de RĂZVANA NIȚĂ

Scrisori despre teatru de Giorgio Strehler cronica de razvana nita

Scrisori despre teatru de Giorgio Strehler, București, Editura Nemira, 2015 

„A scrie unele lucruri e ca şi cum ţi-ai sta în faţă ţie însuţi, plin de curaj. Cercuri, cercuri şi iar cercuri care se lărgesc unul într-altul, hotare tot mai vaste între care te pierzi. În centru această inimă, acest creier, care încearcă să limiteze şi să înţeleagă lucruri mai mari decât timpul însuşi. Ce nebunie! Deci, vom face ce vom putea. Voi face ce voi putea.”

giorgio-strehler-scrisori-despre-teatru

Scrisorile lui Giorgio Strehler sunt tot atâtea mărturii ale unei vieţi pasionante şi dominată de o infinită, sfâşietoare patimă pentru teatru – arta de a rosti şi arta de a vrăji, tulburătoare dimensiune, „Aici şi Acum”: „Oh, câţi au scris şi scriu, Ivo, aşa despre oameni pe care nu i-au cunoscut şi despre spectacole şi poveşti pe care nu le-au văzut niciodată. Iar teatrul, dimpotrivă, e un lucru viu, nu se povesteşte. Şi când cortina s-a închis, în inima noastră trebuie să rămână sunetul ultimului vers. Trebuie să devină jurnal intim. Adevăratele jurnale intime nu se publică. […] Teatrul scris, şi în ultimă instanţă făcut, nu are nimic în comun cu stenografia unei bucăţi de viaţă, aşa cum e […] A juca bine sau rău înseamnă în esenţă altceva ba chiar ceva opus vorbirii sau mişcării din viaţă. În orice formă de artă, iar teatrul ce e (suntem încă la discuţia dacă teatrul este artă sau nu, dacă teatrul scris e artă sau nu, dacă actorul e artist şi tot aşa?) ceea ce contează e doar adevărul poeziei. Nimic altceva. Poezia ca instrument al realităţii şi al adevărului. A juca bine în teatru e ceva aflat dincolo de limba literară, de dialect, de cadenţă […] de balet, de mim, de naturalismul şi de realismul stilului epic […] «măsura» artei unui actor stă în capacitatea şi posibilitatea lui de a comunica publicului o emoţie artistică, în căutarea unei anumite paradigme a realităţii cu mijloace uneori extrem de diverse, ba chiar aparent opuse «din punct de vedere stilistic» între ele.”

Giorgio-Strehler

Giorgio Strehler

Pentru regizorul italian arta teatrului e arta comunicării prin text, găsirea justei măsuri, a echilibrului semnificativ. Nu întâmplător spune: „Teatrul făcut într-un anume fel e o muncă grea, apăsătoare, plină de o continuă responsabilitate, de o tensiune foarte puternică”. Prin urmare: „Noi am încercat şi încercăm să considerăm textul ca o partitură scrisă, în care do bemol e do bemol şi nu un do diez, în care un anume tempo e acela indicat de partitură, în care tonul e acela care e, ritmul e acela care e, nu altul. Există o obiectivitate a interpretării muzicale? Sau este încredinţată integral arbitrariului interpretului? Asta poate fi o comparaţie utilă.”

Fără a fi nici pe departe funcţionarul dramaturgului, actorul dar şi regizorul povestesc o lume, transmit un mesaj complex care presupune obligatoriu emoţie şi sens. „Nu sunt un artist. Sunt cineva care face meseria de interpret şi care are «şi» de-a face cu arta, care interpretează nu doar cu meserie, ci şi cu intuiţie şi sensibilitate, vechea inimă generică, dar mereu între limitele sale. Care scrie peste cuvintele altora. Cât de bun sunt eu în interpretarea a ceea ce alţii au spus deja, cât de bine cânt, mai bine decât alţii, muzicile pe care le-ai scris alţii? Sunt excepţional, poate de neînlocuit, dar Livada de vişini a scris-o în 1903 Anton Pavlovici Cehov, nu eu. Eu nu voi şti niciodată să scriu fie şi un singur gând din Livada. Eu ştiu însă s-o citesc bine. Poate foarte bine. Încerc s-o citesc împreună cu alţii, să-i ajut s-o citească corect. Asta-i tot.”

strehler_scrisori

Giorgio Strehler şi-a asumat teatrul ca pe cea mai puternică modalitate de implicare în social. A schimba lumea „forţând-o” să se recunoască în istoria de pe scenă. În fond, a provoca, a ilumina prin catarsis. „Amintiţi-vă că înainte de toate, este vorba să ne facem într-o parte de lume, pur şi simplu meseria noastră aşa cum ştim noi mai bine şi să-i dăm publicului inima noastră, simţământul nostru de viaţă, să împărtăşim cu el adevărul, îndoiala, dragostea, contradicţiile, durerile şi bucuria. Adică pe noi înşine. Practic, o artă extrem de veche şi minunată care cere mult, care uneori e plină de neînţelegeri şi de nedreptate. Ca viaţa. Dar e plină şi de lumină, de tandreţe şi de căldură omenească. Aici e totul, prieteni, în această seară în care vă gândesc, vă imaginez şi vă ştiu. […] Nu voi osteni nicicând să cred şi să repet că eu cred în teatru ca unică posibilitate pentru noi, interpreţii, de a fi cu lumea şi pentru lume. Nu voi osteni nicicând să cred şi să repet că teatrul e ca un gest omenesc suprem, gest de iubire şi de încredere în oameni împotriva singurătăţii şi împotriva neliniştii care, totuşi, există şi încearcă să ne închidă pe unii faţă de alţii într-o lume atât de adeseori nemiloasă şi incapabilă, nu zic de dragoste, dar de un minimum de toleranţă, un minimum de bunătate, de milă şi de solidaritate. Nu voi renunţa niciodată la această căutare, cu ajutorul extremei, minunatei, periculoasei ficţiuni a unui teatru al «adevărului», sau măcar al unei fărâme de adevăr, o mică aşchie de diamant atât de greu de găsit, cu atâta efort în nisipurile atât de mişcătoare ale întâmplării omeneşti.”

strehler cronica de carte razvana

Volumul apărut la Nemira ne dezvăluie o personalitate puternică, îndrăzneaţă, tenace, împăcată cu propria misiune. Iată cum îşi încuraja un prieten: „Nu ceda nicio singură trecătoare oboselii, deziluziei pe care o simt transpărând în cuvintele tale în vremea din urmă. Rezistă, inflexibil, până la sfârşit, cum fac eu. Apără-ţi locul tău «în» teatru. Este o datorie şi e ceva sacru în asta, înţelege-mă, ceva de neînlocuit. Nu te simţi, la rândul tău, singur, chiar dacă fantasmele nocturne ne lasă ca întotdeauna singuri, chiar dacă teatrul scapă printre degetele la primul cântat al cocoşului, precum spectrul din acel Hamlet pe care nu l-am făcut şi pe care probabil nu-l voi mai face. Nu-mi răpi, nu ne răpi acest punct de referinţă, al tău drăgăstos, al nostru necesar, într-o lume în care teatrul apare atât de nesigur, atât de lovit, atât de contrazis.”

Strehler va rămâne în istoria teatrului universal prin spectacolele sale, remarcabilul său proiect instituţional Piccolo Teatro din Milano dar şi printr-un anumit tip de sensibilitate angajată, care transpare foarte bine şi din acest mesaj lăsat posterităţii: „Să nu uitaţi: în epoci întunecate, luminile cele mai firave strălucesc asemeni stelelor. Şi amintiţi-vă şi că, în ciuda a tot, Lumea nu se termină aici. Teatrul nu se termină aici.”

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericirii, cronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Cum se construieşte o cădere, cronică de teatru

Păsări de pradă, cronică de teatru

Liberă trecere către tine însuţi, cronică de teatru

Cum gestionezi o pleaşcă, cronică de teatru

Pe speaker, cronică de teatru

Povestiţi, povestiţi, tot va rămâne ceva, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Din Paris, cu dragoste

Apartamentul personal – confesional și altar al prieteniei, cronică de carte

Caietul caietelor de regie, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Şi mâna trup şi suflet se făcu, cronică de teatru 

La bâlci, cu capu-n jos, cronică de teatru

E pur si muove, cronică de teatru

Japonia – între viaţă şi artă, cronică de carte

Când teatrul nu te mişcă, cronică de teatru

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUAnton Pavlovici Cehov,cartea de teatru,editura nemira,hamlet,livada de vișini,Piccolo Teatro din Milano,răzvana niță,Scrisori despre teatru de Giorgio Strehler
de RĂZVANA NIȚĂ Scrisori despre teatru de Giorgio Strehler, București, Editura Nemira, 2015  „A scrie unele lucruri e ca şi cum ţi-ai sta în faţă ţie însuţi, plin de curaj. Cercuri, cercuri şi iar cercuri care se lărgesc unul într-altul, hotare tot mai vaste între care te pierzi. În centru această...