de COSTIN TUCHILĂ

teatrul lui d r popescu de costin tuchila

Teatrul Național Radiofonic îi urează La mulți ani! scriitorului Dumitru Radu Popescu

Dacă prozatorul Dumitru Radu Popescu este un scriitor de primă însemnătate, autorul Muntelui este „un dramaturg fundamental”, cum l-a definit Valentin Silvestru (1): „Numesc astfel scriitorul care contribuie decisiv la configurarea unei perioade de istorie culturală, e reprezentativ pentru întreaga mişcare literară, prin cota de conştiinţă critică şi expresivitate originală a scrierilor sale, defineşte o direcţie estetică. Dumitru Radu Popescu e iniţiatorul unei drame specifice, a idealului purităţii morale violent contrariat, generând astfel procese de conştiinţă şi stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esenţialmente modern, în alegorizări luxuriante şi, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică.”

d-r-popescu

Dumitru Radu Popescu (n. 19 august 1935, Păușa, jud. Bihor)

De la Vara imposibilei iubiri (1966), prima sa piesă jucată pe o scenă de teatru, Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă (1968), Visul (1968), Aceşti îngeri trişti (1969), Piticul din grădina de vară (1972), Pasărea Shakespeare (1974) la piesele recente, ca Anglia şi vărsatul de vânt (2006) (2), acest modernism de factură neobarocă este constant în imaginaţia teatrală, alături de motivele subsumate „labirintului vieţii ca adevăr absolut, în care negaţia şi afirmaţia se confundă şi se complinesc.” (Marian Popa). Accentele pot diferi, cercetarea în ordinea ficţiunii poate îmbrăca forme diverse, uneori derutante, dar fondul se conservă şi iese la iveală adesea surprinzător, ca şi în proză. Să ne oprim la câteva exemple.

D R Popescu teatru comentat ed eminescu 1985

D. R. Popescu, Teatru, vol. I, ediție îngrijită de Valentin Silvestru, București, Editura Eminescu, , seria „Teatru comentat”1985

Aceşti îngeri trişti a marcat un moment important în teatrul românesc postbelic. Piesa apărea în „Steaua”(3) și în 25 octombrie același an, 1969, era jucată în premieră absolută pe scena Teatrului de Stat din Târgu Mureș, fiind apoi montată într-un ritm amețitor: numai în 1970 a cunoscut încă cinci versiuni scenice. Aveau să urmeze, în perioada 1971–1987, 19 noi montări. Ne putem întreba acum care a fost resortul care a declanșat această răspândire a piesei lui D. R. Popescu, popularitatea, succesul ei. Nu numai calitățile sale dramatice, senzația că „textul îți arde sub privire, că ții în mâini nu pagini de piesă, ci nodul fremătător al unor conflicte puternice, autentice și importante”(4), ci abolirea convențiilor, a prejudecăților au făcut-o să cunoască un asemenea succes. Spre deosebire de alte piese ale dramaturgului, Aceşti îngeri trişti nu apelează la parabolă sau la mit, ea pune în mod direct problema purității morale și a aspirației spre ideal.

„Adevărul scriitorului este și adevărul vieții. Nu există, sper, decât un fel de adevăr. Altfel riscăm să ne aflăm într-un turn Babel, unde fiecare strigă propriul adevăr și nimeni nu-l înțelege”, spune D. R. Popescu într-o mărturie de creație (5).

Acești îngeri triști de D. R. Popescu. Dramatizare de Romulus Guga. Regia artistică: Eugen Marcus și Dan Puican. Data difuzării în premieră: 16 noiembrie 1970 – fragment 

Tema cuplului vizibilă în Aceşti îngeri trişti va reveni, între altele, în F.M.S.M.L.O (Timpul în doi, 1976), dramă conjugală, în care Emilia aspiră să depășească plictisul casnic și își găsește un alt partener de viață. Horia, bărbat perfect opus soțului ei, este tipul amantului superficial, care toată viața „a dormit și a iubit” și care proclamă: „Principalul în viață este… de a ocoli un drum fix, ca de cale ferată… de-a ieși din monotonie, de-a scăpa cu orice preț de-o legătură, de-o promisiune, de-orice fel ar fi ea… atunci când acest contract, această angajare devine o capcană care te va distruge… Trăiască libertatea!” Visul se năruie repede, experiența se dovedește dezastruoasă și Emilia îl omoară pe Horia, care „sforăie ca un fluier”, sugrumându-l cu șnurul de la fierul de călcat. Cum altfel ar fi putut proceda o femeie casnică?

mireasa-cu-gene-false-d-r-popescu

O bună parte dintre piesele lui D. R. Popescu au mai multe titluri, incitante, uneori poetice, adesea încifrate, ajungându-se la un întreg lanț de sintagme, ca Paznicul de la depozitul de nisip sau Paznicul de la depozitul de nisip şi femeia electrică sau Femeia electrică sau Lebăda sălbatică din Islanda; ori Mai suna-vei, dulce corn?… sau Cheia fermecată sau Omul de cenuşă sau Rămăşagul. Întrebat de Valentin Silvestru de ce dă mai multe titluri aceleiași piese, autorul răspundea:

„Fiindcă piesele au mai multe personaje și își propun un număr de idei de care eu, neapărat, aș vrea să se țină cont. Deci ar fi câte un titlu pentru fiecare act în parte; iar uneori pentru fiecare din personajele principale; iar câteodată pentru fiecare din ideile principale ale piesei. Omul de cenuşă este titlul al doilea; întâiul e Mai suna-vei, dulce corn?… Sub acest titlu, aș și ruga să se joace, fiindcă personajele principale se leagă de nostalgia, cuprinsă în versul eminescian, după un timp de altădată, după o amintire pe care o lași și care te va rechema din imposibil. Oamenii te vor uita și nu te vor cita niciodată; or personajul pledează pentru ceea ce rămâne din om și după moarte, ceea ce lasă contemporanilor săi și viitorului ca o moștenire, aura binelui făcut de el cu propriul său sacrificiu. Iată cornul care va suna pentru el și pentru amintirea lui.

Omul de cenuşă este un alt pol al piesei, un alt prototip de om care e o urnă pe două picioare și care a ars fără să producă nimic alta decât cenușă, un om care s-a autoflambat, ca să zic așa, pentru micul lui univers, ce n-a reprezentat nimic și pentru care niciodată, niciun corn nicicând nu va suna.”(6)

Jucată cu titlul Omul de cenuşă, piesa este dedicată academicianului Octavianscriitori romani d r popescu pusa roth Fodor, iar faptele, dezbrăcate de anecdotică, sunt strict autentice, desprinse din viața profesorului Fodor, asaltat și finalmente învins de inșii mediocri din jurul său. Astăzi, vorba lui D. R. Popescu, „nu se mai asasinează ca în epocile Mariei Stuart și Shakeaspeare […]. Asasinatul cu mâinile curate mi se pare de un venin mai grețos și mai murdar decât cel din epocile lui Shakespeare. Acolo măcar avea o justificare, se vroia tronul Angliei ori sceptrul puterii – care devenea implicit al universului la modul absolut. Aici se râvnește la mult mai puțin, nu la tron, ci la un scăunel, la un scaun, dar care este eficient material și moral. Un șef de clinică este mai tare decât un rege danez, curg bunurile materiale în magazii și în pivnițe, vin în damigene și așa mai departe.”(7)

Titlul F.M.S.M.L.O rămâne, probabil, de nedeslușit, autorul explicând doar primele două inițiale care ar însemna Fata Morgana. Iluziile, proiecțiile zădărnicite sunt de altfel materie primă a multor personaje din teatrul lui D. R. Popescu care, ca formulă, este cât se poate de diversificat: piesă istorică, dramă socială, tragicomedie, farsă tragică, dramă existențialistă, teatru poetic, poem fantastic, poem tragic, parodie scenică, teatru-document etc.

muntele de d r popescu teatrul radofonic dromihete lisimah

Muntele, reprezentată într-un spectacol antologic al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț (1977), în care Horațiu Mălăele făcea un rol de zile mari în Dromihete, este rodul unei ample documentări referitoare la regele get din jurul anului 300 î. Hr., învingătorul lui Lisimah. Episodul pilduitor al festinului simbolic la care Dromihete îl invită pe Lisimah, luat prizonier, în timp ce geților li se rezervă o masă modestă, nu este însă tratat moralizator, simplist, piesa excelând prin elementele folclorice, paremiologice și prin simboluri, într-un amestec de real și mitologic, rafinat, dar cu senzația, pe scenă, a firescului desăvârșit. Țara lui Dromihete e ca o casă, regele crește albine, e „și un pic de olar”, deși recunoaște că nu are prea mare talent. Firește, în context, albinăritul e o îndeletnicire cu valoare simbolică, dar totul este văzut în spirit profan, aproape în joacă.

Muntele de D. R. Popescu. Adaptare de Nae Cosmescu. Regia artistică: Emil Mandric. Data difuzării în premieră: 25 aprilie 1983 – fragment

De la un episod istoric pornește și piesa jucată în 1977, Două ore de pace, „temerară întreprindere”, fiind vorba de un „război atât de popular”, un „război de unanimitate a conștiințelor”(8), Războiul de Independență. Subiectul și modul de abordare (ca întotdeauna la D. R. Popescu) sunt neconvenționale. La Plevna, în septembrie 1877, în cele două ore de încetare a luptei, pentru strângerea morților, căpitanul Andrei Dunărințu și doi ofițeri turci, Cahir și Ali, prieteni în tinerețe, când studiaseră la Paris, se reîntâlnesc. Moment de rememorare a unor episoade de altădată și de reflecție. Oamenii obișnuiți nu sunt dușmani în situația-limită a războiului, de care nu ei sunt responsabili. Compromisul propus de turc, chiar dacă atinge fibra cea mai sensibilă a ființei umane, nu îl poate face însă pe Andrei să abdice de la principii: el refuză târgul propus de turc, care în schimbul renunțării la luptă, ar salva viața fiului său, prizonier la turci. Al doilea titlu, Cine trece prin Aulis?, cu trimitere la Ifigenia, devine astfel cheia înțelegerii piesei.

Titlul lung și în bună măsură deconcertant pentru o operă de ficțiune, preluat din articolul unor cercetători care descoperiseră la Cicău o necropolă avară, Studiul osteologic al unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania (1981), e dat unei cronici politice cu structura suitei de secvențe (tablouri) care, ca și capitolele-nuvele din romane, au relativă independență. Mirela Roznoveanu (9) D R Popescu piese si comentariiobserva cu îndreptățire că această piesă-roman este „o replică dramatică […] a ciclului F.” Spre deosebire de alte lucrări dramatice al autorului, timpul în care se petrec întâmplările este mai amplu, din anii celui de-al doilea război mondial până, probabil, prin anii ’60. Piesa poate fi înțeleasă și ca o dezbatere ale cărei teme sunt, grosso modo, justiția morală și socială și revoluția socialistă. Destinul personajelor e în spiritul vremurilor. Măria, personaj principal, de fapt cu rol de martor, e un simbol al permanenței într-o perioadă cumplită a istoriei. Gilu, fost hoț de cai în tinerețe, este o ființă demonică, distruge tot ce îi iese în cale, precum odinioară călărețul avar. E securistul care „bagă la Canal”. Bască e și el un monstru, îl ucide pe Gilu și dă vina pe fiul acestuia, dar e deconspirat în final. „Tot ce-ți trece prin cap e numai moarte”, îl caracterizează Ilie. Marta, scăpată ca prin minune în timpul războiului, dintr-un grup de șapte fete care se otrăviseră pentru a nu „se arăta drăgălașe” față de câțiva tineri ofițeri germani, a ajuns anchetatoare. Amestecul de grotesc și parodic, derizoriul inflamat semnalizează tragicul. Vocea de la difuzor, „hârâită, cu paraziți”, și duioasă, și violentă, vocea sinistră care impune prin crimă colectivizarea, alternează absurd clișeele epocii cu îndemnuri burleşti la adresa țăranilor ascunși de frică:

„Stimaţi tovarăşi ţărani săraci şi mijlocaşi, am transmis pentru dumneavoastră muzică progresistă… Cine intră în colectiv va avea masa plină de roadele pământului şi-i va cânta la ureche difuzorul… (Nu e picior de om în jur.) Cine vrea să vină cu cererea de înscriere, n-are decât să se apropie… Trăim zile mari, zile istorice, am putea spune că toate zilele pe care le trăim sînt zile de sărbătoare. Păsulă, ieşi de după poiată, te-am văzut… stai cu brăcinarele în mână… vino… unde fugi? O să-ţi cadă găcile, adică indispensabilii… Nu-i frumos să fugi de fericire… Avem nevoie de cadre De conducere, de preşedinţi minunaţi în satele noastre, unde va străluci în fiecare stâlp lampa lui Ilici… Comunismul înseamnă electricitate… Tu, Floare, nu fugi după poiată, că-ți cad budigăii… He, he, he, mai glumim și noi… Dar vă asigur în mod solemn că puțini vor realiza mai multe lucruri concomitent, dacă nu se concentrează… Trebuie să vă concentraţi spre fericire, să daţi dovadă de capacitate de concentrare mintală, ca să atingeți ţelul visat al omenirii de la sate, gospodăria colectivă… Măi, Păsulă, ieşi de sub şură… ai curaj, nu spune că nu te lasă tovarăşa ta de viaţă să semnezi cererea de fericire… Fii şi tu bărbat! Şi în căsnicie trebuie să fie democraţie, desigur, dar şi o conducere fermă… Omul şi muierea sa trebuie, ca să fie fericiţi, să se ocupe de problemele pe care le pot valorifica, nu de cele pe care, în mod obiectiv şi subiectiv, nu le pot rezolva… Omul este cel mai valoros capital, el nu e un animal… Pentru oameni, zilele sînt sărbători, pentru porci, ele sînt o corvoadă… (Cinci inşi vin cu al şaselea între ei. Unul ciocăneşte cu degetul în uşa din spate a maşinii.) Care eşti?… Aha… Intră… (Uşa se deschide şi cei şase intră în maşină.) Ăsta e banditul cu pistolul?… (Se aud buşituri.) Tovarăşi, în continuare vă transmitem o muzică populară de pe Someş… (Muzică. Cu chiuituri. După o vreme cei şase ies din maşină. Al şaselea e dus aproape ca un sac.) Trebuie să trecem cât mai repede la recoltatul legumelor şi al păioaselor. (Măria se apropie de maşină.) Tovarăşi ţărani săraci şi mijlocaşi, fără conştiinţă omul este un bou, fără credinţă este tot un bou…”

Și din nou cinci inși îl aduc pe al șaselea, scena bătăii din mașină se repetă; și iarăși cinci inși îl aduc pe al șaselea, de data aceasta pe Ulă nebunul, cu pieptul plin de decorații, acuzat de Gilu că are pistol și pe deasupra a mai furat „și un cal de la gospodăria recent întemeiată”. Printre lovituri și muzică, un tango („A fost o greșeală tehnică”, notează dramaturgul în paranteză, ca indicație…), întrebat retoric de „vocea” din mașină dacă e bine în colectiv, Ulă răspunde astfel: „În colectiv e ca în rai, / Dacă furi ai tot ce ai…” Și primește din nou corecția respectivă, și iar se aude tangoul. (10) Dacă inocența e una singură, ticăloșia nu are limite.

Cezar mascariciul piratilor de D R Popescu

Asemenea scene la granița dintre o realitate atroce și tratarea ei în registru tragicomic, în limbaj suculent, sunt curente la D. R. Popescu. „Mediocritatea întotdeauna are dreptate, fiindcă nu face nimic! Ea roade cu tenacitatea cariilor”, citim în Cezar, măscăriciul piraţilor (11), „piesă dürrenmattiană prin modul grotesc și parodic de relativizare a valorilor istoriei”(12), în care, pe un vas de pirați, un ins autointitulat Cezar are neagra fantezie de a-și înscena moartea în Senat. În interviul realizat de Pușa Roth (13), autorul face o importantă mărturie de creație referitoare la Cezar, măscăriciul piraților: „Piesa pleacă de la un adevăr istoric. Într-adevăr, Cezar a fost prins de niște pirați. Eu am făcut o corabie a piraților, ca o corabie a lumii. În corabia istoriei tot timpul vor fi pirați, tot timpul unii îi vor prinde pe alții, îi vor judeca, îi vor căsăpi. Și, de fapt, este un șir al puterii. E un joc, ăștia se joacă, pirații se joacă, fac teatru. Ei se distrau. De fapt, e o istorie dansantă, plăcută, a lor, a piraților. Vine unul care spune: «Mă, nenorociților, eu sunt Cezar, mă! Eu voi conduce lumea.» Și râd de el. «Așa ceva nu se poate, noi conducem!» Și ce se întâmplă în piesă? La un moment dat, unul îl omoară pe Cezar și spune că el e Cezar. Pe urmă vine altul, gras, îl omoară pe cel de-al doilea și spune că el e Cezar. Pe urmă vine altul. De fapt, istoria puterii lui Cezar este istoria atâtor Cezari! Este o nebunie a puterii, a jocului, a contestării și a crimei, în ultimă instanță. Adică acești oameni se joacă de-a puterea sacrificând, sacrificându-se. Am mai ținut la un lucru. Am scris piesa asta pentru Radu Beligan și pentru Amza Pellea. Am scris multe piese plecând de la niște actori, adică niște actori pe care eu îi auzeam că ar spune replicile din piesă. Am scris o piesă în vara asta (2010) pentru Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Ei puteau să dea replicile din piesă ca actori. Niciodată piesele pe care le-am scris pentru anumiți actori nu au fost jucate de ei. Revin la Cezar. Am dat-o la Teatrul de Comedie și nu s-a jucat niciodată. De ce și pentru Amza Pellea? Eram odată la o cârciumă cu actorii, mai mergeam pe la filmări, și eram cu Geo Saizescu, cu Amza Pellea, cu mai mulți. Cei de acolo i-au zis: «Ia spune-o, măi, tu, pe aia cu nunta câinilor!» Amza imita câinii în diverse situații: de fericire, de iubire etc. Era un show al lui Amza. Și mi-am zis: «Ia să-l fac eu pe ăsta personaj!» și l-am făcut personaj chiar cu numele lui și chiar l-am pus să facă acest show de câteva ori. L-am pus să mute de pe palierul tragic al istoriei, pe un palier al vieții. D-aia e și Piele în piesă.”

Omul de geniu e  înlocuit cu circarul, pentru că „istoria, spune autorul, n-are neapărat nevoie de Cezar, ci de un măscărici care poate fi oricine, cu condiția să joace rolul de Cezar cerut de Istorie.” Constatare, dar și amară concluzie pe care o regăsim adesea, într-o formă sau alta, în scrierile lui D. R. Popescu.

logo rrcTeatrul Național Radiofonic îl aniversează pe scriitorul D. R. Popescu printr-un program special, de o săptămână, cu piese difuzate la Radio România Cultural. Programul în detaliu: click aici.

______________

(1) Ora 19.30, Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983.

(2) Folosim aici datele premierelor absolute ale pieselor.

(3) Nr. 3, martie 1969.

(4) Natalia Stancu, în emisiunea „Rampa şi ecranul”, Radio România, 1 februarie 1984.

(5) Autorul despre teatru, în Teatru, vol. I, ediție îngrijită de Silvestru, seria „Teatru comentat”, București, Editura Eminescu, 1985.

(6) Valentin Silvestru, Convorbire cu Dumitru Radu Popescu – Despre teatru ca o mare iubire, Teatru, vol. I, ed. cit.

(7) Cuvântul autorului la Mai suna-vei dulce corn?…, Teatru, vol. II, ediție îngrijită de Valentin Silvestru, seria „Teatru comentat”, București, Editura Eminescu, 1987.

(8) Radu Popescu, „România liberă”, 16 mai 1977.

(9) Dumitru Radu Popescu, București, Editura Albatros, colecția „Monografii”, 1981.

(10) Cf. versiunii publicate în revista „Teatrul”, București, nr. 7-8, iulie-august 1979.

(11) Mirela Roznoveanu, op.cit.

(12) Titlul complet: Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă.

(13) Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, postfață și biobibliografie de Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013. 

Bibliografia completă a operei lui D. R. Popescu, cu datele premierelor pieselor jucate în România (până în anul 2012), în volumul citat mai sus, la nota 13.

Date biografice și bibliografie selectivă: click aici.

Cezar, măscăriciul piraților de D. R. Popescu Adaptare de Georgeta Răboj şi Constantin Dinischiotu. Regia artistică: Constantin Dinischiotu. Înregistrare din anul 2003 – fragment 


Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

logo revista teatrala radioAniversare Dumitru Radu Popescu la Teatrul Național Radiofonic

D. R. Popescu: „În corabia istoriei tot timpul vor fi pirați”


Dumitru Radu Popescu: „Am scris multe piese plecând de la actori”, interviu realizat de Pușa Roth

Lăuntrul exemplar, cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie la spectacolul Duios Anastasia trecea

Arhiva rubricii Aniversare

Arhiva Teatrul Național Radiofonic

costin tuchila

Costin Tuchilă

logo revista teatrala radioAlte articole de Costin Tuchilă:

„Muntele” de D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

„Scene din viaţa lumii mari” de N. V. Gogol

Domnișoara Iulia

De la teatru la operă sau câteva curiozităţi

„Șambelan la viezuri” de Pușa Roth, la Teatrul Național Radiofonic

Shakespeare şi Ziua Sfântului Valentin

Colecție de mușatisme

Gina Patrichi în „Livada de vișini”

Semicentenar George Vraca

20 de ani de la plecarea lui George Constantin

„Insomniile lui Gregor” de Nicolae Sirius, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic

Coca Andronescu sau „tainica minune a râsului”

Sică Alexandrescu – vocația capodoperei

Coca Andronescu în „Câinele grădinarului” de Lope de Vega

Coca Andronescu în sceneta „Un scos din pepeni”

„Roman de Bucureşti” de Pușa Roth, la Teatrul Național Radiofonic

Mihai Popescu în „Egmont” de Goethe

Ștefan Iordache în „Richard al III-lea” de William Shakespeare

Ștefan Iordache în rolul lui Costache Caragiale

Mircea Albulescu în piesa „Ieri după Shakespeare” de Puşa Roth

Evocare Adrian Pintea la Majestic

„Hagi-Tudose”, cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic pe bandă magnetică, păstrat în Fonoteca de Aur

„Martori ai istoriei” de Pușa Roth, singurul serial de teatru radiofonic dedicat Revoluției din decembrie 1989

Édouard de Max, „Prințul tuturor celor ce nu trebuie făcute”

Cehov – 155

Medalion Cristian Munteanu 

Moartea lui Ivan Ilici

„Stăpân pe mine sunt, stăpân pe Univers”

Pagina Istoria Teatrului Național Radiofonic

„Ringhișpilul” de Pușa Roth și Leonard Popovici

În pregătire la Teatrul Național Radiofonic: „Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth

Eminescu la Radio România

Ruxandra Sireteanu în „Discurs într-un ciorap”, dramatizare radiofonică de Pușa Roth după volumul „Confidențe fictive” de Nina Cassian

V-ar plăcea un stat condus exclusiv de femei?

„La Vulpea Roşie” de Puşa Roth la Radio România Cultural

Un monolog tulburător: „Aiax” de Hristos Ziatas

Teatrul Național Radiofonic: „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Bravul soldat Švejk

costintuchilaANIVERSAREacesti ingeri tristi,bibliografie d r popescu,cezar,d r popescu despre teatru,d r popescu la teatrul radiofonic,mirela roznoveanu,muntele,neobaroc,Studiul osteologic al unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania,teatrul lui d r popescu de costin tuchila,valentin silvestru
de COSTIN TUCHILĂ Teatrul Național Radiofonic îi urează La mulți ani! scriitorului Dumitru Radu Popescu Dacă prozatorul Dumitru Radu Popescu este un scriitor de primă însemnătate, autorul Muntelui este „un dramaturg fundamental”, cum l-a definit Valentin Silvestru (1): „Numesc astfel scriitorul care contribuie decisiv la configurarea unei perioade de istorie culturală, e...