de TUDOR SICOMAȘ

richard-wager-studiu-opera-si-drama

Continuând pe firul istoric al operei universale, Wagner subliniază faptul că aceasta nu este o creaţie populară prin faptul că ea nu s-a născut din manifestări de acest gen – din spectacolele medievale, în speţă – tipul de teatru unde cuvântul şi muzica creau o unitate naturală şi normală. Opera a apărut, aşa cum s-a mai menţionat, la Curţile nobililor şi, în special, la cele italiene; Italia fiind, aşa cum scrie compozitorul, ”singura ţară importantă din cultura europeană unde teatrul nu a dobândit nicio semnificaţie reprezentativă.”(1) Bineînţeles, teatrul neavând o pondere atât de mare în zona italiană, poporul fiind, de asemenea, unul cu mari aplecări spre muzică, cuvântul rostit, textul din operele de început trece pe un plan secundar, importantă fiind muzica – o muzică, însă, fără mare profunzime, folosită doar pentru distracţia, plăcerea şi amuzamentul auditoriului nobil. Din păcate, observă Wagner, de-a lungul timpului, acest procedeu nu s-a schimbat aproape deloc, compozitorii continuând să deţină puterea şi ultimul cuvânt – ”Esenţa a rămas aceeaşi: poetul se inspiră din voinţa muzicianului, se supune capriciilor muzicii, se adaptează gustului compozitorului, îşi alege materialul în funcţie de acesta, îşi modelează personajele după criterii pur muzicale, asigură cadrul dramatic pentru diferite modalităţi muzicale în care muzicianul se manifestă în voie, pe scurt, subordonându-se muzicii, construieşte suportul dramatic având în vedere doar intenţiile compozitorului”(2). Cu alte cuvinte, nemulţumirea tot mai mare a lui Richard Wagner constă în supunerea oarbă a creatorului libretului faţă de cel care aşterne muzica pe portative. Revolta lui vine exact din această mare problemă care caracterizează întreaga istorie a operei – supremaţia muzicii şi a compozitorilor asupra dramei. Ȋn prima jumătate a secolului al XX-lea, deşi se instaurase deja reforma pe care şi-o dorise Wagner, a apărut o altă ”ameninţare” – supunerea de către muzică şi compozitor a regizorului (compozitorul fiind înlocuit, în sala de spectacole, cu dirijorul). Acesta din urmă trebuia să urmărească îndeaproape litera legii impuse de partitură şi nu i se permitea de către public – care avusese o nouă tendinţă față de snobismul nobililor italieni renascentişti – să se abată de la normele muzicii. Astfel, s-a produs o reîntoarcere, în spectacolul de teatru liric, către un joc de scenă static, fără profunzime psihologică, adâncimea scenei a fost aproape eliminată, din nou, iar textul a fost, din nou, trecut aproape sub tăcere. Apoi, odată cu intervenţia în spectacolul de operă a unor mari regizori de teatru care au realizat importanţa dramei din punct de vedere al libretului în spectacolul respectiv, imaginea teatrului liric s-a schimbat din nou complet. Pentru că noul val de public tânăr nu mai poate accepta spectacolele învechite şi statice, s-a ajuns până la a transforma manifestarea lirică într-o competiţie de ingeniozitate între regizori şi de abilităţi tehnice, vocale şi actoriceşti între interpreţi.

richard-wagner-foto

Richard Wagner

”Mi-am propus ca prin prezenta lucrare să dovedesc că, tocmai tocmai prin îmbinarea muzicii noastre cu poezia dramatică, arta dramatică poate şi trebuie să dobândească o semnificaţie până acum nici măcar visată.”(3) Iată, deci, ceea ce şi-a propus compozitorul nu atât în lucrarea de faţă, cât, mai ales, în practică. Propunere care i-a reuşit, ţinând cont de modalitatea în care opera s-a schimbat nu numai ca imagine scenică, dar şi ca linie melodică – Wagner poate fi considerat părintele impresionismului şi al polifoniei contemporane, mentor al lui Gustav Mahler, Alban Berg ori Arnold Schönberg. Rămânând în zona muzicală, de foarte mare importanţă este inovaţia uriaşă pe care a adus-o în direcţia unei profunzimi psihologice de care este capabilă muzica şi în sensul înţelegerii mai bune a subiectului ales. Este vorba, desigur, despre laitmotiv(4), poate cea mai de seamă creaţie din punct de vedere componistic cu care Wagner a contribuit la patrimoniul muzical şi dramatic universal. Prin temele recurente pe care le folosea de-a lungul unei opere, creatorul german a reintrodus noţiunea de ”cor antic”, cu sensul de comentator al personajelor şi acţiunii – pentru că un laitmotiv face exact acest lucru: însoţeşte fiecare personaj sau situaţie, astfel încât le face regonoscibile pentru public de fiecare dată când sunt prezente. Şi nu ar putea să facă acest lucru fără ajutorul orchestrei, care, la Wagner, îşi pierde valoarea minoră de simplu acompaniator şi ia amploarea aceluiaşi cor de tragedie antică, fiind un însoţitor aproape egal, dacă nu chiar mai important decât laitmotivele. De observat, de asemenea, faptul că în operele de maturitate wagneriene, corul propriu-zis aproape că nu este prezent – aşa cum se întâmplă în tetralogia legendei Nibelungilor.

„Baza muzicală a operei a fost, aşa cum se ştie, aria, iar aria nu era altceva decât melodia cântată de cântăreţ în faţa oamenilor cu rang înalt şi educaţie.”(5). Opera pare a fi, aşadar, accesibilă doar intelectualilor, claselor mijlocie şi înaltă. Wagner, însă, prin ceea ce a creat, a reuşit să aducă genul mult mai aproape de marea masă a spectatorilor de rând, ”profani” – a adaptat mari legende medievale şi mitologice gustului publicului obişnuit cu lecturi şi situaţii romantice şi, în plus, a exprimat prin muzică şi texte aspiraţiile şi calităţile poporului german (probabil, un aspect care l-a făcut să fie atât de îndrăgit de Adolf Hitler şi regimul nazist). Dintre acestea, de amintit sunt ”Tannhäuser”, ”Die Meistersinger von Nürenberg” („Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”) sau ”Tristan und Isolde” (”Tristan şi Isolda”). Deşi partiturile respectivelor creaţii pot părea, pentru început, de o lungime prea mare, cu inflexiuni greoaie, tipic ariene, modul în care compozitorul şi-a dorit să le aducă pe scenă – scenografie complexă, până la cele mai mici detalii, somptuozitate şi fast, în stilul atât de blamat de el al grand-opéra – a ajutat lucrările să intre în sufletul privitorilor şi ascultătorilor şi să devină parte din marele repertoriu internaţional de operă, acolo unde au rămas până în actualitate.

___________

(1) Richard Wagner,  ”Opera şi drama”, Bucureşti, Editura Nemira, 2011, p. 17.

(2) idem, p. 30

(3) idem, p. 31

(4) cf. http://dexonline.ro/definitie/laitmotiv: ”fragment sau motiv muzical repetat”

(5) Richard Wagner,  ”Opera şi drama”, Bucureşti, Editura Nemira, 2011, p. 33.

Vezi: Richard Wagner și teatrul. O introducere

Richard Wagner – Opera și specificul muzicii (I)

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

logo revista teatrala radio

Alte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Legende în ploaie, cronică de balet

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine dezvoltată

Amintiri teatrale din 2016: Teatrul – colac de salvare, cronică de teatru

Șalom, nene Iancule!, cronică de teatru

Circul morții, cronică de teatru

Recitalul generațiilor, cronică de teatru

Un spectacol incomod, cronică de teatru

Brutalitatea zilei de azi, cronică de teatru

Doamna cu o mie de fețe

Magia copilăriei, cronică de teatru

Artă contra putere sau despre sclavii ideilor, cronică de teatru

Dulcea nostalgie amară a tinereții, cronică de teatru

Despre dragoste și artă, cronică de teatru

Arhiva rubricii Dialoguri independente 

logo-revista-teatrala-radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaSTUDIUAlban Berg,drama,Gustav Mahler,opera,richard wagner,tudor sicomas
de TUDOR SICOMAȘ Continuând pe firul istoric al operei universale, Wagner subliniază faptul că aceasta nu este o creaţie populară prin faptul că ea nu s-a născut din manifestări de acest gen – din spectacolele medievale, în speţă – tipul de teatru unde cuvântul şi muzica creau o unitate naturală...