echilibru fragil edward albee silviu jicman cronica de cristina chirvasie

sigla cronica de teatru radiofonicSinusoidele spaţiului scenic european de la jumătatea secolului trecut balansau undeva între noţiunile de fericire şi absurd. Căutările dramaturgilor, care reclamau impetuos nevoia de libertate a expresiei, au ţâşnit din zonele potolite ale teatrului modern, în acordurile unei solide regenerări, spre profunzimi care ţineau mai mult de impulsurile subconştientului sufocat de complexe şi interferenţe.

Expresionismul consumat a fost pretextul prielnic pentru ca investigaţiile dramaturgice să aprofundeze temeiurile existenţialismului, ca „haltă” spre avangardă şi absurd, un absurd cu reprezentări suprarealiste.

Explorările psihologicului şi filozoficului au redefinit atmosfera teatrului modern, speculând prin situaţiile dramatice proiectate la nivel individual efervescenţele spontane ale „noului val” literar. Radiografierile lăuntrice ale situaţiilor non-ficţionale, expresivitatea dialogurilor neraţionale, reprezentările individuale ale măştii îşi propuneau să şocheze fără limite, devoalând neputinţa comunicării între oameni şi dezinteresul pentru latura interioară a vieţii. Această pendulare între „sine” şi „eu”, transpusă dramaturgic printr-o reînnoire năduşită, prin „dărâmarea” zidurilor scenei şi prin introducerea textului fără efect, în fapt, a teatrului fără text, a reprezentat „cucerirea” fondatorilor „noului teatru” născut în miezul veacului al XX-lea.

luminita gliga compozitie 25

Luminița Gliga, Compoziție 25

Sentimentul absurdului, despre care Albert Camus spunea că nu este altceva decât „divorţul dintre om şi viaţa sa, dintre actor şi decorul său”, a pus stăpânire pe gândirea teatrală, născând experimente postdramatice şi discursuri scenice avangardiste.

Acest „nou val” fierbea, propagându-şi unda într-un debit de nestăvilit. Peste ocean, părând cumva în afara „timpului” sudist, revoluţia jazz-ului continua în paralel cu suprarealismul european. Acolo muzica pendula între swing şi bebop, aici se vorbea de schimbarea paradigmei scenice. Acolo Tennessee Williams începea să-şi publice primele piese, aici se consuma dadaismul. Acolo Arthur Miller se căsătorea cu Marilyn Monroe, aici se făceau revoluţii scenice. Acolo se năştea, nu se ştie exact unde, cel care avea să fie cunoscut ca „„răzvrătitul” Albee, aici arta îşi redefinea debitul curentului teatral.

Pe numele său adevărat, Edward Franklin Albee al III-lea, Albee îşi „creştea” visul, încercând să recompună teatrul, poziţionându-şi opera între modern şi postmodern, între filozofie şi dramă, între alb şi negru. Tânărul furios al Americilor agita „steagul” disperării, surpând iluziile şi convenţiile, etalându-şi în cea mai cinică manieră dezamăgirile iremediabile şi exasperările existențiale.

edward albee

Edward Albee

Neîndoios, textul pentru care Edward Albee este cunoscut şi recunoscut este o piesă cu care nu a obţinut, în mod ironic, niciodată confirmatorul premiu Pulitzer. Semnând zeci de piese şi scenarii de teatru, film şi televiziune, contemporanul Albee a primit nu mai puţin de trei premii Pulitzer pentru piesele: A Delicate Balance (Echilibru fragil), Seascape (Peisaj marin) şi Three Tall Women (Trei femei înalte), dar niciodată pentru piesa care i-a adus notorietatea mondială, Cui i-e frică de Virginia Woolf?.

Jucată pentru prima oară pe Broadway în 1966, piesa Echilibru fragil este o veritabilă demonstraţie prorealistă, cum spunea Alexandru Paleologu, având „o intensitate dramatică, o forţă de impact şi o siguranţă a trăsăturii care vine din enorma încărcătură de real”. Tocmai această atmosfera, amestec frust între idealism şi realism, transformă textul lui Albee într-o veridică partitură dramatică.

a delicate balance edward albee

Desfăşurarea intrinsecă a acestei drame a alienării, adaptată radiofonic de Andrei Sireteanu şi adusă în undă, într-un chip inedit, de regizorul Silviu Jicman, după 17 de ani de la premiera mondială, este un joc care pendulează între o exasperare alergică şi o spaimă maladivă. Reacţia personajelor la schimbarea de ritm, impusă de deraparea de la o ambianţă aparent echilibrată, se traduce în viziunea propusă de Silviu Jicman într-o desfoiată şi confuză fugă de realitate. Devotat mai cu seamă Teatrului TV, Jicman descompune textul lui Albee în fracţiuni conflictuale şi tonuri acute, ca mai apoi să-l recompună cu o spectaculozitate neaşteptată, oferind auditoriului cu pedanteria-i caracteristică un spectacol, aş putea spune, cu valenţe „telegenice”. Argumentarea acestei afirmaţii porneşte de la o cauză câştigată, cea a putinţei regizorului de a „vedea” teatrul absurd ca formulă de dezambiguizare a normelor dramatice.

Când vorbim despre Teatrul TV, acceptăm faptul că relaţia spectator-public este inexistentă fiziceşte. Ei bine, şi în cazul spectacolului radiofonic această relaţie absentează. În chip aparent neverosimil, această condiţie poate duce la un act original de creaţie. Silviu Jicman reuşeşte să dea acestui spectacol culoare, chiar dacă textul, într-o versiune de vizualizare imaginativă, pare să ducă mai degrabă către o variantă în alb şi negru.

În fapt, în textul lui Albee lipseşte drama. Întreaga tensiune este creată pe stare, lucru care dă prilejul unor virtuozităţi interpretative excepţionale.

vladimir kush totdeauna impreuna

Vladimir Kush, Totdeauna împreună

„Capul familiei, soţie prin excelenţă şi infirmieră de noapte”, cum se autodefineşte, Agnes este interpretată cu o vigoare a dialogului şi o pertinenţă fără transparenţe de inegalabila Gina Patrichi. Agnes este contrapunctul soţului ei, Tobias. Agnes trăieşte paradoxal. Ea îşi este sieşi „medic”. Albee pune pe seama ei o replică memorabilă: „Cu această molimă nu ai decât două căi. Ori ești imun, ori o combaţi. Dacă ești imun, deschizi uşa, intri înăuntru şi încerci să lecuieşti pacientul. Dacă nu ești imun, atunci rişti să te molipseşti.” Prin gândurile dibuite în extratext, cuvintele şi atitudinile sale, Agnes se lecuieşte de „ciuma” adusă în casa lor de Edna şi Harry. Ea reuşeşte să câştige acest război moral. Agnes vede „lumina” aceea care are menirea de a spulbera întunericul propriei raţiuni.

Tobias, interpretat cu o tensiune nuanţată şi o violenţă umbrită de slăbiciune de George Constantin, se redescoperă supunându-şi mintea şi sufletul unui efort fin dozat. Forţa şocantă a reflecţiilor şi inventivitatea dramatică cu care George Constantin îşi creează personajul ridică spectacolul produs de Teatrul Naţional Radiofonic în anul 1983 la o cotă preeminentă.

În transparenţa „paharului” în care se produce acea agitaţie inoperantă, cuplul Edna şi Harry, prieteni de-o viaţă ai soţilor Agnes şi Tobias, este dominat de maladia spaimei, zădărnicindu-le celor din urmă „gingaşa balanţă a echilibrului”. Edna, interpretată impecabil de profund intelectualizata actriţă Simona Bondoc, vorbeşte la un moment dat despre teama de a privi adevărul în faţă, acea teamă de care suferă şi soţul său, Harry. Acest personaj prinde contur prin glasul de neconfundat al lui Gheorghe Cozorici. Spaima care îi face pe cei doi să caute „adăpost” sub acoperişul lui Tobias este, de fapt, o fugă. O fugă de sine pe care cei doi actori o descifrează într-un tandem perfect.

Singura care se declară imună în faţa unor astfel de crize care te fac „să-ţi dai arama pe faţă”, aşa cum singură declară, este Claire, interpretată surprinzător de Marga Barbu. Cu un umor fin şi o delicată acurateţe, personajul său se formulează pe „negândite”, aproape de la sine.

cronica de teatru radiofonic cristina chirvasie rtr

Pe parcursul dramatic al textului, balanţa se înclină în câteva momente-cheie spre Julia, un personaj acut şi abulic, interpretat cu o dărnicie actoricească încântătoare de Irina Mazanitis. Reacţiile sale, ieşirile isterice şi tonalitatea bolnăvicioasă a Juliei sunt „pedalele” pe care Silviu Jicman a apăsat pentru a-şi „clădi” spectacolul. Julia Irinei Mazanitis este personajul dominat de absurd, acel absurd despre care Nichita Stănescu vorbea ca despre o formă a „ratării sublimului”.

O acţiune tradusă prin non-acţiune, un conflict prefăcut, izvorât dintr-un tumult de angoase, refulări şi impulsuri subiective. Realitatea, visul, spaima, delirul şi din nou realitatea. O realitate cu happy-end, născută dintr-o „furtună într-un pahar cu apă”. Acesta este textul lui Edward Albee, unul dintre cei mai longevivi dramaturgi americani, care de curând a împlinit venerabila vârstă de 86 de ani. Acesta este spectacolul radiofonic semnat de Silviu Jicman. Întâlnirea celui din urmă cu această piesă va rămâne, cu certitudine, definitiv gravată în Fonoteca de Aur a Radioului.

Cristina Chirvasie

Echilibru fragil de Edward Albee. Adaptare radiofonică de Andrei Sireteanu. Regia artistică: Silviu Jicman. În distribuţie: Gina Patrichi, George Constantin, Gheorghe Cozorici, Marga Barbu, Simona Bondoc, Irina Mazanitis. Regia de studio: Mihai Barta. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Andrei Sireteanu. Data difuzării în premieră: 9 martie 1983. Redifuzat duminică, 6 aprilie 2014, ora 14.00, la  Radio România Cultural.

teatrul national radiofonic echilibru fragil albee

Ascultă un fragment din spectacolul Echilibru fragil

 gina patrichi george constantin simona bondoc gh cozorici echilibru fragil

Alte cronici de Cristina Chirvasie:cristina chirvasie

Trei legende într-un singur spectacol

Un funt pentru datorie sau Moneda lui Puican

Lanţurile urii

Liftul societăţii sau liftingul sentimental

Lecţiile lui Mary Poppins

Livada ca vis

Moștenirea Cehov

Pura lentilă a lumii

Multiviziunile unui titan

costintuchilaCRONICA DE TEATRU RADIOFONICalbert camus despre absurd,broadway,cristina chirvasie,cronica de teatru de cristina chirvasie,cui i-e frică de virginia woolf,echilibru fragil edward albee,gheorghe cozorici,gina patrichi,piese de edward albee,radio,seascape,simona bondoc,teatru fara text,teatru tv,teatrul secolului XX,tennessee williams,tineri gruioși,tobias
Sinusoidele spaţiului scenic european de la jumătatea secolului trecut balansau undeva între noţiunile de fericire şi absurd. Căutările dramaturgilor, care reclamau impetuos nevoia de libertate a expresiei, au ţâşnit din zonele potolite ale teatrului modern, în acordurile unei solide regenerări, spre profunzimi care ţineau mai mult de impulsurile subconştientului...