Cronică de teatru de RĂZVANA NIȚĂ

unteatru cinci-ore-cu-mario cronica de razvana nita revista teatrala radio

Cinci ore cu Mario după Miguel Delibes, regia Mariana Cămărăşan, UnTeatru, 2014

La câteva ore de la moartea soţului ei, după încheierea priveghiului, Carmen „dialoghează” cu cel dispărut de curând – îi prezintă acestuia varianta ei de adevăr în complicata temă a fericirii sau nefericirii căsniciei lor comune. Eroina noastră rememorează situaţii, prieteni, înprejurări, retrăieşte începutul războiului, sfârşitul lui, prima dragoste, frustrările; îşi comunică iluziile spulberate – totul reprezentând o complexă mărturisire despre viaţă, în faţa morţii.

cinci-ore-cu-mario-afis

Textul lui Miguel Delibes (într-o dramatizare remarcabilă semnată de Mariana Cămărăşan) se deschide ca un evantai către mai multe perspective: diferenţa dintre iubire şi rutină (sau obişnuinţă), fericirea, care – ca şi nefericirea, de altfel – se măsoară fie în micile bucurii, fie în banalele elemente ale unui confort mai mult saudelibes cinci ore cu mario mai puţin primar, fie în idealuri entuziaste cu impact social. Carmen şi Mario au fost de la bun început doi oameni foarte diferiţi ca educaţie, aspiraţii, chiar naturi umane. Ea a visat o iubire pătimaşă, aventuroasă, un bărbat carismatic, obligatoriu un autoturism, tacâmuri de argint, ca în casa părinţilor. De altfel aceştia din urmă şi-au trăit viaţa şi şi-au educat cele două fete cu argumente juste, inatacabile, sub semnul eleganţei, al distincţiei şi discreţiei. Mario a fost încă din fragedă tinereţe implicat în evenimentele majore din patria sa. Jurnalist, formator de opinie, demolator de prejudecăţi, activist social, scriitor, el a pus ţara şi comunitatea înaintea familiei. Între cei doi se formează un hiatus, o diferenţă ireconciliabilă, care treptat îi va arunca pe fiecare pe malul propriei singurătăţi, neîmpliniri şi depresii. Şi totuşi…

Şi totuşi, spectacolul gândit impecabil de Mariana Cămărăşan, nu este unul sumbru, cu o atmosferă dezolantă sau apăsătoare. Vitalitatea personajului principal – acoperită cu vervă şi bogăţie de mijloace de către Florina Gleznea, una dintre cele mai spectaculoase actriţe tinere ale momentului –, echilibrează valoros şi conferă un ritm susţinut şi o bogată dinamică întregii montări.

florina gleznea

Florina Gleznea

O oră şi jumătate suntem alături de Carmen în acest parcurs discursiv prin propria viaţă. E vorba de un exerciţiu seducător de sinceritate în care se manifestă şi accese de furie, de neputinţă, multe lacrimi, gelozie, nostalgice aduceri-aminte, flash-uri, plonjări în amintiri despre perioade senine sau promiţătoare, într-un timp al inocenţei şi al spiritului de aventură.

Colaborarea dintre Florina Gleznea şi Mariana Cămărăşan se dovedeşte şi de această dată una reuşită.

one woman show unteatru florina gleznea

Impresionează varietatea mijloacelor de expresie dar şi buna, justa măsură a soluţiilor alese. Florina îşi stăpâneşte cu multă siguranţă personajul ale cărui faţete le exploatează cu frenezie dar şi cu inteligenţă. Este fascinant felul în care realizatoarea spectacolului găseşte şi foloseşte simbolul, obiectul-semn teatral, gestul esenţial (pictarea pantofiorului are eleganţă dar şi substrat, încărcătură; răsturnarea cutiei cu tacâmuri din final este mai mult decât o lovitură de teatru, un factor declanşator al plânsului izbăvitor; foşnetul materialului din care e croită rochia protagonistei, mâinile ei decojind stângaci o portocală dar şi neputincioase şi mute, în poală). Un alt tip de performanţă pe care acest one woman show o izbuteşte este miraculoasa „traducere” a unui univers uman, cultural, istoric – Spania, ţara coridelor şi a sângelui fierbinte, a codului onoarei şi a sacrificiului dar şi a „frivolităţii şi violenţei”, patria aventurilor pasionale dar şi a catolicismului încleştat, un amestec special de mister, senzualitate şi spaimă. Empatizăm cu eroina fără ca ea şi povestea ei să fie în vreun fel translate pe malurile Dâmboviţei, în Balcani. Tot ce vedem şi auzim e autentic, asumat prin descoperire şi cunoaştere. Şi de fapt e atât de sincer încât nu necesită adaptări sau localizări.

Altminteri este incredibil câtă emoţie îţi poate provoca o singură actriţă, într-un spaţiu cu minime elemente de decor şi recuzită; de fapt, cât de perfect îşi atinge ţinta un lucru bine făcut, atent lucrat şi ireproşabil transmis.

cinci-ore-cu-mario cronica de razvana nita

Replica din titlu îi aparţine personajului Maşa din Pescăruşul lui Cehov. La catafalcul soţului ei, pentru care e evident că a simţit un tip special de iubire, pe care îl plânge şi îl regretă, Carmen se autocompătimeşte (a nu se citi neapărat „îşi plânge de milă”), suspină şi după tinereţea şi entuziasmul de altădată, după tot ce se pregătea să fie şi nu a mai fost, toate iluziile spulberate, toţi trandafirii proaspeţi, azi imortele – semn uscat în cărţile sfinte.

Cinci ore cu Mario e un spectacol intens, o spovedanie vitală în faţa morţii. Intră şi tu în confesional!

Videoclip

razvana nita

 Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…, cronică de teatru

Avem un fix: mobilul – la rubrica „Spectator, ca la teatru

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Locuri de onoare – la rubrica „Spectator, ca la teatru”

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcinci ore cu mario,cronica de teatru de razvana nita,doliu,florina gleznea,frivolitate,mariana cămărășan,miguel delibes,persărusșul,răzvana niță,recital florina gleznea,tara coridelor,unteatru bucurești,violență,vitalitate
Cronică de teatru de RĂZVANA NIȚĂ Cinci ore cu Mario după Miguel Delibes, regia Mariana Cămărăşan, UnTeatru, 2014 La câteva ore de la moartea soţului ei, după încheierea priveghiului, Carmen „dialoghează” cu cel dispărut de curând – îi prezintă acestuia varianta ei de adevăr în complicata temă a fericirii sau nefericirii...