Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ

faust-silviu-purcarete cronica de teatru

A trecut aproape un deceniu de la premiera unuia dintre cele mai mari fenomene teatrale mondiale din acest secol: Faust, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Vorbim, într-adevăr, deja de un fenomen – căci a depăşit de mult şi cu mult limitele unui simplu spectacol de teatru. Un deceniu spuneam că a trecut de la premieră. Iar pentru mine au trecut 8 ani de la prima întâlnire cu capodopera de la Sibiu. În această vară am atins cea de-a patra vizionare a spectacolului şi abia acum am curajul de a scrie, de a-mi da cu părerea. Tocmai de aceea, vă avertizez de la început că veţi citi un punct de vedere extrem de subiectiv şi personal. Căci multe se pot spune despre Faust-ul lui Purcărete. Da, aşa e. Este Faust-ul lui Purcărete, nu mai este al lui Goethe. Textul original a ajuns doar un pretext, un vehicul pentru maşinăria spectacolului sibian.

Faust Foto Paul Baila

Faust, spectacol de Silviu Purcărete. Foto: © Paul Băilă

Nu pot să încep călătoria mea prin straniul univers faustian fără să menţionez schimbarea a trei spaţii de joc în care a avut loc spectacolul lui Silviu Purcărete. Întâi la fabrica SIMEROM, apoi Hala Balanţa pentru ca, în cele din urmă, să îşi găsească o „locuinţă” permanentă (sper eu) la Uzina de Construcţii de la intrarea în oraş. Iată, deci, o metamorfozare a spaţiului faustic, o reinterpretare a unor clădiri vechi, dezafectate, care au creat cadrul perfect pentru sondarea unei lumi pline de păcat, de rău, dar şi de mântuire. Nu voi uita niciodată sentimentul mistic ce m-a încercat când am păşit pentru prima oară pe sub chipul Ofeliei Popii ca Mefisto, chip ce tronează mereu la intrarea în sală şi care dă din gură neîncetat, nescoţând niciun sunet. Pentru că, de fapt, despre asta este vorba, nu? Despre lipsa de comunicare dintre oameni, despre răul care rezultă din această lipsă de comunicare şi despre Iadul cotidian. Iar Silviu Purcărete a reuşit să zugrăvească toate aceste aspecte ale unei societăţi decadente, cum este cea în care trăim, şi încă ceva în plus. Pentru că, până la urmă, Faust nu este doar despre damnare, draci şi răul universal. Textul lui Goethe vorbeşte despre salvare, despre mântuire. Şi nu doar prin intermediul divin. Ci salvarea prin propria fiinţă. Salvarea omului prin om. Mântuirea sufletului prin frumuseţe şi artă. Când bătrânul doctor rosteşte, în final, „Clipă, stai, nu te duce, că prea eşti frumoasă”, spectatorul va înţelege dăruirea totală şi supremă a Omului pentru arta sa. Fie că este vorba de alchimie, ştiinţă sau, pur şi simplu, arta frumosului.

spectacol-teatrul-national-sibiu-faust-goethe-purcarete

După aproape zece ani, spectacolul lui Silviu Purcărete este încă proaspăt şi actual. Desigur, trecerea timpului, şi-a pus amprenta asupra acestei creaţii. Dar nu neapărat într-un mod negativ. Bineînţeles că uriaşa distribuţie a suferit modificări. Însă fundaţia, fără de care Faust nu poate exista ca operă de geniu, a rămas neatinsă. Ilie Gheorghe şi Ofelia Popii rămân embleme atât pentru textul goethean, cât şi pentru montarea sibiană. Întâlnirea celor doi actori pe scenă este asemănătoare cu ciocnirea violentă a două comete venite din spaţii diametral opuse, dar având aceeaşi destinaţie, acelaşi punct final de convergenţă. Pe de o parte, Ilie Gheorghe demonstrează încă o dată ce înseamnă un actor cu o tehnică impecabilă, un artist pentru care rostirea frumoasă a frazei şi dicţia stau la baza creării rolului. Sigur, poate nu toată lumea apreciază stilul său uşor declamativ. Dar tocmai acest fapt îl aşează ofelia popii mefistoîntr-un contrast puternic cu Ofelia Popii, interpreta lui Mefisto, şi îl face pe mai vârstnicul actor să se evidenţieze. Partenera sa de scenă, pe de altă parte, reuşeşte să creioneze cu măiestrie un personaj extrem de complex. Mergând de la mister şi straniu, trecând prin jovialitate, tristeţe, dezamăgire şi teamă şi ajungând până la un soi de paroxism, diavolul în viziunea Ofeliei Popii capătă noi valenţe. Ne apare un Mefisto aşa cum cred că şi l-a dorit însuşi Goethe. Un conducător al întunecimii plin de umor. Pentru că „talpa iadului” trebuie să se prezinte muritorilor în cele mai fermecătoare şi strălucitoare chipuri. Iată de ce şi actriţa sibiancă îşi asezonează creaţia artistică cu fin şi rafinat simţ comic. Chiar dacă publicul nu răspunde întotdeauna la stilul ironic al interpretării Ofeliei, rămâne totuşi clar că umorul este principala caracteristică a personajului dramaturgului german. Chiar cred că dacă un asemenea subiect ar fi fost tratat de Shakespeare, Mefisto ar fi devenit un nou bufon înţelept, din galeria celor precum Jacques Melancolicul, Hamlet sau Nebunul Regelui Lear. Pentru Ofelia Popii, apropierea de un asemenea personaj a fost extrem de delicată, dar a reuşit şi reuşeşte încă să dea greutate fiecărui vers şi fiecărui cuvânt rostit. Pentru artistă, detaliile cele mai ascunse ale lui Mefisto nu sunt un secret şi le scoate la iveală în cele mai neaşteptate momente. Iar unul dintre acestea este finalul spectacolului când cu o uşurinţă dezarmantă actriţa trece de la extazul paradisiac, ca urmare a viziunii îngerilor, la dezamăgirea de a fi pierdut pariul cu Dumnezeu şi la tristeţea că dracul a rămas, din nou… singur.

ofelia_popii_si_ilie_gheorghe_in_faust._foto_faust-sebastian-marcovici

Ofelia Popii și Ilie Gheorghe în Faust. Foto: © Sebastian Marcovici

Pentru a surprinde întreaga emoţie şi stare pe care le transmite spectacolul, mă văd nevoit să dezvălui doar puţin episodul Nopţii Valpurgiei – poate cea mai bine creionată Noapte a Valpurgiei din istoria spectacologică. Vrăjitoare călare pe porci, femei goale-puşcă cu capete însângerate de porc, spirite dedate celor mai atroce vulgarităţi, femei pierdute scuipând spermă. Nimic nu este gratuit, ieftin, vulgar. Este artă. Pentru că fiecare element este aşezat exact la locul său, la momentul potrivit. Noaptea Valpurgiei închipuită de Silviu Purcărete este ca un puzzle complicat, dar perfect. Nimeni nu îndrăzneşte să mute nicio piesă, căci altfel totul s-ar dărâma. Şi se mai întâmplă ceva cu acest episod scurt, dar puternic. Cei care au trăit ori copilărit în provincie vor realiza că, de fapt, regizorul nu a făcut altceva decât să dea o altă însemnătate celebrelor şi popularelor bâlciuri de altă dată. Clasicele „tiribombe” sunt prezente în hala dezafectată a lui Faust – de data aceasta prin atârnarea unor duhuri de macaralele tavanelor şi plimbarea lor deasupra publicului. Şi câte şi mai câte aspecte pline de teatralitate, metamorfozate atât de simplu dintr-un cotidian banal. Şi la toată această atmosferă plină de mister şi încărcată de misticism contribuie din plin scenografia luxuriantă a lui Dragoş Buhagiar şi muzica plină de profunzime şi taină a lui Vasile Şirli.

Foto Sebastian Marcovici

Ilie Gheorghe: Foto: © Sebastian Marcovici

Închei pledoaria mea subiectivă şi personală cu un îndemn. Luaţi trenul şi faceţi o scurtă călătorie la Sibiu. Mergeţi pe strada Triajului, la Fabrica de Cultură, la Sala Faust. Vedeţi Faust. Descoperiţi un univers unic în tabloul teatral contemporan românesc şi mondial. Grăbiţi-vă. Deşi se joacă de atâta timp, nu pierdeţi şansa. Faust va rămâne cu siguranţă în istoria teatrală a României, alături de alte capodopere ca Macbeth-ul cu măşti al lui Ion Sava sau capodoperele lui Sică Alexandrescu ori Trilogia Antică a lui Andrei Şerban. Şi asta pentru simplul fapt că spectacolul lui Silviu Purcărete este şi va fi mereu despre atunci, acolo, dar şi aici, acum.

Videoclip

logo revista teatrala radioAlte articole despre spectacolul Faust de Silviu Purcărete

 

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

logo revista teatrala radioAlte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Vezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcronică de teatru rtr,faust goethe,iad contemporan,ilie gheorghe faust,ofelia popii mefisto,pact cu diavolul,silviu purcărete,teatrul național sibiu,tudor sicomas
Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ A trecut aproape un deceniu de la premiera unuia dintre cele mai mari fenomene teatrale mondiale din acest secol: Faust, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Vorbim, într-adevăr, deja de un fenomen – căci a depăşit de mult...