de COSTIN TUCHILĂ

mircea-albulescu-in-hagi-tudose-teatru-radiofonic

Marți, 4 octombrie 2016, actorul Mircea Albulescu (4 octombrie 1936, București–9 aprilie 2016, București) ar fi împlinit 82 de ani. Cu această ocazie, Teatrul Naţional Radiofonic îi dedică un program special care va fi difuzat la Radio România Cultural și pe site-ul eteatru.ro.

mircea-albulescu-studioul-mihai-zirra-al-radiodifuziunii

Mircea Albulescu în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 2006

La Radio România Cultural vă invităm să ascultați trei piese cu Mircea Albulescu, una dintre ele, Bătranul și marea fiind un spectacol de autor (dramatizare după Ernest Hemingway, regia artistică și rolul principal); Ieri după Shakespeare de Pușa Roth, regia artistică și rolul principal.

Programul este următorul:

Marți, 4 octombrie 2016, ora 0.30: Mari spectacole. Bătrânul și marea de Ernest HemingwayDramatizare liberă de Mircea Albulescu. Traducere de Costache Popa și Mircea Alexandrescu. Regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Alexandru Jitea, Dorina Lazăr, Irina Mazanitis, Virginia Mirea. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: ing. Vasile Manta. Înregistrare din anul 1996. • Campionul de Ernest Hemingway. Dramatizare de Leonard Popovici. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Mircea Albulescu, Ion Chelaru, Mihai Constantin, Paul Chiribuță, Valentin Teodosiu, Dragoș Ionescu, Nicolae Urs. Regia de studio: Mihai Barta. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Vasile Manta. Înregistrare din anul 1993.

Ora 20.00: Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth. Regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Coca Bloos, Sanda Toma, Mihai Dinvale, Armand Calotă şi copiii: Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Muzică originală de George Marcu. La vioară: Ştefan Marinache. La ţambal: Daniela Marinache. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Imagistica sonoră: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007.

Pe site-ul eteatru.ro veți putea asculta marți, 4 octombrie 2016, de la ora 8.30 și în reluare, de la ora 20.30:

Danton, reconstituire dramatică de Camil Petrescu. Adaptare radiofonică de N. Al. Toscani. Regia artistică: Paul Stratilat. Partea I: Invazia prusacă. În distribuţie: Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Sorin Stratilat, Tanţi Cocea, Valeria Seciu, Ileana Stana Ionescu, Melania Cârje, Traian Stănescu, Nicolae Brancomir, Fory Etterle, Dumitru Dumitru, Cornel Elefterescu, Gheorghe Oprina, Sergiu Demetriad, Dumitru Mirea, Constantin Cristescu, Mihai Pruteanu, Marcel Laurenţiu, Ileana Şerban, Chiriţă Dumitrescu, Mircea Medianu, Nicolae Crişu, Nae Constantinescu, Geo Măicănescu, Pompiliu Rădulescu, Dan Chelaru. • Partea a II-a: Singur împotriva duşmanilor. În distribuţie: Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Fory Etterle, Tanţi Cocea, Melania Cârje, Mihai Dogaru, Paul Nadolschi, Tatiana Yekel, Sorin Stratilat, Adrian Georgescu, Napoleon Creţu. • Partea a III-a: În preajma ghilotinei. În distribuţie: Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Mihai Dogaru, Sorin Stratilat, Mihai Velcescu, Tatiana Yekel, Melania Cârje, Ovidiu Iuliu Moldovan, Fory Etterle, Corado Negreanu, Alfred Demetriu, Gheorghe Ghiţulescu, Paul Nadolschi, Eugen Petrescu, Constantin Dinulescu, Constantin Petrescu, Nae Constantinescu, Mircea Medianu, Nicolae Crişu, Geo Măicănescu, Ştefan Florescu, Pompiliu Rădulescu, Chiriţă Dumitrescu. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Flavia Cosma. Înregistrare din 1972.

Mircea Albulescu în Danton de Camil Petrescualbulescu-danton

Visul care l-a reprezentat pentru autorul său Danton se înfăptuia la Radio în 1972, cu doi ani înainte ca reconstituirea dramatică a lui Camil Petrescu să ajungă pe scena de teatru, într-un spectacol care a reprezentat un moment extraordinar în istoria teatrului românesc. Desigur spectacolul radiofonic al lui Paul Stratilat, în trei părţi care totalizează 170 de minute, nu a fost nici el un eveniment trecut cu vederea. Montarea rămâne, pe lângă calităţile excepţionale ale interpretării, unul dintre cele mai preţioase documente sonore. Adaptarea lui N. Al. Toscani, cu titluri ale celor trei părţi, este o bună sinteză a piesei „gestaltiste”, dramă care rivalizează, dacă nu cumva întrece tot ce s-a scris în istoria teatrului pe tema Revoluţiei Franceze. Ea mi se pare superioară lucrărilor dramatice ale lui Romain Rolland nu atât pentru că viziunea era una foarte modernă în epocă – şi rămâne la fel de modernă şi astăzi. În fond, Camil Petrescu, dramaturg de mare forţă, anunţa limpede teatrul de situaţii de tip existenţialist al unui Jean-Paul Sartre iar Danton, publicată în 1931, la Editura Vremea, nu face excepţie.

Clişeul critic asupra nereprezentabilităţii scenice a dramei Danton s-a dovedit a fi şi el, ca atâtea altele, fals, creând prejudecăţi. De fapt, cred că aprecierea lui Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a fost citită greşit, trunchiat: „Reprezentabilă sau nu (mai degrabă nereprezentabilă prin excesul de nuanţe şi prea multele tablouri), Danton este o operă excepţională, un portret de o uimitoare vitalitate.” Calificativul excepţional nu este, trebuie să recunoaştem, frecvent la G. Călinescu, care aprecia, dincolo de „grija autorului de a nu melodramatiza”, „adevărul sufletesc, de cea mai rară pătrundere”. Aspect – el singur – care poate scoate drama lui Camil Petrescu din statutul de text pentru lectură. Că dificultăţile de a-l monta inclusiv în teatrul cu unică dimensiune nu sunt deloc puţine, este la fel de adevărat: personaje multe, scene colective, treceri rapide la o situaţie dramatică la alta. Dar toate acestea s-au dovedit a fi dificultăţi surmontabile atât la Radio, în acest spectacol copleşitor al lui Paul Stratilat, cu Mircea Albulescu în rolul titular şi cu o distribuţie foarte inspirată, cât şi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în montarea extraordinară a lui Horea Popescu, în care la un moment dat erau 200 de persoane pe scenă. Rolul lui Danton era interpretat de Mircea Albulescu, cel al lui Robespierre, de Radu Beligan, directorul Naţionalului (la Radio: Gheorghe Cozorici), în Camille Desmoulins (interpretat la Radio de Ion Caramitru) apărea Florin Piersic, Carmen Stănescu o interpreta pe Doamna Roland, în rolul Louise Gély era distribuită Tamara Creţulescu. Spectacolul de la Naţional s-a jucat pentru prima dată în 30 decembrie 1974, premiera oficială având loc o săptămână mai târziu, în 6 ianuarie 1975.

danton

Om de stat, unul dintre cei mai importanţi din istoria Franţei, fin diplomat, Danton este un personaj pe cât de complex, pe atât de contradictoriu. Mircea Albulescu reuşeşte aici un rol de compoziţie cu totul special, prin studiul atent al nuanţelor psihologice, care pot părea relativ limpezi doar la o lectură superficială, şi mai ales prin valorificarea lor în fiecare dintre tablouri. Totuşi aş sugera să observaţi trecerea atât de firească de la scenele publice, de la înfruntarea dramatică sau disputa de idei la cele care presupun interiorizare şi autoanaliză. În plus, teribil este felul în care rosteşte Mircea Albulescu câteva replici de mare expresivitate, atât în spectacolul Danton, cât şi în fragmentul inclus în recitalul Contraste. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Albulescu (2006): „Dumnezeu? Neant şi pământ, Louise.”; „Prietene, nu iei patria pe talpa ghetelor când ai fugit.” (Tabloul al XVIII-lea); sau ultima replică a piesei, rostită aproape fără intonaţie ori inutilă teatralizare, cu pauze, fără nici un strop de ton care ar trăda pierderea echilibrului, ori sugerarea unei nuanţe melodramatice. Şi devenind astfel cu atât mai cutremurătoare: „Ascultă, Sanson, după ce îmi vei reteza capul să-l ridici şi să-l arăţi poporului… Merită.”   

mircea-albulescu-pusa-roth-poezie-de-teatru

Reproduc un fragment din volumul Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu (Iaşi, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, nr. 1, 2008), în care marele actor rememorează contextul în care a jucat acest rol extraordinar.

Puşa Roth: – În 1956 l-aţi cunoscut pe Camil Petrescu, pe Don Camilo, aşa cum îl alintaţi, ca şi contemporanii săi, când amintiţi despre fluturii în lesă de aur. La ce eveniment al anului ’56 l-aţi întâlnit?

Mircea Albulescu: – I-am strâns mâna lui Camil Petrescu de-adevăratelea cu aproape o jumătate de secol înaintea duelului (mai exact în primăvara anului 1956) şi gestul acesta „pripit, exaltat şi fără ieşiri catastrofale” l-am furat în vacarmul stârnit de bucuria celor peste douăzeci de colegi care jucam în spectacolul de absolvenţă de la I. A. T. C., Tragedia optimistă de Vîşnevski, într-o sală de spectacole de la subsolul Ateneului Român. Deci, acolo, la subsolul Ateneului, se vorbea în doi, în trei, în câte câţi poţi să vrei – şi eu tot mai ţineam în palma mea mâna acestui vulcan, mânat şi deopotrivă minat de dorinţa fierbinte de a cunoaşte această statuie care a coborât de pe soclul său din curiozitate pentru viitorul teatrului românesc.

Vorbea cu toată lumea, dar răspundea doar celor cărora le văzuse buzele în clipa în care i se adresau. Masca cu eleganţă experimentată hipoacuzia care-l chinuia de atâta vreme. Şi cu toate astea părea că tot caută pe cineva din priviri. Văzând ca are puţine şanse să scape din strânsoarea unui fost campion naţional de atletism, m-a tras uşor către el şi m-a întrebat cu o duplicitate în privire de parcă mi-ar fi cerut adresa Ancăi Vereşti…

– Unde e ăla urâtu’?

Aveam 185 de centimetri înălţime şi o greutate de 81 de kilograme, păr ondulat, jucasem şi rugby… ei, poftim întrebare!

I-am făcut semn de sus, de la mine, abandonându-i braţul că, adică, cine, care ăla urâtu’?

Cu liniştea celor care-şi cunosc bine intenţiile, mi-a silabisit în ochi…

– Marinarul răguşit!…

Ei, poftim gusturi!…

Dar, Don Camilo ştia exact de ce şi pe cine caută.

Tot timpul spectacolului i-a vorbit lui Vlad Mugur, tânărul nostru profesor, despre Costică Rauţchi – căci el era „Marinarul răguşit” – despre speranţa lui că, poate, acest băiat ar fi în stare să dea chip şi viaţă eroului său care încă niciodată nu a văzut lumina scenei, Danton.

L-am adus pe Costică Rauţchi şi am asistat la primul excurs al autorului despre personajul acesta atât de fabulos.

mircea-albulescu-foto-din-vol-poezie-de-teatru

Mircea Albulescu. Fotografie din vol. Poezie de teatru

P. R.: – După mulţi ani, aţi jucat Danton la Teatrul Radiofonic în regia lui Paul Stratilat.

M. A.: – Regizorul Paul Stratilat a realizat un spectacol de teatru serial de trei ore, în adaptarea radiofonică a lui N. Al. Toscani, care s-a difuzat în premieră în 13–15 martie 1972.

P. R.: – Cine făcea parte din această primă distribuţie?

M. A.: – Gheorghe Cozorici, Mihai Heroveanu, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Ovidiu Iuliu Molodovan, Alfred Demetriu, Sorin Stratilat, Mihai Dogaru, Mihai Velcescu, Gheorghe Ghiţulescu, Corado Negreanu, Tatiana Yekel, Melania Cârje etc.

P. R.: – Unde s-au înregistrat scenele Convenţiei, ţinând cont de capacitatea unui studio, fie el şi celebrul T1?

M. A.: – Scenele Convenţiei s-au înregistrat în Sala de Concerte a Radiodifuziunii. Capacităţile studiourilor de flatare şi prelucrare a sunetelor, ca şi fonoteca de zgomote destul de redusă au obligat întregul colectiv să recurgă la mijloace „naturale” în rezolvarea multiplelor ambianţe sonore, cât şi dispunerea în planuri diferite faţă de microfon, mergând până la o reală punere în scenă pentru secvenţele care presupuneau mai multe personaje sau deplasări semnificative ale acestora.

Ce mai, am jucat piesa în toată legea, mai puţin atributele vizuale cum ar fi… decorul, costumele, machiajul, lumina etc…

Cât priveşte caracterele, personajele, personalităţile, ei bine, regizorul s-a străduit să fie cât mai aproape de cerinţele textului, pe de-o parte, şi, pe de alta, să nu-şi trădeze propria credinţă.

În ceea ce mă priveşte, am căutat să strecor o lumină complementară de sensibilitate „forţei” pe care Paul Stratilat căuta să o imprime fiecărei scene, aproape replică de replică.

A fost o bătălie pe care dacă nu am câştigat-o, nici nu pot să spun că a fost devastatoare, pentru mine. Ba chiar am reuşit să „contabilizez” un set de intenţii, să exorcizez câteva edecuri aparent necesare şi de veche tradiţie în îndeletnicirea actoricească.

Au fost trei episoade: Invazia prusacă, Singur împotriva duşmanilor, În preajma ghilotinei.

Întâmplarea a făcut să-mi fie de mare priinţă gândul cel bun de a considera cu deosebită atenţie „petrecerea” mea radiofonică pe acel ocean în plină dezlănţuire stihinică pe care Camil Petrescu l-a potopit peste lumea teatrului şi l-a intitulat (ignorând tradiţia americană care-şi botează uraganele doar cu nume de femei) Danton.

P. R.:– Cum a ajuns Danton pe scenă?

M. A.: – Radu Beligan schimbase fotoliul directorial de la Teatrul de Comedie cu cel de director general al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Între numeroasele planuri ambiţioase care urmăreau să împletească atât realizarea directorului, cât şi a actorului Beligan, s-a aflat şi proiectul Danton.

Beligan a fost cel care m-a chemat de la Teatrul Municipal la Teatrul de Comedie cu prilejul spectacolului realizat de Dodi Esrig, Troilus şi Cresida, şi tot Beligan a fost cel care m-a chemat la Naţional pentru Danton-ul pe care urma să-l monteze Horea Popescu, rezervându-i actorului Beligan rolul lui Robespierre.

Şi astfel a ajuns Danton pe scena Teatrului Naţional în 30 decembrie 1974.

mircea-albulescu

***

În volumul Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti (Bucureşti, Editura Nemira, 2002), istoricul de teatru Ionuţ Niculescu inserează o mărturie de creaţie a lui Radu Beligan, datată 9 decembrie 1994:

„În adolescenţa mea – într-o vreme când opera lui Camil Petrescu îşi făcuse drum în literatură, dar se afla încă departe de prestigiul şi de respectul meritat, iar publicul larg abia dacă o cunoştea – socoteam dramaturgia sa printre faptele de gândire şi de artă care ridică pulsul vieţii noastre spirituale. Cunoşteam pe de rost pasaje din dramele, din piesele, din poeziile lui. Reflectam, pe atunci, adesea, la soarta acestui scriitor, preţuit de o familie restrânsă de cititori, la piesele sale, subiect neistovit de împotriviri şi glume în presa de mare tiraj. Reţinusem dintr-o confesiune făcută lui Felix Aderca în Mărturia unei generaţii un ttrigăt de furie şi de disperare: «Nu mai scriu nimic, nu sunt nici rentier, nici autor străin. Poţi să aduni zece ani note, să faci piese şi să încerci rezistenţa materialului pe care-l ai, din momentul în care începi s-aşterni piesa pe hârtie… eşti fără nici o perspectivă. Am lucrat la Danton şase luni, zi de zi… uneori până la 18 ore pe zi. Am făcut 60 000 lei datorii, în timpul acesta ministerul mi-a acordat 10 000 lei ajutor pentru tipărirea lui Danton: atât cât costă, în două copii, numai transcrisul la maşină». Durerea din mărturisirea asta m-a urmărit, m-a obsedat mult timp.

Mai târziu, prin vara lui 1955, când scrierile lui Camil Petrescu fuseseră tipărite în sute de mii de exemplare, iar creaţia sa se impusese admiraţiei unanime, însă Danton, opera lui capitală, continua să rămână nejucată, i-am spus, la capătul unei lungi conversaţii pe faleza de la Eforie, că, dacă vreodată, prin absurd, voi ajunge director la Teatrul Naţional, am să determin reprezentarea piesei. în 1970, la numai câteva luni după instalarea mea în faimosul fotoliu al lui Ion Ghica, includeam în repertoriul de perspectivă al primei scene această piesă. Ştiam că mă arunc într-o aventură donquijotescă, dar eram departe de a bănui dificultăţile pe care aveam să le întâmpin. Ştiam că Naţionalul va trebui să realizeze teatral o scriere reputată ca nereprezentabilă, ştiam că montarea ei presupune o uriaşă investiţie de energie intelectuală şi morală, ştiam că va trebui să obţin adeziunile unor interpreţi de primă mărime pentru roluri secundare. M-am încăpăţânat însă, menţinându-mi proiectul şi împlinindu-l cu toate riscurile. Cu toate riscurile nu-i un termen exagerat. Fiindcă pentru a duce la capăt jucarea lui Danton a fost necesar să amân alte spec­tacole, stârnind animozitatea unor scriitori, regizori şi inter­preţi şi, mai cu seamă, să lipsesc publicul Naţionalului, în răstimpul unei stagiuni, de premierele aşteptate, cerute, nece­sare. Satisfacţia mea de a fi redat teatrului românesc un text de întâia mărime s-a dublat cu aceea de a fi dăruit Iui Horea Popescu prilejul de a realiza cel mai important spectacol din prestigioasa lui carieră, lui Mircea Albulescu marele rol al vieţii sale, iar mişcării noastre teatrale poate cea mai mare izbândă a acestei jumătăţi de veac.

Din astfel de bucurii se întreţine viaţa unui animatori confruntat ceas de ceas cu datoria de a alcătui un repertoriu de ţinută şi obligaţiile producţiei curente, cu aspiraţiile drepţi sau nedrepte ale trupei, cu necesităţile legitime sau birocratice ale administraţiei, cu principii îndrăzneţe sau spiritul întârziat al opiniei teatrale.

L-am interpretat în acest spectacol pe Robespierre, rol extrem de important teoretic, personaj despre care se vorbeşte mereu, dar care rosteşte puţine replici şi e mai mult o prezenţă scenică decât o trăire, decât o evoluţie. Nici din punct de vedere al disponibilităţilor mele artistice nu era tipul de erou pe care îl puteam uşor întruchipa. Am acceptat totuşi să-1 joc pe Robespierre, pentru că socoteam că nu aveam dreptul să stau deoparte, într-un spectacol care angaja întreg ansamblul (în tabloul Convenţiei erau pe scenă 200 de personaje!) şi pentru că era ispititoare ideea de a-mi descoperi mie însumi şi altora posibilitatea de a acoperi şi altfel de roluri decât cele care îmi sunt în mod organic apropiate.

Pe Robespierre l-am interpretat – în orice caz aceasta a fost linia pe care m-am străduit s-o urmez – ca pe o indivi­dualitate fascinată, uneori până la orbire, de idealul unor transformări menite să pună capăt, o dată şi pentru totdea­una, injustiţiei şi pentru care orice compromis, fie el şi provi­zoriu, cu realitatea împinge conştiinţa la retractări şi degra­dări. Altfel spus, am încercat să subliniez că severitatea lui Robespierre decurgea dintr-o fidelitate faţă de idee şi că legea interioară după care se conducea era nemiloasă nu numai pentru cei ce o suportau, dar şi pentru el, cel ce o aplica. Fără să atenuez tot ceea ce era nemăsurată ambiţie, eroare, culpă faţă de omenie în poziţia sa intelectuală, fără să ascund anumite deficienţe temperamentale, am lăsat totuşi să se vadă şi flăcările pasiunii sincere, splendide în care şi pentru care a ars unul din protagoniştii revoluţiei de la 1789.

Când actorii Comediei Franceze, aflaţi în turneu la Bucureşti, au asistat la spectacolul nostru, au fost atât de uluiţi de ceea ce au văzut, încât nu s-au putut despărţiţi de noi până în zori, discutând şi comentând «una din cele mai copleşitoare realizări teatrale pe care le văzuseră vreodată».

Prietenul meu Camil nu mai era lângă mine în acele momente de aur. Dar eu aveam imensa satisfacţie că vorba aruncată, într-un avânt juvenil, pe faleza de la Eforie, devenise o nespus de minunată realitate.

Multe greşeli voi fi făcut în viaţa mea de animator. Dar faptul de a-l fi adus pe scenă pe Danton, după ce zăcuse 50 de ani între cartoane, mă spală, sper, de toate păcatele…”

Fragmente din spectacole

Danton de Camil Petrescu, 1972

Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte de Pușa Roth, 2007

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

logo-revista-teatrala-radioVezi: Arhiva Mircea Albulescu

O cvintă teatrală sau Contrastele lui Albulescu, cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie

Arhiva Teatrul Național Radiofonic

costin tuchila

Costin Tuchilă

logo revista teatrala radioAlte articole de Costin Tuchilă:

„Muntele” de D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

„Scene din viaţa lumii mari” de N. V. Gogol

Domnișoara Iulia

De la teatru la operă sau câteva curiozităţi

Shakespeare şi Ziua Sfântului Valentin

Colecție de mușatisme

Gina Patrichi în „Livada de vișini”

Semicentenar George Vraca

20 de ani de la plecarea lui George Constantin

„Insomniile lui Gregor” de Nicolae Sirius, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic

Coca Andronescu sau „tainica minune a râsului”

Sică Alexandrescu – vocația capodoperei

Coca Andronescu în „Câinele grădinarului” de Lope de Vega

Coca Andronescu în sceneta „Un scos din pepeni”

„Roman de Bucureşti” de Pușa Roth, la Teatrul Național Radiofonic

Mihai Popescu în „Egmont” de Goethe

Ștefan Iordache în „Richard al III-lea” de William Shakespeare

Ștefan Iordache în rolul lui Costache Caragiale

Mircea Albulescu în piesa „Ieri după Shakespeare” de Puşa Roth

Evocare Adrian Pintea la Majestic

„Hagi-Tudose”, cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic pe bandă magnetică, păstrat în Fonoteca de Aur

„Martori ai istoriei” de Pușa Roth, singurul serial de teatru radiofonic dedicat Revoluției din decembrie 1989

Édouard de Max, „Prințul tuturor celor ce nu trebuie făcute”

Cehov – 155

Medalion Cristian Munteanu 

Moartea lui Ivan Ilici

„Stăpân pe mine sunt, stăpân pe Univers”

Pagina Istoria Teatrului Național Radiofonic

În pregătire la Teatrul Național Radiofonic: „Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth

Eminescu la Radio România

Ruxandra Sireteanu în „Discurs într-un ciorap”, dramatizare radiofonică de Pușa Roth după volumul „Confidențe fictive” de Nina Cassian

V-ar plăcea un stat condus exclusiv de femei?

„La Vulpea Roşie” de Puşa Roth la Radio România Cultural

Un monolog tulburător: „Aiax” de Hristos Ziatas

Teatrul Național Radiofonic: „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Bravul soldat Švejk

Aniversare Dumitru Radu Popescu la Teatrul Național Radiofonic

Privire asupra teatrului lui D. R. Popescu

Reîntâlnire cu Édith Piaf

Actorul poet

Un „nevinovat” ringhişpil…

Lumea ca moft

Ion Vova, „Domnul Radio”

„Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker la Teatrul Naţional Radiofonic

În pregătire la Teatrul Naţional Radiofonic: „Pisica verde” de Elise Wilk

Urmuz, „profetul revoltei literare internaţionale”

De la Trigeu la Falstaff – recital Dorel Vișan

O savuroasă farsă clasică: „Doctorul zburător” de Molière

În curând, „Salonul roșu”, scenariu radiofonic de Pușa Roth după romanul lui August Strindberg

„Tirania, o boală ciclotimică a istoriei”

logo-revista-teatrala-radioArhiva rubricii Aniversare

costintuchilaANIVERSAREdanton,danton de camil petrescu,hemingway batranul si marea,ieri dupa shakespeare pusa roth,mircea albulescu teatru radiofonic,paul stratilat,poezie de teatru,radu beligan,teatrul national radiofonic
de COSTIN TUCHILĂ Marți, 4 octombrie 2016, actorul Mircea Albulescu (4 octombrie 1936, București–9 aprilie 2016, București) ar fi împlinit 82 de ani. Cu această ocazie, Teatrul Naţional Radiofonic îi dedică un program special care va fi difuzat la Radio România Cultural și pe site-ul eteatru.ro. Mircea Albulescu în Studioul „Mihai Zirra” al...