retrospectiva 2014

În 2014, regizorul și artistul vizual american Robert Wilson a montat pentru prima dată un spectacol în România. Miercuri, 2 iulie 2014, la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova a avut loc premiera spectacolului Rinocerii de Eugène Ionesco, în regia lui Robert Wilson. Distribuția: Bérenger – Valentin Mihali; Daisy – Iulia Lazăr; Jean – Claudiu Bleonţ; Dudard – Valer Dellakeza; Soţia băcanului – Tamara Popescu; Băcanul – Angel Rababoc; Domnul bătrân – Nicolae Poghirc; Logicianul – Ilie Gheorghe; Gospodina – Raluca Păun; Chelneriţa – Monica Ardeleanu; Patronul cafenelei – George Albert Costea; Dl. Papillon – Cosmin Rădescu; Botard – Constantin Cicort; D-na Boeuf – Mirela Cioabă; Un pompier – Dragoş Măceşanu; Vecinii bătrâni – Iulia Colan, Ion Colan. Rinocerii: Corina Druc, Geni Macsim, Natașa Raab, Costinela Ungureanu, Clara Vulpe, Cătălin Băicuș, Cosmin Dolea, Claudiu Mihail, Ștefan Mirea, Marian Politic, Anca-Maria Ghiţă, Eugen Titu, Cătălin Vieru.

rinocerii retrospectiva 2014 rev teatrala radio

Robert Wilson a fost însoțit de o echipă de colaboratori cu care lucrează de regulă spectacolele sale apreciate pe scenele internaționale: compozitorul Adam Lenz (SUA, dramaturgul Konrad Kuhn (Austria), creatorul de costume Jacques Reynaud (Franța), co-regizorii Tilman Haecker (Germania) și Charles Chemin (Franța), light-designerii A. J. Weissbard (Italia), John Torres (SUA), video-artistul Tomek Jeziorski (Polonia). Acestora li se adaugă din România regizorul Bobi Pricop (asistent de regie), scenografii Adrian Damian (asistent decor) și Adriana Dinulescu (asistent costume), Tom Brânduș (coordonare sunet).

Spectacolul a fost programat și în cadrul Festivalului Național de Teatru 2014, duminică, 2 noiembrie, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova.

Robert-Willson

Robert Wilson – Biografia oficială

„The New York Times” l-a caracterizat pe Robert Wilson drept „o figură impozantă într-o lume a teatrului experimental și un explorator al utilizării timpului și spațiului pe scenă.” Născut în Waco, Texas, Wilson este unul din cei mai importanți artiști vizuali și de teatru. Opera sa pentru scenă include în mod neconvențional o varietate largă de medii artistice incluzând dansul, mișcarea, lumina, sculptura, muzica și textul. Imaginile prezentate de acesta sunt frapante din punct de vedere estetic și încărcate emoțional, iar spectacolele sale i-au câștigat aprecierea publicului și criticilor din întreaga lume. După educația de la Universitatea din Texas și Institutul Pratt din Brooklyn, Wilson a fondat pe la mijlocul anilor 1960 colectivul artistic „The Byrd Hoffman School of Byrds”, cu sediul în New York, și acolo a creat primele spectacole de semnătură, printre careDeafman Glance (1970) și A Letter for Queen Victoria (1974–1975). Împreună cu Philip Glass a scris opera seminală Einstein on the Beach (1976). Printre colaboratorii artistici ai lui Wilson se găsesc numeroși scriitori și muzicieni precum Heiner Müller, Tom Waits, Susan Sontag, Laurie Anderson, William Burroughs, Lou Reed și Jessye Norman. Și-a pus amprenta pe capodopere precum Krapp’s Last Tape de Beckett, Madama Butterfly de Puccini, Pelléas et Melisande de Debussy, Threepenny Operade Brecht și Weill, Woyzeck de Büchner, Fabulele lui Jean de la Fontaine și Odiseea lui Homer. Desenele, picturile și sculpturile lui Wilson au fost prezentate peste tot în lume, la sute de expoziții personale sau de grup, iar parte din operele sale fac parte din colecții private și de muzee în întreaga lume. Wilson a fost onorat cu numeroase premii de excelență, printre care o nominalizare la Premiul Pulitzer, două Premii Ubu, Leul de Aur la Bienala din Veneția, și un Premiu Olivier. A fost ales in Academia Americană de Arte și Litere, iar Franța l-a pronunțat Commandeur des Arts et des Lettres. Robert Wilson este fondator și Director Artistic al Watermill Center, un laborator al artelor spectacolului din Watermill, New York.

Spectacolul de la Craiova a mai reprezentat o premieră: pentru prima dată regizorul american a abordat celebrul text ionescian, cu toate că însuşi autorul, după mărturisirile lui Wilson, şi-a exprimat dorinţa ca acesta să regizeze o piesă de-a sa. Acest spectacol a constituit de altfel prima montare a Rinocerilor pe scena craioveană. 

După premieră, Mircea Cornișteanu, directorul Teatrului Național din Craiova, a acordat un interviu Marianei Ciolan în exclusivitate pentru Revista Teatrală Radio

„[…] La ridicarea cortinei, personajele aproape că «ţâşnesc» din «negura» nemărginirii, unul câte unul. Au aspectul unor clauni trişti sau al unor uriaşe păpuşi hilare, în veşmintele care le accentuează rotunjimile supradimensionate ori le amplifică aspectul sfrijit, pe o scală de la caraghios la grotesc, nuanţată de machiajul rizibil şi totodată înfricoşător dramatic îngroşat. Este o lume fără culoare, ca în vis sau într-un coşmar: alb, negru, cenuşiu… O lume încremenită în imposibilitatea de a comunica, zgâlţâită de inutilă, neînţeleasă frământare. Un râs enorm, ascuţit, pătrunzător devenind treptat ţipăt, sacadat, asurzitor însoţeşte ca un leitmotiv această «defilare» premoniţială, prevestitoare.

sigla rinocerii montare craiovaSpectacolul este o construcţie «cinematografică» urmând scenele din textul ionescian, folosit aici în varianta românească semnată Vlad Russo şi Vlad Zografi. Are o curgere acumulatoare de tensiune, unde fiecare personaj la rândul lui este un centru vital de energie, graţie acelei evoluţii actoriceşti specifice pentru gândirea teatrală a lui Robert Wilson, care îmbină „geografia” mişcărilor (cu o repetabilitate şi alternanţe ce-i descoperă simbolistica articulată pe alte straturi simbolice ale discursului scenic), mimica şi expresivitatea corporală împinse aproape de exigenţele teatrului-dans. Toate cu disciplină însuşite de minunaţii actori ai Naţionalului, hrăniţi până acum preponderent la şcoala de sorginte stanislavskiană. Un exerciţiu impus pe care l-au luat, după cum au şi declarat deja, ca pe o ambiţioasă provocare. De la Valentin Mihali şi Claudiu Bleonţ, abilii interpreţi ai personajelor de prim-plan, Béranger, respectiv, Jean, în relaţie construită pe dramatică complementaritate, apoi Iulia Bleonţ Lazăr, dezvoltând într-o gamă excelent nuanţată în acest registru expresionist personajul Daisy, până la Dragoş Măceşanu (un Pompier), Iulia şi Ion Colan (vecini bătrâni), de la interpreţii savuroşi ai altor partituri gândite ca piese riguros articulate în acest puzzle al derizoriului: Valer Dellakeza (Dudard), Cosmin Rădescu (Domnul Papillon), Mirela Cioabă (Doamna Boeuf), George Albert Costea (Patronul cafenelei), Angel Rababoc (Băcanul), Nicolae Poghirc (Domnul Bătrân), Constantin Cicort (Botard), până la interprete care, după noi,  izbutesc adevărate mici bijuterii compoziţionale – Tamara Popescu (soţia Băcanului), Raluca Păun (Gospodina), Monica Ardeleanu (Chelneriţa).  

rinocerii eugene ionesco craiova fotografii din spectacol

Rinocerii. Fotografii de Florin Chirea

Rinocerizarea este aici spectaculos accelerată şi accentuată cu o încărcătură metafizică prin neputinţa personajelor de a-şi exercita până şi bruma de vorbire cu care le-a învestit autorul piesei (nonsensuri, false silogisme, tautologii etc. ). Limitele limbajului ca limită de gândire sunt duse la extrem. Astfel, personajele devin şi mai vulnerabile, ţinte şi mai fragile, mai jalnice pentru tăvălugul social, implacabil, îngrozitor, devastator, care impune adoptarea mimetică a unui anumit tipar de mentalitate. Nu există scăpare nici în comunitatea imediată, apropiată, a băcanului din colţ şi a cafenelei familiare, nu se află refugiu nici pe terenul presupus al sincerităţii şi deschiderii, prietenia şi iubirea. Nici un licăr de speranţă? În miezul tabloului de o înfricoşătoare monotonie, al acestei lumi sufocate în derizoriu unde anormalul a devenit regulă, există Martorul, mărturisitorul. Personajul inventat de Robert Wilson îi este încredinţat lui Ilie Gheorghe, actor ale cărui înzestrări excepţionale l-au îndemnat, de altfel, pe regizor să îşi exprime public admiraţia. Interpret al personajului Logicianul, rol în care  îl distribuise dintru început, actorul a primit în procesul de creaţie sarcina acestui personaj aflat permanent în scenă, solicitându-i, în contrast cu genul de rostire «impersonală» pretinsă celorlalţi interpreţi, o largă paletă de tonuri, de inflexiuni vocale. El este acela care «spune» textul piesei, preluat dincolo de frânturile pe care reuşesc totuşi să le «articuleze» personajele, ca îngăimat devenit în final muget. Este în asta şi un omagiu adus autorului, piesei, puterii teatrului.

rinocerii foto adi bulboaca

Foto: Adi Bulboacă

Rinocerizarea, metaforă izbitor materializată pe scenă într-o copleşitoare dioramă animată, element recurent creator de mare tensiune şi el, devine cu atât mai pertinentă cu cât lectura lui Robert Wilson nu se circumscrie unei epoci istorice sau alteia, nu aminteşte nazismul sau comunismul, cele două jaloane fixate de tradiţia montărilor cu Rinocerii de Eugène Ionesco. Spectacolul realizat la Teatrul Naţional din Craiova are o respiraţie care vizează universalitatea, ceea ce face şi mai neliniştitor, mai copleşitor înţelesul lui. Strigătul final, acel apel la umanitate al lui Béranger, străjuit aici de Martor, capătă astfel o şi mai marcată, uriaşă forţă dramatică şi metafizică.

foto spectacol rinocerii teatrul national craiova

sigla rinocerii montare craiovaSpectacolul este profund vizual şi auditiv, metaforic şi simbolic, ceea ce era de aşteptat pentru cine cunoaşte impresionantul CV al regizorului ori i-a văzut spectacole. Două,Femeia mării (2008) şi Sonetele shakespeariene (2010), au fost nu de mult invitate în Festivalul Internaţional «Shakespeare» de la Craiova, unde ne-am mai bucurat de o înregistrare filmată a monologului Hamlet şi de o cuceritoare conferinţă susţinută de Robert Wilson. Publicul aflat însă la primul contact cu creaţia lui scenică a fost în mod evident şocat. Ba chiar privitori avizaţi au vorbit despre răceala acestui discurs scenic, în pofida luxurianţei de efecte. Fotograme de umanitate debusolată, focalizări succesive ale imensului automatism omenesc, şfichiuit prin degradeuri rafinate de lumini, prin şuvoaie violente, orbitoare, la limita insuportabilului uneori, de culori şi sunete, cadru sonor cu suişuri şi coborâşuri rapide, marcate deopotrivă de acel  filon nelipsit de umor. Fundaluri potrivite dinamicii spectacolului modelează prin cromatica lor schimbătoare, prin răscolitoare efecte multimedia spaţialitatea punctată doar de câteva elemente «clasice» de decor, şi acestea cu formă şi dispunere esenţializat sugestivă, o spaţialitate croită şi refăcută ca o simfonie de simboluri complexe, arborescente cu adresabilitate plurivalentă asupra privitorului. Totul este provocatoare invitaţie extrem expresivă, violent sugestivă, închegându-se într-o distanţare evidentă, izbitoare faţă de realism sau de psihologism. Prelungind esenţa textului emblematic pentru ceea ce s-a numit teatrul absurdului, spectacolul este expresia unui limbaj inedit pentru spaţiul nostru teatral, limbajul inventat de acest creator unic, turnat într-un demers închegat, convingător prin măiestria îmbinării dătătoare de sens. Ceea ce constituie în sine un fapte demn de a fi numit, aşa cum, de altfel, a fost numit: eveniment teatral.

robert wilson teatrul national craiova

Robert Wilson, regizorul care a dat atâtea probe strălucite de recitire novatoare a operelor celebre, reclădeşte în numai un ceas şi jumătate universul ionescian ca o simfonie auditivă şi vizuală capabilă să genereze profunde sugestii de gând şi de simţire. Cred că se poate remarca  o simbioză între «poetica» ideală imaginată de însuşi autorul piesei, Eugène Ionesco, şi subtextul profund, programatic al discursului scenic ce se propune acum la Naţionalul craiovean. De altfel, probabil că deloc întâmplător sunt reproduse în caietul-program al spectacolului meditaţii ionesciene despre teatru precum: «Trebuie să nu se ascundă sforile, ci să fie făcute şi mai vizibile, în mod deliberat evidente, să se meargă în adâncimea grotescului, în caricatură. Umor, da, însă cu mijloacele burlescului. Un comic dur, lipsit de fineţe, excesiv. Să fie împins totul la paroxism, acolo unde sunt izvoarele tragicului. Să se facă un teatru de violenţă: violent comic, violent dramatic.»

rinocerii

Discurs scenic de o exemplară complexitate, spectacolul cu Rinocerii de Eugène Ionesco este rodul eforturilor conjugate de imaginaţie şi dăruire ale unei redutabile echipe internaţionale de profesionişti ai scenei, nu mai puţin celebrii însoţitori în aventura sa teatrală ai faimosului regizor american Robert Wilson, care şi-a asumat pe lângă direcţia de scenă conceptul scenografic şi al lighting design-ului. Îi numim pe creatorul costumelor şi al machiajului, francezul Jaques Raynaud, pe regizorii ascociaţi Charles Chemin (Franţa) şi Tilman Hecker (Germania), pe compozitorul american  Adam Lenz, care, spre încântarea noastră sporită, s-a jucat puţin şi cu câteva teme româneşti, pe artistul video din Polonia Tomek Jeziorski şi pe dramaturgul austriac Konrad Kuhn. Li s-au alăturat, ca scenograf asociat, Adrian Damian şi, asigurând sound designul, Daniel Drăgoescu. Mai trebuie menţionaţi tinerii şi entuziaştii asistenţi şi stagiari pentru diferitele compartimente ale spectacolului. Merite incontestabile care îi fac demni de laudele deja exprimate sunt toţi membrii foarte numeroasei echipe tehnice de la Teatrul Naţional din Craiova, cu toţii punând cu graţie în mişcare adevărata «maşinărie» a spectacolului ce reclamă precizie «milimetrică», proiectul  împlinit în două etape concentrate de lucru, în prima jumătate a anului 2014. […]” – Mariana Ciolan, Eveniment: „Rinocerii” la Teatrul Naţional din Craiova, Revista Teatrală Radio, 25 iulie 2014. 

rinocerii dan lupescu

„[…] Performanţa pe care o izbuteşte Robert Wilson, aici, în inima Olteniei, la Craiova – posibilă Capitală Culturală Europeană 2021 – este dezarmantă. Lăudabilă din foarte multe puncte de vedere, dar şi contrariantă, provocatoare până la a deveni demnă de o critică severă, aşa după cum – bănuim – extrem de exigent a fost el însuşi, faţă de tot materialul pus la dispoziţie, începând, desigur, cu acela numit «resursă umană».

Directorul de scenă american duce la extrem procesul de rinocerizare, extinzându-l de la spaţiile de joc (care, in afara scenei, cuprind fosa – loc al mlaştinii ce poate exploda oricând, contaminandu-i pe spectatori!), de la «coloana sonoră» bulversantă şi de la toate elementele vizual-auditive de o materialitate atât de palpabilă încât îţi dau frisoane, îţi fac pielea de găină, te fac să salţi de pe fotoliul de spectator, îţi strâng inima în menghina angoaselor cu aură extinctivă… până la rinocerizarea chiar a textului piesei, prag atât de insolit încât nici măcar Eugen Ionescu – poate unicul dramaturg din lume în faţa căruia nu au existat barierenu l-a intuit, nu l-a visat şi, desigur, nu avea cum să şi-l asume.  

Replici scurte, repetate până la aneantizare

În concepţia artistului vizual Robert Wilson despre Rinocerii, totul, dar absolut totul se află sub semnul automatismelor depersonalizante, tembelizante, aneantizante. Aici sunt incluşi, înainte de toate, actorii – priviţi nu ca actori fara umbra, ci ca simple umbre ale actorilor, cum ar afirma George Banu.

Nu am întâlnit până acum, în patru decenii de urmărire scrupuloasă a vieţii teatrale de aici şi de aiurea, un regizor care să lase impresia că este, pur şi simplu, «asasinul» actorului, că nu-l interesează câtuşi de puţin personalitatea acestuia, disponibilităţile interpretative, capacitatea individuală de trăire a destinului unui personaj şi de transmitere a fiorului (dramatic, tragic, liric, comic) dincolo de luminile rampei. Subliniem: să lase impresia

Din piscul unei poziţii poruncitoare, inchizitoriale, pe Robert Wilson nu-l interesează, cel puţin în Rinocerii de la Craiova,  actorul-om şi profesionist, actorul ca unicitate şi personalitate distinctă, ale cărui virtuţi să fie valorificate, ci exclusiv Echipa, ansamblul componenţilor acesteia, care se impune să funcţioneze perfect, ca un ceas elveţian Schaffausen – dacă nu cumva până dincolo de perfecţiunea terestră îndeobşte acceptată.

retrospectiva teatrala 2014 rinocerii

Văzând în automatisme, în repetitivitate chintesenţa teatrului ionescian, autorul montării scenice selectează o avalanşă de replici scurte, reluate – în  spectacol – parcă la infinit, speculând astfel însăşi o practică a lui Eugen Ionescu, cultivată în Rinocerii prin repetiţii de genul: Ca să vezi! […] Ca să vezi! […] Ca să vezi!» (de şapte ori), «Un rinocer! […] Un rinocer şi gata. […] Un rinocer alergând singur prin oraş…», «Oh! Un rinocer!” (n.n. totalizând numărul cel mai mare de repetiţii, nouă, într-o secvenţă care nu depăşeşte 30 de cuvinte), «Biata pisicuţă!» (de patru ori), «Numai propaganda […] Care propagandă? […] Nicio propagandă […] Auzi dumneata: propagandă! Propagandă pentru ce?», «După dumneata» (repetat tot de nouă ori, în scena evacuării din finalul primului tablou al actului al doilea), «Morala» (cuvânt reluat, în piesă, de şase ori). Acest comportament papagalicesc constituie anticiparea celui al roboților, al globalizarii de acum.

Numai că Robert Wilson nu se rezumă la acestea. El selectează alte şi alte replici succinte, cu fineţea chirurgului care operează nu cu tradiţionalul bisturiu, ci cu tehnica/ tehnologia secolului al XX-lea: laserul. Suntem tentaţi să precizăm: laserul vagului, citându-l pe Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder.

Artistul vizual ignoră indicaţiile scenografice ale dramaturgului Eugen Ionescu şi concepe o nouă partitură, într-o viziune proprie, cu totul originală, ostentativ frapantă prin declanşarea unui autentic război împotriva spectatorilor, cărora le mitraliază, le bombardează şi le suprasolicită, în fiecare fracţiune de secundă, toate cele cinci simţuri cu care i-a înzestrat Dumnezeu.

În indicaţiile privind Decorul, autorul piesei oferise detalii clasice, realiste, poate enervant de exacte. Înainte de ridicarea cortinei, în spectacolul realizat la Craiova de Robert Wilson nu se aude dangătul clopotului  bisericii din apropiere (care chema enoriaşii la liturghia de duminică), dangăt care ar fi trebuit – în gândirea dramaturgului – să răsune câteva secunde şi după ridicarea cortinei…

Dintre toate indicaţiile autorului, Robert Wilson o reţine pe aceea privind «lumina crudă» – transcrisă scenic la modul cel mai agresiv cu putinţă, din prima până la cea din urmă clipă a reprezentaţiei: un lanţ de tuburi cu leduri orbitoare, montate pe toată lăţimea scenei, la marginea dinspre fosa orchestrei – metamorfozată, de regizor, în mlaştină. Artistul vizual a avut, probabil, în vedere generarea unui soi de halou între public şi farsa tragi-comică de pe scenă, pentru ca «baza reprezentaţiei» (partea cea mai de jos) să fie cufundată într-o ceaţă ultrafină, într-o ambiguitate cu sensuri de toate felurile.

Secvenţa de început (înainte de ridicarea primei cortine) lasă impresia că durează cel puţin 166 de secunde, răstimp în care, pe fundalul unui grohăit fioros şi al paşilor grei, ai unei namile nevăzute, sunt repetate sacadat, sunt reluate iar şi iar sintagme din primele şapte pagini de text ale piesei: «Bună dimineaţa», «Pis-pis», «S-aştept», «Nu-mi place s-aştept», «Pis-pis», «Cămaşa ta», «Pis-pis», «Calculez», «Fă un efort de voinţă», «Pis-pis»…

Totul, pe fondul grohăitului copleşitor, încât nu mai ai timp să te întrebi: cioburile de replici sunt punctul, iar mugetele rinocerului – contrapunctul acestui concert animalic? Ori viceversa… […]

ilie gheorghe

Ilie Gheorghe

Bob Wilson creează personajul Eugen Ionescu

Pentru a concentra întregul angrenaj în 88-90 de minute, Robert Wilson găseşte o cale inspirată, inventând un rol inexistent în piesă: acela al autorului, al lui Eugen Ionescu însuşi, încredinţat actorului Ilie Gheorghe, care citeşte, cu o dicţie şi o impostaţie  impecabile, în ritm antrenant, cu putere de nuanţare şi cu aplomb, acolo unde e cazul, cvasitotalitatea partiturii dramatice. Cu vocea sa percutantă, bogată în inflexiuni de violoncel astral, acest mare actor european, singurul din România care a jucat o stagiune întreagă la Londra, în Furtuna de Shakespeare, citeşte (ca într-un dicteu automat, ca şi cum le-ar scrie chiar atunci, în faţa spectatorilor) 99 la sută din toate replicile piesei Rinocerii.

Lui Ilie Gheorghe îi revine, aşadar, acest rol insolit, dar şi acela al Logicianului, pe care dramaturgul l-a gândit ca alter ego al său.

Îndrăznim să afirmăm că omul de artă nord-american a amânat 44 de ani montarea Rinocerilor tocmai pentru că nu găsise actorul potrivit, nu-l găsise pe Ilie Gheorghe.

Singurul actor craiovean pe care Robert Wilson îl pune în valoare la parametri maximali este Ilie Gheorghe. Pentru el a creat marele artist vizual de peste ocean această galerie cu lucrări de artă vii (actorii din Bănie), această sarabandă de tablouri animate.

Una dintre cheile spectacolului său, poate cea mai importantă, a descoperit-o Robert Wilson în următoarele precizări ale lui Eugen Ionescu din preludiul actului II: «Câteva secunde după ridicarea cortinei, personajele rămân imobile (s.n.), în poziţia în care va fi rostită prima replică, un moment de genul „tableau vivant”» (la fel trebuia să se întâmple  şi la începutul actului I).

Stârnindu-ţi fiori reci ca gheaţa, pe şira spinării, făcându-te să respiri aerul rarefiat al unor lumi extraterestre, în care Timpul pare o aşchie sărită din dalta unei metafizici nebănuite – dar aşchie zburătoare spre infinit –, tablourile scenice din Rinocerii  lui Robert Wilson sunt gemene cu celebrele picturi din lumea încremenită în neant create de plasticieni unici prin bizareria universului lor de semne precum De Chirico, Magritte, Dali.

Dacă te laşi cu totul furat de universul metaforelor regizoral-scenografice ale lui Robert Wilson, este imposibil să nu te înfiorezi de frigul existenţial ce coboară din aceste tablouri metafizice, cu orizonturi onirice, din tensiunea halucinantă a galopului de imagini bântuite de spectrul maliţiei.

Simplificând la extrem formele, ca în Minimal art, Robert Wilson pare urmărit de mărturisirea lui Yves Klein conform căruia acesta fusese străfulgerat, din 1947, de ideea de a umple, riguros şi uniform, câmpul tablourilor sale cu o singură culoare. În Rinocerii de la Craiova ai lui Robert Wilson, toate tablourile vivante – în care actorii pot fi asemuiţi, nu rareori, cu marionete metafizice sau «convivi de piatră» – sunt pictate în unica, fada culoare a rinocerilor, culoarea noroiului ordinar (sau de cea mai pură esenţă… noroioasă!) în care ei se cufundă, clipă de clipă, cu o plăcere satanistă.

Parafrazându-l, parcă, pe pictorul rus Malevici, care, în 1915, expunea la Galeria Tretiakov din Moscova tabloul Pătrat negru pe fond alb, urmat, în 1918, la New York, de Pătrat alb pe fond alb –, Robert Wilson ne invită într-o galerie colosală doldora de o sumedie de tablouri scenice Rinocer pe fond (de) rinocer, variaţiuni cvasimonocrome pe o temă dată de Eugen Ionescu.

Ştiind, odată cu Pablo Casals, că «Severitatea este expresia dragostei supreme», Robert Wilson este atât de nemilos cu actorii craioveni încât le cere să se aplatiseze la maximum, să pară simple coji, panouri extraplate, de grosimea unei foiţe de ţigară sau de ceapa, dar de o plasticitate deloc tăcută, ci, dimpotrivă, de o plasticitate de gheizer pornit spre zenit.[…]” – Dan Lupescu, Spectacol cu olteni în regie americană: „Rinocerii”, după Eugen Ionescu, Certitudinea, 15 iulie 2014.

Trailer Rinocerii


 

Vezi: arhiva rubricii Retrospectivă 2014

costintuchilaRETROSPECTIVĂ 2014ceas elvețian schaffausen,dan lupescu,fnt,ilie gheorghe,magritte,mariana ciolan,minimal art,mircea cornișteanu,neant,pablo casals,replici eugen ionescu rinocerii,retrospectiva revista teatrală radio,rinocerii cronici,rinocerii eugen ionescu robert wilson,rinocerizare,robotizare,tableu vivant,teatrul national marin sorescu craiova,yves klein
În 2014, regizorul și artistul vizual american Robert Wilson a montat pentru prima dată un spectacol în România. Miercuri, 2 iulie 2014, la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova a avut loc premiera spectacolului Rinocerii de Eugène Ionesco, în regia lui Robert Wilson. Distribuția: Bérenger – Valentin Mihali; Daisy – Iulia Lazăr; Jean...