Cronica rolului, rubrică de ION PARHON

richard bovnoczki sunset limited ion parhon cronica

cronica rolului de ion parhon rubrica revista teatrala radioLa aproape un an de la premiera sa bucureșteană, fără a pierde nimic din calitățile semnalate atunci, adică „învechindu-se” cu acel folos propriu vinurilor rare, spectacolul cu The Sunset limited, oferit, mai bine zis, dăruit de regizorii Andrei și Andreea Grosu, mi-a confirmat faptul că am avut privilegiul să fiu martorul unui teatru încântător. Un teatru prin care scena de la… UnTeatru conferă emoției atributul de criteriu fundamental, sacru și profan, în aprecierea actului de creație și a bucuriei pe care el poate să o sădească în ființa spectatorului. Din prima și până în ultima clipă, te cercetează, te provoacă și te inundă această emoție adresată deopotrivă intelectului și inimii celor din sală, emoție izvorâtă din fibrele textului, datorat scriitorului american Cormac McCarthy, din inteligența vie a regizorilor, din intuiția profesională și din tensiunea incendiară inoculată mijloacelor de expresie și din capabilitatea unei pilduitoare persuasiuni atribuită cuvântului de cei doi intepreți, Șerban Pavlu și Richard Bovnockzi.

richard-bovnoczki-cronica rolului

Richard Bovnoczki

La zece ani de la apariția piesei valorosului romancier și scenarist încununat cu Premiul Pulizer pentru romanul Drumul, editat în același an 2006, și la cinci ani de la premiera americană a teleplay-ului inspirat de aceeași piesă (2010), semnat de Tommy Lee Jones, spectacolul prezentat în această vară la finalul ministagiunii dedicată celor șase ani împliniți de UnTeatru ni s-a deslușit ca o veritabilă sărbătoare grăbită să pună stăpânire pe memoria privitorilor. Spun asta pentru că spectacolul acesta încântător și devastator mi-a strecurat în suflet nu numai o uriașă bucurie, dar și greutatea deciziei de a vorbi despre el, ca și cum aș săvârși o impietate, căci el trebuia să rămână poate în intimitatea simțămintelor fierbinți pe care mi le-a trezit și a nevoii de a-l admira în tăcere și în binecuvântata dorință de a-i descoperi noi tâlcuri și temeiuri de prețuire.

bovnovski -la-tiganci

Richard Bovnoczki în spectacolul La țigănci după Mircea Eliade, adaptarea și regia: Andrei și Andreea Grosu, UnTeatru din București

În cei peste cincizeci de ani de prezență fidelă în sălile de spectacol nu mi s-a întâmplat de prea multe ori să trăiesc această emoție, sentimentul că mă întâlnesc în chip privilegiat cu teatrul de o excelentă calitate, demn de misterul și frumusețea de Cel de sus hărăzite. Am cunoscut bucuria asta, de pildă, la spectacolul lui Andrei Șerban cu Trilogia antică, la Naționalul bucureștean, sau cu Unchiul Vanea și Strigăte și șoapte, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, la Faust-ul lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu și la mai vechile sale creații cu Titus Andronicus și Phaedra, de la Naționalul craiovean ori la producția internațională cu Danaidele, la acel Iov conceput de Mihai Măniuțiu la Sibiu și împlinit de Marian Râlea, la Pescărușul lui Yuri Kordonski de pe scena Teatrului German din Timișoara și, mai ales, la uluitoarea versiune după același text realizată de regizorul Tomi Janežič, cu Teatrul Național din Novi Sad, la spectacolul cu Hamlet, în regia inegalabilului Thomas Ostermeier, găzduit de Festivalul Shakespeare de la Craiova, precedat de montarea clujeană admirabilă în viziunea regretatului Vlad Mugur, iar dacă merg și mai departe pe firul memoriei, la Visul unei nopți de vară creat de Peter Brook, spectacol la care, în loc de bilet, am intrat cu… ceasul de la mână, la Insula sclavilor, în regia marelui Giorgio Strehler, găzduită de Teatrul „Bulandra” și la tulburătoarea reprezentație cu Electra, adusă de artiștii greci cu peste patru decenii în urmă, la Sala Palatului din București, cu uriașa Irene Papas în rolul titular. Iar dacă este să mă refer doar la spectacole în două personaje, ei bine, atunci o emoție de acest fel mi-au prilejuit spectacolul de la „Bulandra” cu Nepotul lui Rameau, gândit de David Esrig și întrupat de nemuritorii Gheorghe Dinică și Marin Moraru, iar mai aproape în timp, Paysage inconnu, prezentat la Cluj-Napoca de Centrul Național Coregrafic din Orléans, cu Josef Nadj și Ivan Patjo într-o „imagine a dublului” populată de gest, mișcare și dans dezvăluind o tehnică, o artă a improvizației și o picturalitate năucitoare.

sunset-limited richard bovnocki

Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu în The Sunset limited de Cormac McCarthy, regia: Andrei și Andreea Grosu, UnTeatru din București

Să revenim însă la Sunset limited, adică la duetul sau duelul fabulos dintre White, „Profesorul”… întunericului, întrupat de Șerban Pavlu, și Black, neobositul purtător al luminii divine,interpretat de Richard Bovnoczki. Despre Șerban Pavlu am mai scris nu o dată, remarcându-i forța exemplară a jocului, disponibilitatea interpretării unei bogate și foarte variate game caracterologice prin care s-a impus nu numai la Teatrul „Bulandra” ori la Teatrul „Act”, dar și pe scenele mai tinere și în festivalurile organizate de „independenți”. Îmi amintesc bine că în toamna lui 2004, când am fost selecționerul Festivalului Național de Teatru de la București, s-a întâmplat ca în timpul spectacolului excepțional cu Forma lucrurilor de Neil LaBute, pe scena de la Teatrul „Act”, exact în momentul unui dialog dintre Șerban Pavlu și Vlad Zamfirescu, sala să fie zguduită de un cutremur. Nimeni nu s-a ridicat să dea buzna spre ieșire, fapt explicat de mulți dintre cei aflați acolo prin tensiunea jocului celor doi actori, alături de minunatele lor partenere Andreea Bibiri și Mihaela Sârbu, ceea ce a semănat cu o victorie a lor și a regizorului Vlad Massaci în fața unuia dintre cele mai amenințătoare seisme petrecute la noi după 1977… Mă voi opri de acestă dată la celălalt interpret al spectacolului de la UnTeatru, adică Richard Bovnoczki, vinovat alături de partenerul său pentru puternicul „seism” emoțional provocat în miezul trăirilor publicului.

the-sunset-limited_adibulboaca

Richard Bovnoczki în The Sunset limited. Foto: Adi Bulboacă

L-am cunoscut pe „Rici” cu mulți ani în urmă, pe vremea când se remarca în trupa aceea de teatru nonverbal plină de talent și de entuziasm, ctitorită de Dan Puric. L-am cunoscut și dincolo de scenă, unde i-am apreciat acel rar aliaj de histrionism și de severă autoanaliză, de neîncredere în laudă și fermă convingere că locul și rolul său în relația cu această profesiune trebuie să se afle mereu mai sus decât o arată prezentul. Înzestrat cu calități respectabile de actor, mim, dansator, dar și cu vocația spontaneității în declanșarea umorului sau cu iscusința întrupării unui neașteptat anticlimax dramatic, el a dat măsura generoaselor disponibilități interpretative pe scene din Capitală și din țară. Chiar în anul absolvirii studiilor la Academia de Teatru și Film „I. L. Caragiale”(1999), la clasa prof. univ. Sanda Manu, s-a remarcat în personajele lui Goldoni din Gemenii venețieni, la „Nottara”, în regia lui Vlad Mugur, și Mincinosul, semnat de Sanda Manu la Studioul „Casandra”, urmate de alte creații bine primite de public și de critici, printre care acelea din Contra democrației de Esteve Soler, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul „Odeon”, Kiki și Bozo, la Teatrul Excelsior, semnat de Peter Kerek, Pescărușul, în regia Antoanetei Cojocaru, la „Bulandra”, Raskolnikov din Crimă și pedeapsă, în regia lui Yuri Kordonski tot la „Bulandra”, Contraste (teatru-dans alături de Dana Cavaleru) la Teatrul Arca, Cei 150 și Hic sunt leones de Dan Puric, la Teatrul Național din București, Costumele la „Nottara” și Made în România la Centrul Cultural European, tot în regia lui Dan Puric, palmaresul actorului despre care vorbim acum numărând și vreo 15 roluri în pelicule de lung și de scurt metraj. L-am văzut și l-am aplaudat cu căldură și deplin temei și la UnTeatru, în Un tramvai numit dorință, în memorabilul Gavrilescu, protagonistul spectacolului cu La țigănci, în Lopahin, din Livada de vișini, toate trei în regia soților Andrei și Andreea Grosu, în Hamlet, versiune semnată de regizorul Peter Kerek, iar acum în The Sunset limited, spectacolul pe care îl recomand tuturor celor dornici de a putea spune clipei de teatru: „Mai stai, nu pleca, ești atât de frumoasă!”

richard bovnoczki

Pe scenă, o stație oarecare de metrou sau o metaforă în… drumul dintre a fi și a nu fi. Doi oameni atât de diferiți cum numai Dumnezeu poate înțelege se întâlnesc în chip providențial, animați de atitudini fundamental opuse. White (Șerban Pavlu) este profesorul aflat la capătul unor nefericite experiențe de viață și, mai ales, în plenitudinea convingerii cu privire la absurdul existenței și la oportunitatea sinuciderii prin care, așa cum ne-ar spune domnul Shakespeare prin gura lui Hamlet, poți „să te înarmezi în fața unei mări de zbucium și prin luptă s-o răpui”. Black (Richard Bovnoczki) este un fost pușcăriaș, silitor elev la cea mai aspră „școală a vieții”, atins chiar și de păcatul crimei, dar care l-a descoperit pe Dumnezeu prin adevărurile Bibliei, iar acum își pune la bătaie toată energia, toată priceperea, toată lumina lăuntrică dobândită de ființa lui, spre a-l determina pe White să renunțe la sinucidere și să alunge întunericul ce îi populează gândurile și voința. Cum spuneam, duet și duel, o confruntare „pe viață și pe moarte” sau un dialog permanent și captivant între misteriosul și întunecatul profesor, când aparent monoton, când tumultuos în susținerea împătimită a „doctrinei” sale, dar exploziv spre final, când își surprinde și interlocutorul și auditoriul prin forța uluitoare a unei hotărâri ireconciliabile, și acest interlocutor întors prin credință din negura fărădelegilor și a debusolării, capabil acum să dea piept cu argumentele „sinucigașului” într-o neașteptată și emoționantă „comesenie” înnobilată prin savoarea ei filosofică și poetică, nelipsită de scânteia umorului, de capcanele interogațiilor chinuitoare sau de premonițiile cenușii ale aneantizării speranței. Cred că evoluția actorului poate fi considerată o cheie de boltă a creațiilor sale, căci deliberata și inspirata „zgârcenie” a intervențiilor regizorale (Andrei și Andreea Grosu) și a scenografiei (Vladimir Turturică), în competiție cu celelalte spectacole în care l-am remarcat, este „compensată” în chip admirabil de jocul său plin de dinamism, sangvinitate și culoare, de mobilitate fizică și semnificație metafizică, de așteptări, de tăceri, atitudini și gesturi mărunte sau abrupte, adeseori imprevizibile, sau de expresii mimice cu valoarea unor excepționale „replici” la afirmațiile sau negațiile formulate de „profesor”. Adeseori ispita „nelegiuită” a unor apeluri la posibile înrudiri cu mesajele textului te poartă aievea cu gândul la misticii ruși (Tolstoi, Dostoievski), la existențialiști, în frunte cu Eugène Ionesco, ori la absurdul beckettian din Sfârșit de partidă ș.a.m.d. Este însă meritul regiei și al interpreților în pilduitoarea lor complementaritate, potențată de instinct actoricesc și de empatie profesională, de arta de a se simți unul pe altul, este în bună parte meritul lui Black, umilul, pitorescul, afectuosul sau dezlănțuitul mesager al credinței și al preceptelor biblice, faptul ca noi să recunoaștem individualitatea textului și a spectacolului în raport cu celelalte posibile iradieri, în raport cu emoția și cu propriile interogații prin care te iscodește tot timpul acest tulburător discurs artistic, interogații ce s-ar putea constitui și ele în veritabile „spectacole” demne de luat în considerare. Căci mesajul este „coborât” de pe soclul unei aparente și înșelătoare confruntări de sorginte teologică, adică ridicat la rangul de electrizantă poveste despre viață și moarte, despre credință și iubire, despre singurătate și despre nevoia unui celălalt căruia îi pasă de ceva, de cineva și de toată chestia asta care se numește viață. Mă urmărește încă strigătul lui Black din final, acel atât de banal și atât de profund, de dureros „De ce ?”, pe care l-am rostit și noi, l-ai rostit și dumneata, spectatorule, în împrejurări, evenimente și trăiri cruciale, la limita posibilității de a accepta și înțelege, la limita dintre certitudine și îndoială sau dintre speranță și deșertăciune. Răspunsul nu vine, ca și Godot, nu există sau este… acoperit de zgomotul apropierii metroului și de întuneric. Restul e tăcere. Până când și aceasta este acoperită de… aplauze.

Ion Parhon

Ion Parhon

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Cronica rolului

Alte articole de Ion Parhon:

Comedia într-o confruntare naţională, cronică de festival

Personaje și măști

Teatrul „impur” în stare de grație

Un loc binecuvântat de pasiune

Antieroine celebre în spectacolul cărţii

O sărbătoare onorată de puterea artei spectacolului

Gânduri la aniversare  

costintuchilaCRONICA ROLULUIandreea grosu,Crimă și pedeapsă,cronica rolului rtr,ion parhon,la tiganci,Richard Bovnoczki,şerban pavlu,The Sunset Limited,unteatru
Cronica rolului, rubrică de ION PARHON La aproape un an de la premiera sa bucureșteană, fără a pierde nimic din calitățile semnalate atunci, adică „învechindu-se” cu acel folos propriu vinurilor rare, spectacolul cu The Sunset limited, oferit, mai bine zis, dăruit de regizorii Andrei și Andreea Grosu, mi-a confirmat faptul că...