stefan caraman interviu de loreta popa

Când l-am întâlnit a doua oară pe Ştefan Caraman, că prima dată are o altă poveste, am întors capul după mare, atât de puternică a fost senzaţia că totul e albastru în jurul meu, datorită ochilor lui. Mi-aduc aminte că am auzit valurile lovindu-se de ţărm deşi eram în arşiţa nopţii, în mijlocul unui oraş ce nu voia să adoarmă. Despre Ştefan Caraman se spune că este un scriitor controversat, deşi faptul că e director de bancă ar trebui să atârne oarecum în balanţă. M-am întrebat de multe ori de ce sunt numiţi astfel cei care spun lucrurilor pe nume, franc, în faţă, liber. De ce sunt văzuţi astfel cei care au curajul de a pune punctul pe i. Răspunsul e simplu. Deranjează. Incomodează. Distrug ceea ce nu are temelie sau chiar pe aceasta, dacă nu e solidă. Şi tocmai pentru că deranjează spunând adevărul pe care alţii se străduiesc atât de tare să-l ascundă mi s-a părut necesar acest interviu. Există multe moduri în care poţi scrie, despre tristeţe de exemplu. Sau despre iubire. Despre credinţă. Sunt nenumăraţi cei care au aşternut în fel şi chip acest sentiment pe hârtie. Unii au abordat un stil complex, cu înlănţuiri de propoziţii, valuri şi valuri de detalii, cu metafore din abundenţă. Alţii, aidoma lui Ştefan Caraman au ales calea dreaptă, clară, precisă, colţoasă, care rupe genunchii celor nepregătiţi şi rupe unghiile frumos asezonate cu floricele, inimioare şi altele. Dacă nu ai picioarele adânc înfipte în pământ, rişti să nu te mai ridici după ce citeşti cărţile lui, câteva la număr, pe care le poţi găsi oricând pe internet dacă există suficient de multă curiozitate ce strigă să fie satisfăcută. Dacă eşti nevricos şi nu ai sânge suficient de cu ţâfnă care să alerge prin venele tale, poţi rămâne cu zâmbetul pe buze, atârnându-ţi uşor într-o parte. Dacă eşti drept cu tine, realizezi că stilul aparte pe care îl are Ştefan Caraman te tulbură până la trezire. Dacă laşi însă sufletul scriitorului, atât de bine identificat cu creaţia sa, să te lumineze atunci vei avea parte de o descoperire ce-ţi va schimba total percepţia asupra lucrurilor.

stefan caraman

Ștefan Caraman

A terminat ASE-ul în 1992 şi s-a angajat direct în bancă. Pe atunci nu avea niciun gând să scrie. Apoi, odată cu apariţia revistelor „Rocker“, „Pop, Rock’n’Show”, a început să se îndeletnicească cu a aşterne pe hârtie una, alta. Dar nu articole obişnuite, ci eseuri. Înainte de 1989 citea revista „Flacăra“. Apoi, dintr-un impuls, la câţiva ani de la Revoluţie, de curiozitate, a cumpărat-o din nou. Şi a dat de rubrica lui Alex Ştefănescu, „Maşina de scris“, unde acesta anunţa că oricine are ceva scris să trimită la redacţie. Nu ştie ce l-a făcut să-i trimită unul dintre articolele pe care le publicase deja. Şi a plăcut! Apoi a apărut un concurs de literatură la Arad, unde a trimis unul dintre textele deja publicate în revistele de rock. A luat un premiu care consta în tipărirea unei cărţi! A trebuit să scrie toată vara ca să poată publica, pentru că n-avea destule texte pentru un volum! A fost cartea la care a avut cele mai multe cronici. Iar de-atunci încoace numărul de cronici a scăzut cu fiecare nou volum. E drept că nici nu prea a mai trimis cărţi criticilor săi.

interviu stefan caraman loreta popa

Textele lui Ştefan Caraman au atras atenţia unor regizori de teatru, care au decis să-şi asume riscul experimentului, risc ce le-a adus succesul de public. Situaţiile create de autor sunt cele de care spectatorii s-au lovit măcar o dată în viaţă. Ştefan Caraman este într-atât de bărbat că te surprinde, într-atât de pragmatic încât te trezeşti din starea de vegetaţie de până acum, într-atât de liber încât uiţi să respiri şi când o faci constaţi că e demult departe de tine. Cel marcat pe viaţă eşti tu. Este un dramaturg cu har, al cărui glas te încălzeşte şi te aduce la liman. Întâlnirea cu Ştefan Caraman a fost una pe gustul meu, ca om şi jurnalist. Răspunsurile lui nu s-au lăsat aşteptate, iar francheţea lor mi-a intrat prin piele rămânând acolo vreme îndelungată. Este un scriitor care are pretenţia că scrie cărţi atât de bune încât trebuie să-ţi mulţumeşti în fiecare zi pentru faptul că le-ai găsit şi le-ai citit. Crede că atunci când întâlneşti un scriitor adevărat trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa acestuia pentru că asta îţi reglează sensurile, îţi arată oglinda şi-ţi explică, uneori, ce e cu tine sau ce ar putea fi dacă nu ai descoperi singur anumite lucruri. Poate că va durea, poate că va fi peste puterea de înţelegere a multora, poate va surprinde neplăcut, poate… Dar poate că acest duş cu apă rece este tot ceea ce avem nevoie ca să înţelegem o dată pentru totdeauna că adevărul stă la baza altruismului şi că importanţa lui este majoră.

Loreta Popa: Ştefan Caraman, vii dintr-o zonă ce mie îmi este aproape de suflet, Delta, un loc pe care până nu-l vezi şi nu-l atingi nu ai cum să-l înţelegi, să-i pătrunzi sensul, să-i cuprinzi nuanţele în cuvinte. În Delta Dunării, credinţa îşi are locul ei. Oamenii trăiau altfel nu cu multă vreme în urmă, aproape de natură, în deplină comuniune. Ce înseamnă credinţa pentru tine?

Ștefan Caraman: În primul rând trebuie să ştii că în Delta Dunării se manifestă o mulţime de credinţe: cea creştin-ortodoxă de rit nou, cea creştin-ortodoxă de rit vechi, cea catolică, cea musulmană, cea mozaică etc.; puţină lume ştie că la Sulina este unul dintre puţinele cimitire din lume unde sunt îngropaţi în aceeaşi incintă toţi morţii, indiferent de etnie sau de credinţa religioasă – e un cimitir fabulos. Revenind la ce înseamnă credinţa pentru mine, orice aş spune ar suna ca un mesaj, sau ca un sfat sau, mă rog, ca un exemplu. Să spunem că e o chestiune care mă priveşte doar pe mine. Cred că vizavi de credinţă e o mică blasfemie să ai curiozităţi.

L. P.: S-au pierdut multe dintre obiceiurile acestui popor al nostru, aşa e? Simţi că s-a pierdut până şi obiceiul românilor de a merge la biserică duminica?

Ș. C.: Nu ştiu dacă s-au pierdut multe din obiceiurile acestui popor întrucât nu le-am cunoscut pe toate. Iar dacă s-au pierdut poate că nu e vestea cea mai rea – obiceiurile vin în general din zona needucată a unui popor, din zona vulgară, mundană sau cum vrei tu. Mie unele mi se par de-a dreptul stupide (răpiri de tinere fete, nu ştiu ce dansuri iniţiatice, unele colinde etc.). Poate că au caracter pur istoric, sau documentar, sau doar distractiv, dar eu le cred pe multe dintre ele lipsite de valori artistice sau de un mesaj sănătos. Da, probabil s-au pierdut, aşa cum s-a pierdut şi secretul zgârmării pereţilor din peşteri – sunt lucruri care s-au adăugat la devenirea unor populaţii umane, dar nu cred că e necesar să rămână eterne. În ceea ce priveşte a doua întrebare, românii azi nu mai merg la biserică, ci la tot felul de spectacole scabroase cu oase umane, ale diferiţilor sfinţi de unde ei câştigă o minciună, iar popa nişte bani. Să fim serioşi, mersul la biserică azi e un spectacol trist cu maimuţe, boxe scoase în stradă şi incantaţii mai degrabă diavoleşti decât luminate. Eu când aud un preot cântând în biserică mă aştept să-i văd coada. Măcar din acest punct de vedere Iisus a fost sacrificat cam degeaba. El s-a dus, Sinodul a rămas şi a înflorit.

L. P.: În Scrisori către Rita, ai în aceeaşi frază Iisus şi un cuvânt deocheat. Pentru că nu toţi oamenii pot înţelege, aş vrea să te rog să-mi spui dacă tu crezi că mai este actual mesajul de acum 2000 de ani al lui Iisus?

Ș. C.: Dacă lângă Iisus devenea pur orice om decăzut, nu văd de ce un biet cuvânt deocheat nu ar avea aceeaşi soartă. Oamenii care nu pot înţelege au o problemă de limite şi, mai ales, de apreciere sau înţelegere a ceea ce a fost şi a cine a fost de fapt Iisus. Urmăresc habotnicii de peste tot şi mi-e milă de ei pentru că într-o zi Mântuitorul se va ridica de sub piatra pe care ei o apasă cu tălpile credinţei lor false şi exact pe ei îi va căpăci cu o sfântă scatoalcă… exact ca în Templu. Revenind la mesajul Lui, mă tem că nu a avut niciun mesaj de transmis, asta a fost doar interpretarea apostolilor şi a diferiţilor papi de mai târziu. Iisus purta Cuvântul Domnului, atât. În rest cretinul uman a lăbărţat în poveşti, Biblii, scrisori şi tot felul de alte înscrisuri. Să fim serioşi, religia azi e doar un bestiar simpatic; Iisus îl ignora.

stefan caraman 92 povesti cu carti

L. P.: Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie? Ce o face atât de specială? Ştiu că sunt multe amintiri frumoase şi uneori e greu să desprinzi una dintre ele, dar dacă reuşeşti să faci asta ar fi minunat.

Ș. C.: Cea mai frumoasă amintire din copilărie este aceea a copilăriei. Nu am clasificat în topuri amintiri plăcute şi mai puţin plăcute – în copilărie nu există aşa ceva. Iar mai târziu, dacă ajungi să faci asta înseamnă că ai îmbătrânit ireversibil. Când a trebuit să-mi dea sfaturi, părinţii mei mi le-au dat. De unele am ţinut cont, de altele dimpotrivă, nu. Am avut mereu activă doza mea de rebeliune. În general am fost un copil şi un tânăr cuminte, am avut suficientă minte şi poate noroc astfel încât să nu-i încarc pe ai mei cu povara sfătoşeniei. Părinţi normali, copil normal, nimic exagerat sau de povestit.

L. P.: De-a lungul vieţii ai avut parte uneori de întâlniri neaşteptate, cu oameni cu O mare. Ai legat prietenii ce şi astăzi sunt la fel de solide! Care este secretul prieteniei din punctul tău de vedere?

Ș. C.: Da, deşi mi s-a întâmplat de foarte puţine ori, am avut şansa să leg câteva prietenii care rezistă încă timpului. Sunt prietenii legate în copilărie, liceu şi studenţie – acelea nu mor nici dacă îmi propun să le fac vreun rău. Secretul prieteniei e unul – să o închegi în copilărie, atunci când totul e virgin, vulnerabil şi când taina lucrurilor ni se dezvăluie tuturor în acelaşi timp. Mai târziu devenim sclavii propriilor convingeri şi cădem ireversibil în păcatul canibalismului intereselor de tot felul. Nu cred că există prietenii care să se lege după vârsta de 20 ani.

teatru pe aeroport

Teatru în aeroport: Ne vom revedea în anul care a trecut de Ștefan Caraman, regia: Alexandru Nagy, 29 martie 2014

L. P.: Crezi că talentul se moşteneşte sau este un har pe care-l primeşti la venirea aici?

Ș. C.: Habar nu am. Cred doar că talentul nu e un har (harul e ceva ceresc), ci doar o abilitate de a mânui notele muzicale, culorile sau cuvintele. E o mică defecţiune neuronală de fapt.

L. P.: Ce contează cu adevărat pentru un scriitor?

Ș. C.: Mai multe cred. Febra, atunci când scrie. Inspiraţia, atunci când alege editorul. Şansa, atunci când cartea lui intră în competiţie. Şi, finalmente, recunoaşterea.

L. P.: Pentru generaţiile actuale a scrie corect nu reprezintă o prioritate, mulţi dintre ei nu cunosc frumuseţea cuvântului scris, a poeziei, a muzicii. Modelele lor de astăzi sunt cu totul altele. Care este părerea ta despre acest lucru?

Ș. C.: Să-ţi spun un lucru, de când civilizaţia asta umană s-a cristalizat ca grup social, ea s-a împărţit, în general indiferent de epocă, în cei 90% setaţi doar pe papă și alte trebuințe şi ceilalţi 10% care descoperă umanitatea şi deliciile ei (puterea, artele, natura, subtilităţile fiinţei, metafizica, ştiinţele etc.). Poate că aşa a dat bunul Dumnezeu, dar poate că aşa au vrut şi elitele (cărora nu le plac: gregarul, numerele mari, aglomerările). Nici generaţiile de azi nu fac vreo excepţie. Să ştii că acei 10% sunt, sunt şi acum, poate nu aşa de evidenţi (pentru că nu au nevoie), dar sunt. Restul fac gălăgie. Se cuvine să-i tratăm cu căldură, dacă nu cu milă.

L. P.: Ai avut un model?

Ș. C.: Nu. Am avut însă scriitori care, probabil, m-au influenţat: Beckett, Gombrowicz, Havel, Kundera, Whitman, London, Clarke, Sepulveda.

L. P.: Eşti un om, un bărbat, un tată pe care îl admir pentru tăria, bucuria, candoarea şi pasiunea cu care se implică în tot ceea ce face. Ştiu că nu regreţi nimic, te bucuri de fiecare clipă şi ai mulţumit pentru fiecare lecţie primită. Ce te-a ajutat să te ridici de fiecare dată?

Ș. C.: Probabil ambiţia. Sunt un ins ambiţios.

scritori contemporani stefan caraman

L. P.: Dă cel care creează, scriitorul în cazul nostru, ceva lumii sau ia ceva de la ea? Cum ai descrie într-un cuvânt viaţa ta astăzi?

Ș. C.: E un schimb evident aici. Scriitorul dă lumii şi ia de la lume; cred că în proporţia dintre a lua şi a da stă diferenţa de calitate dintre artişti. Marii scriitori au ciugulit puţin din stârvul lumii, însă i-au dat înapoi toată jertfa. Viaţa mea azi nu are nevoie de un cuvânt, e mai puţin decât atât.

L. P.: Lucrul cel mai greu în viaţă este să-ţi găseşti locul. Simți că l-ai găsit pe al tău?

Ș. C.: Da, l-am găsit. Sau m-am împăcat cu ideea asta. Sau încă nu-mi dau seama.

L. P.: Din perspectiva relaţiei spirituale crezi că România şi poporul român pot contribui la creşterea spiritualităţii europene? Nu întreb dacă dă cineva doi bani pe noi, cred că răspunsul îl ştim amândoi…

Ș. C.: Am să te surprind, cred că da. Nu toţi românii sunt detestabili, nu toţi sunt neciopliţi. Sau, nu doar ei. Am călătorit prin Europa, proporţia de inşi pe care-ţi vine să-i strângi de gât se păstrează pe tot continentul, nu doar în România. Noi încă nu suntem armonizaţi la nivelul elitelor, poate. Elitele noastre sunt neamuri proaste, de slabă calitate, iar excepţiile chiar întăresc regula. Nu ştiu de ce, nu aş da vina pe comunism. Aş spune că e mai degrabă cancerul nostru istoric – ăla care nu se tratează şi gata. Totuşi, români în Europa, indiferent de palier, nu e un nonsens în termeni.

L. P.: Ce înseamnă pământul românesc pentru Ştefan Caraman?

Ș. C.: Începând cu 1 ianuarie 2014, orice cetăţean din Europa poate cumpăra terenuri în România, poate deveni proprietar aici. Pentru mine pământ românesc înseamnă doar bucata aceea pe care am acte. Dacă vreau mai mult, cumpăr mai mult. De asemenea, pot cumpăra un teren în Spania. Deci iată pot avea pământ românesc în Spania. Vreau să spun că întrebarea ta nu-şi mai găseşte sensul în ceea ce se numeşte (şi se va împlini până la urmă) Proiectul European.

L. P.: Dacă ar fi să te întâlneşti pe stradă cu Ştefan Caraman adolescentul ce i-ai spune?

Ș. C.: Nu i-aş spune nimic, m-aş ascunde ruşinat ca să nu mă vadă.

Interviu realizat de Loreta Popa

Cronici și reportaje de Loreta Popa:loreta popa

„Idolul şi Ion Anapoda” la Teatrul Național din București

„Volpone” sau când banul face şi desface

Gâlcevile din Chioggia

Dan Puican – „Radioul este viața mea”

Tango Elección

„Ora veselă” împlinește 85 de ani

O iubire fără sfârşit, Mihai Eminescu – Veronica Micle

Doi ani fără Emil Hossu

Un Hamlet cu o mie de răspunsuri

La mulți ani, Dan Puican!


costintuchilaINTERVIU92 de povesti cu carti de stefan caraman,biblie,delta dunării,destin,habotnic,pragmatism,religie,scrisori către rita,stare de vegetație,ștefan caraman interviu de loreta popa,teatru,teatru în aeroport
Când l-am întâlnit a doua oară pe Ştefan Caraman, că prima dată are o altă poveste, am întors capul după mare, atât de puternică a fost senzaţia că totul e albastru în jurul meu, datorită ochilor lui. Mi-aduc aminte că am auzit valurile lovindu-se de ţărm deşi eram în...