe hazliu dramatice şi descătuşări frenetice. Este capabilă să individualizeze printr-un simplu accent şi se constituie drept o caldă şi generoasă învăluire a personajelor, copios „descrise” niciodată „judecate”. Există o alternare între tonalităţile mai grave şi nuanţele parodice care sporeşte valenţele comice ale constructului de ansamblu, ca şi acele inflexiuni de sorginte populară românească.

Palaria-Florentina montare iasi

În fruntea distribuţiei, Ionuţ Cornilă, proaspăt absolvent al facultăţii de teatru, răspunde bine încrederii cu care l-a investit directorul de scenă. Înzestrat cu vivacitate temperamentală, îşi construieşte cu aplomb partitura şi reuşeşte să contureze credibil meandrele trăirilor eroului Fadinard, de la mirare, nerăbdare şi nonşalanţă juvenilă la indignare şi disperare. Indiferent de întinderea partiturilor ce le-au fost încredinţate, în acest spectacol de o excepţională omogenitate, cu lucrătură de filigran, unde nimeni nu distonează, toţi interpreţii sunt generos puşi în lumină, de la „veteranii” Dionisie Vitcu (fulgurantă dar pertinentă apariţie în Tardiveau) şi Petre Ciubotaru (un Achile cam obosit de viaţă) la Călin Chirilă (un înflăcărat Nonancourt), Doru Aftanasiu (jalnicul încornorat Beaupertius), Daniel Busuioc (vajnicul ofiţer Emil), Constantin Puşcaşu (ramolitul caraghios Vezinet), Puşa Darie (Baroana) sau foarte tânăra Andreea Boboc (Hélène, viitoarea soţie mereu îndoindu-se de perspectiva asta). În alte roluri, nu mai puţin „cărnoase” deşi se alcătuiesc din câte o replică-două, sau nici atât, interpreţii Horia Veriveş, Gelu Zaharia, Constantin Avădanei sau interpretele Petronela Grigorescu, Diana Chiriţă, Haruna Condurache. Cu toţii au trecut minunat examenul pe care şi l-au asumat. Colectivul artistic ieşean a răspuns admirabil provocării lansate de către regizorul Silviu Purcărete, a jucat cu poftă, cu dăruire, cu profesionalism şi a izbutit un spectacol de subtilă valorificare a unei capodopere clasice, viu, antrenant, modern.

Mariana Ciolan


 

sigla fnt pe alb micSpectacolul Pălăria florentină este programat luni, 28 octombrie, la ora 21.00 și marți, 29 octombrie 2013, la ora 18.30, la Opera Națională București.

Linkuri utile: Distribuția completă a spectacolului Pălăria florentină

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași 

Programul complet al Festivalului Național de Teatru ediția 2013

costintuchilaFNT 2013 CRONICA DE TEATRUandreea boboc,artist total,bariton,bezinet,caraghios,comedia franceză,cor,dionisie vitcu,dragoș buhagiar,eugene labiche,femeia care si-a pierdut jartierele,jandarm,mariana ciolan cronică la pălăria florentină,minimalist,pălăria florentină,petre ciubotariu,purcărete in fnt 2013,pușa darie,ramolit,spectacole de silviu purcărete,teatrul național iași,vasile șirli,vodevil in viziune modernă
După ce şi-a „făcut mâna” excepţional în montarea bucureşteană aproape minimalistă cu Femeia care şi-a pierdut jartierele de Eugène Labiche, Silviu Purcărete „atacă” şi mai consisent acest autor, anume textul lui fundamental, am zice, acela care l-a consacrat prin triumful la Téâtre du Palais Royal şi apoi prin includerea...