de RĂZVANA NIȚĂ

cartea de teatru cronica de razvana nita george banu

Scena modernă. Mitologii şi miniaturi de George Banu, București, Editura Nemira, 2014 

În stilul său inconfundabil – în care se regăsesc deopotrivă emoţia şi pasiunea spectatorului de teatru entuziast dar şi setul de valori şi criterii specific criticului de specialitate – George Banu ne propune o incursiune captivantă în ceea ce autorul volumului de faţă numeşte „mitologiile scenei contemporane”, „sigilii ale prezentului” şi „simptome ale unor epoci”.

scena-moderna-mitologii-si-miniaturi

Cartea este de-a dreptul pasionantă şi are vocaţia revelaţiei, dezvăluind profanilor (dar nu numai lor) chipuri nebănuite şi misiuni puţin cunoscute ale unor concepte intrate în abecedarul teatrului.

De exemplu, culisele – „Ce simptomatic e refuzul cuprins în fraza pe care regizorii iritaţi i-o adresează adesea actorului: «Nu intra în scenă ca şi cum ai veni din culise!» deplângând «securizarea» dobândită prin traversarea spaţiului de graniţă, «neutru» reprezentat de culise, cerându-le actorilor să intre în scenă ca şi cum ar veni dintr-un «altundeva» mai îndepărtat, invizibil. Un altundeva nu doar spaţial, ci deopotrivă interior, opus calmului protector al culiselor.” Şi Banu concluzionează retoric: „Ca şi publicului, regizorilor nu le plac culisele. N-au influenţă asupra lor şi le percep ca pe o zonă liberă ce se sustrage puterii lor. Ce se poate face, deci, cu acest Styx care seapară realitatea de ficţiune?”

george-banu

George Banu

S-a discutat şi încă se polemizează pe tema efemerităţii artei teatrale. În ultimii ani au apărut din ce în ce mai des în montările teatrale proiecţiile video. Se practică şi înregistrarea reprezentaţiilor. Drept urmare, George Banu se întreabă: „Azi nu mai există o utilizare restrânsă a imaginii video, localizabilă şi recognoscibilă. Ea e difuză, se insinuează pretutindeni şi capătă infinite chipuri. […] Mijloacele ei de seducţie sunt nenumărate, iar puterea îi e lipsită de un teritoriu cert. Ea poate interveni, poate captiva, poate îndruma pe căi greşite, poate înşela… Imaginea video este un Mefisto al teatrului. Să fi semnat oare teatrul un pact, de teama îmbătrânirii? Încearcă el, astfel, să exploreze lumi interzise, să satisfacă vechi refulări, fascinând tânăra generaţie prin acest exerciţiu ce-i este familiar? Imaginea video îi oferă teatrului bucuria faptei, la care Faust are acces graţie lui Mefisto.”

melon teatru

Alte elemente importante cu valoare de simbol în crearea unui spectacol de teatru sunt costumul (ex. Melonul – „melonul îi permite actorului să aibă deasupra capului un strat de aer, aşa cum pământul e înconjurat de un strat de ozon. El încadrează chipul, nu îl lasă liber”) şi efectele speciale (ex. Zăpada – „Într-o zi, la malul mării, în Bretania, întâlnindu-mă din întâmplare cu un prieten din adolescenţă, doi români parizieni, ne-am întrebat ce nostalgii ne macină. «Zăpada», am conchis împreună. Mai târziu am căzut peste această însemnare din Caietele lui Emil Cioran: «Două femei stau de vorbă în piaţă. E frig, numai de n-ar ninge. Hotărât lucru nu sunt de-aici». […] A nins mult pe scenele lumii, fulgi mari sau nămeţi mitici. Zăpada melancoliei se impune ca semn teatral în pofida zăpezii meteorologice proprie mai degrabă ecranului. La teatru zăpada nu poate fi decât ireală, prezenţă mentală, evocare temporală: iarna de scenă.”).

Eclerajul este, de asemenea, un creator de stare. Nu întâmplător, marii regizori au preferat să îşi creeze luminile pentru spectacol. Strehler mărturisea: „Da, îmi ia ceva timp, dar îmi place efortul pentru ca o rază să cadă exact pe o frunză şi o noapte să se lase încet.”

richard-III-cape-town

Tragedia lui Richard al III-lea, compania Abrahamse&Meyer, Cape Town

Un alt subiect de actualitate este limbajul scenic, obsesia pentru firesc ducând la excese de tipul unei oralităţi vulgare, triviale. George Banu consideră că: „aceşti prizonieri ai limbii brute ne duc cu gândul la Caliban din Furtuna lui Shakespeare, la frustrarea lui, la faptul că-i este interzis accesul la cărţile lui Prospero. Se poate ca personajul să nu fie conştient de asta, dar noi, cei din sală, suntem. În cele din urmă, autentica «impresie de realitate» produsă de «limba joasă» are ca rezultat o «impresie de suferinţă»: aceşti tineri adesea romantici inconştienţi de romantismul lor, se cred liberi, dar, în realitate, sunt deplini lipsiţi de libertate. Spoliaţi de limbaj, ei se luptă în chip de războinici răzbunători, azvârlind cuvinte grosolane ca nişte arme albe, cuţite periculoase dar lipsite de sens prin inflaţie. Aceşti «tineri furioşi», cărora limbajul elevat li se pare deopotrivă inaccesibil şi suspect, dezvăluie prin folosirea vehementă a «limbii brute» atât faptul că sunt excluşi, cât şi limitele luptei pe care o duc. Omul redus la înjurătură e un răzvrătit dezarmat.”

Dacă ar fi numai să îl dăm exemplu pe Peter Brook, cel care a fundamentat şi exploatat conceptul de „spaţiu gol”, şi tot am avea motive să recunoaştem că scena goală a preocupat creatorii de teatru. „Nu răspundea oare Grotowski, la întrebarea privind elementul esenţial ce-l fascinase în teatrul oriental, prin cuvintele: mersul actorului pe o scenă Nō? Scena pură, fără denivelări sau impurităţi, pe care picioarele alunecă uşor, ca pe o peliculă fină, unde cel mai neînsemnat accident îl perturbă pe actor. Pe atunci era citată adesea povestea maestrului de arte marţiale angajat de un samurai ca să detecteze, din sală, momentele în care shite îşi pierde concentrarea: la sfârşitul unui spectacol Nō, maestrul n-a indicat decât unul singur, pricinuit – după mărturisirea actorului – de prezenţa derutantă a unei pietricele pe scenă. Scena goală nu poate fi decât perfectă.” Scena goală va fi mereu o provocare pentru ajungerea la esenţă: interpretul şi cuvântul. „La scena goală va trebui să ne întoarcem mereu, dar nu ca la un răspuns confortabil, dinainte acceptat, şi nici ca la o repliere aesthetically correct. Ea reclamă o înfruntare cu realul şi o economie de mijloace, implică revenirea la actor şi încrederea în text, ea rămâne mărturia unei căutări morale şi a unei nevoi spirituale. Asta pretinde angajament şi devoţiune, renunţare progresivă şi întoarcere către sine însuşi. Nu se poate pleca de la scena goală ca prealabil, la scena goală se ajunge ca o concluzie … la fel ca Lear care se îndepărtează de fastul unei funcţii pentru a ajunge, la capăt, la înţelepciunea unui sihastru. Dar la capătul drumului el poate spune «Acum ştiu cine e mort şi cine-i viu», şi, de asemenea, scena goală nu se afirmă în toată puterea sa decât dacă sesizăm efortul depus pentru a o impune.”

Deloc de neglijat este momentul ieşirii la aplauze, la care nu ar trebui să se renunţe pentru că este clipa în care măştile cad şi interpreţii îşi văd spectatorii. Răvăşitoare imaginea amintită de Banu cu actriţa Liana Fulga care o juca pe Nina în piesa lui Cehov iar la reverenţa finală se apleca până la pământ, în vreme ce braţele i se ridicau asemenea unui pescăruş rănit. „Cererea de a aplauda cu care se încheie numeroase comedii, mai ales la Shakespeare, dezvăluie încă din acea epocă, importanţa ieşirilor finale, la rampă. Spectacolul se încheie şi asistăm la inevitabila separare, la începutul eliberării progresive a actorului de sub tutela personajului. Pe măsură ce este chemat iar şi iar la rampă, actorul îşi recâştigă identitatea, fără a putea, dacă a fost implicat cu adevărat, să se separe integral de fiinţa pe care a întrupat-o şi nici să abandoneze amprenta materială a rolului: costume, machiaj, peruci. Toate îl desemnează drept un străin care încearcă să reintre în comunitatea publicului. Aplauzele îl eliberează pe actor, fără a-i restitui imediat întreaga autonomie, pe care o va regăsi abia mai târziu, în cabină şi, chiar şi atunci, treptat. Îi va trebui timp… şi alcool, cel mai adesea. Nu-i niciodată lesne să te întorci la tine însuţi.”

Şi, către final, o consideraţie asupra teatrului ca spaţiu de trecere, o mărturie personală în dar. La finalul unui spectacol, autorului volumului de faţă şi câţiva prieteni au rămas la poveşti, în preajma scenei „observând totodată cu o privire distrată demontarea decorurilor ce luau calea magaziei pe bucăţi. Unei statui i se scotea capul, unei coloane capitelul, tot ce văzuserăm dispărea sub ochii noştri care nu se puteau desprinde de acea acţiune de deconstrucţie. Teatrul se descompunea, în vreme ce viaţa nu-şi reluase cursul. Sătul de animaţia prietenilor mei, m-am îndepărtat de grup, rămânând nemişcat în faţa unei linii trasate pe podea, deasupra căreia se putea citi Dincolo de această linie sunteţi în scenă. Părăsind teatrul, m-am întrebat însă dacă actorii ştiau tot aşa de bine când nu mai sunt în scenă. Există oare o linie deasupra căreia se poate citi De aici încolo nu mai sunteţi în scenă?”.

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericirii, cronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Cum se construieşte o cădere, cronică de teatru

Păsări de pradă, cronică de teatru

Liberă trecere către tine însuţi, cronică de teatru

Cum gestionezi o pleaşcă, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Din Paris, cu dragoste

Apartamentul personal – confesional și altar al prieteniei, cronică de carte

Caietul caietelor de regie, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUcartea de teatru rtr,răzvana niță,Scena modernă. Mitologii şi miniaturi de George Banu cronica de carte,teatrul no. carti de george banu
de RĂZVANA NIȚĂ Scena modernă. Mitologii şi miniaturi de George Banu, București, Editura Nemira, 2014  În stilul său inconfundabil – în care se regăsesc deopotrivă emoţia şi pasiunea spectatorului de teatru entuziast dar şi setul de valori şi criterii specific criticului de specialitate – George Banu ne propune o incursiune captivantă...