teatrul national radiofonic

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva Teatrul Național Radiofonic

 

Grand Prix Nova 2014

Trei dintre spectacolele premiate la Grand Prix Nova se difuzează la Radio România Cultural

În perioada 16–21 iunie 2014, la Bucureşti, s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, organizat de Radio România, sub înaltul patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta a României.

Obiectivul festivalului a fost acela de a promova inovaţia în domeniul teatrului radiofonic, cultivarea unor modalităţi de expresie noi, incitante, în spiritul evoluţiei formelor auditive şi al posibilităţilor, din ce în ce mai rafinate, de explorare a lumii sunetelor.

Spectacolele câştigătoare la Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova au fost alese dintre cele 44 de producţii, trimise de către Radiodifuziuni sau producători independenţi din 21 de ţări, de pe mai multe continente.

trofee grand prix nova

La secţiunea Short Forms (Teatru scurt):

Locul   I – Happy Birthday, Darling!, regia Dmitriy Nikolaev / Radio Rusia

Locul  al II-lea – Countdown (Numărătoare inversă), regia Ion Andrei Puican / Radio România

Locul al III-lea – Roundabout Dance About the Days of the Week (Dans în cerc despre zilele săptămânii), regia Jasna Mesaric / HRT – Radio Croaţia

La secţiunea Radio Drama:

Locul   I – The Metamorphosis (Metamorfoza), regia Ion Andrei Puican / Radio România

Locul al II-lea – Anna Livia Plurabelle, regia Grace Yoon – Rundfunk Berlin-Brandenburg, Germania

Locul al II-lea – Amore Mio – Love Songs and Other Stuff (Cântece de dragoste şi alte chestii), regia Stefano Giannotti / Südwestrundfunk, Germania

Teatrul Naţional Radiofonic a selectat, dintre spectacolele premiate, pe acelea accesibile înţelegerii publicului din România, adică – evident pe cele în limba română, dar şi un spectacol de la Radio Rusia, care nu necesită traducere, fiind alcătuit doar din onomatopee, muzică, semne, simboluri şi metafore auditive. Astfel încât, duminică, 6 iulie, la ora 19.00, la Radio România Cultural, vom difuza trei dintre producţiile distinse cu premii la Grand Prix Nova:  Metamorfoza, scenariul şi regia artistică: Ion Andrei Puican – Radio România, Happy Birthday, Darling!, regia Dmitriy Nikolaev Radio Rusia şi Numărătoare inversă, scenariul original: Mihnea Chelaru şi Ion Andrei Puican, în regia lui Ion Andrei Puican – Radio România. metamorfoza-dupa-kafka

Spectacolul Metamorfoza, scenariul şi regia artistică: Ion Andrei Puican, câştigător la secţiunea RADIO DRAMA a Festivalului Grand Prix Nova, este cel dintâi pe care vi-l propunem spre audiţie duminică, 6 iulie, la ora 19.00, la Radio România Cultural. Scenariul original este inspirat după nuvela omonimă a lui Franz Kafka. În distribuţie: Alexandru Potocean, Andreea Grămoşteanu, Costel Caşcaval, Mirela Zeţa, Cătălin Babliuc, Vasile Calofir, Vlad Oancea, George Alexandru, Anca Ghenoside, Rob Pewtress, George Moise, Răzvan Zeţa, Iustina Tărăboanţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Mădălin Cristescu. Sound design: Mihnea Chelaru. Redactor şi producător: Attila Vizauer. ion-andrei-puican

Ion Andrei Puican

Spectacolul reprezintă o construcţie acustică polivalentă, desfăşurată pe mai multe niveluri sonore. Autorul şi regizorul Ion Andrei Puican a sesizat, fără îndoială, caracterul de operă deschisă al nuvelei kafkiene – text ce permite multiple interpretări – şi a căutat să recompună sonor o lume halucinantă şi aluzivă, un univers subiectiv, inexplicabil raţional, în care-şi consumă tragica solitudine eroul Gregor Samsa, cel care urmăreşte împlinirea unor valori cu siguranţă irealizabile în acest spaţiu al alienării. Ca în nuvela kafkiană, eroul principal este un out-sider, un om disperat, care încearcă să evite realitatea şi să evadeze în vis, în amintiri, în imaginaţie…

Spectacolul radiofonic creează un spaţiu al înstrăinării, compus, prin tehnici de sound design, din interferenţe acustice, reverberaţii, apropieri şi distanţări faţă de microfon ori sunete scoase din contextul lor obişnuit.

Metamorfoza – fragment

Spectacolul Happy Birthday, Darling!, producţie Radio Rusia, scenariul şi regia: Dmitriy Nikolaev, a câştigat premiul I la secţiunea SHORT FORMS (teatru scurt) a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova. În distribuţie: Marina Vorozhischeva şi Alexey Dubrovsky. Muzica: Boris Sokolov. Redactor: Janna Pereliaeva.

Conform synopsis-ului publicat în caietul-program al festivalului, spectacolul face parte dintr-un serial de lucrări Ars acustica şi intenţionează să creeze un nou limbaj de tip futurist, avangardist, un fel de Radio Esperanto, care să fie înţeles de către oameni care vorbesc limbi diferite.

Happy Birthday, Darling! este o montare realizată cu multă imaginaţie, construită pe o gamă largă de stări şi de situaţii de viaţă… Absolut cuceritor la această montare se dovedeşte faptul că totul începe ca un joc şi sfârşeşte într-un larg evantai de posibilităţi, unele dintre ele de-a dreptul tragice… Actorii îşi interpretează partiturile cu plăcere, cu spirit inventiv, cu autentică voluptate a jocului… În totul, se simte bucuria de a crea şi de a explora o lume de sunete! O lume compusă din frenezie, nebunie, exaltare, dar, în egală măsură, din conflicte şi chiar din ameninţarea morţii… Este un limbaj acustic care organizează sunete, onomatopee, strigăte, utilizând inspirat semnificaţiile lor şi relaţiile care se nasc între ele. Regizorul îşi alcătuieşte cu mare atenţie corpul sonor în care-şi modelează gândirea, intuind cu precizie ce cantitate de dialog – fie el şi cântat sau onomatopeic – suportă un anumit moment, astfel încât interferenţele auditive denotă un fin echilibru între vocea adusă în prim-plan şi orchestrarea zgomotelor în chipul cel mai expresiv, în diferite registre, pe fundal.

Happy Birthday, Darling! 

Spectacolul Numărătoare inversă (Countdown), scenariul original: Mihnea Chelaru şi Ion Andrei Puican, în regia lui Ion Andrei Puican, a fost distins cu premiul al II-lea pentru producţii scurte, la Grand Prix Nova. În distribuţie: Răzvan Vasilescu, Andi Vasluianu, Dan Rădulescu, Vlad Oancea, Vasile Calofir, Răzvan Zeţa. Regia de montaj: Monica Wilhelm. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Mădălin Cristescu. Sound design: Mihnea Chelaru. Redactor şi producător: Attila Vizauer.

Pornind de la problematica shakespeariană din monologul lui Hamlet – „a fi sau a nu fi” –, Numărătoare inversă se construieşte ca un spectacol extrem de dramatic, cu un sound-design atent alcătuit şi creat anume pentru a intensifica emoţiile, ideile, stările de spirit ale personajelor… Există o puternică sugestie a spaţiului în spectacol, prin perspectiva sunetului, iar fundalul adaugă valoare şi semnificaţie cuvintelor rostite. Rezultă de aici o interesantă explorare a sunetelor, în spaţiu.

Unii teoreticieni ai teatrului radiofonic au vorbit despre aşa-numitele sunete negative, care apar şi se insinuează numai în spectacolul imaginar, ce ia naştere în spiritul şi-n închipuirea celui ce ascultă – ar putea fi vorba despre o aşteptare psihologică ori despre o anticipare… În Numărătoare inversă, aşteptarea morţii şi teama de moarte sunt predominante – şi, din acest punct de vedere, psihologia caracterelor se conturează cu subtilitate… Este evident că echipa artistică a urmărit raţiunea de a combina şi de a aşeza într-o arhitectură expresivă cuvinte, strigăte, efecte sonore, vibraţii auditive…

Numărătoare inversă

Toate spectacolele participante la cea de a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova pot fi audiate pe site-ul www.eteatru.ro, cu posibilitatea de a consulta, pentru fiecare producţie, script-ul cu traducerea în limba engleză.

Iar duminică, 6 iulie 2014, nu pierdeţi întâlnirea cu trei dintre spectacolele premiate la Grand Prix Nova 2014: Metamorfoza, Happy Birthday, Darling! şi Numărătoare inversă – de la ora 19.00, la Radio România Cultural!

Domnica Ţundrea

*** 

coperta-cd-duios-anastasia-trecea1

Duios Anastasia trecea

tnr-logoDuminică, 22 iunie 2014, la ora 0.30, în seria „Mari spectacole” de la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioanalogo rrc Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.

Dunarea-duios-anastasia-trecea1

Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.” pusa-roth

Pușa Roth

Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un „întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă „geme în bătătură” și „plesnește” când fată, „cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic. Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima și Anastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizarea Pușei Roth – o dramatizare considerată perfectă de critici, după audiția spectacolului. Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț. virginia-mirea

Virginia Mirea

Virginia Mirea face un rol memorabil în Duios Anastasia trecea prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche. Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, Duios Anastasia trecea a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.

Costin Tuchilă

***

pescarusul cehov montare noua teatru radiofonic

Premieră: „Pescăruşul” de A. P. Cehov

tnr-logoTeatrul Național Radiofonic prezintă în premieră, joi, 27 martie 2014, la ora 19.00, la Radio România Cultural, de Ziua Mondială a Teatrului: Pescăruşul delogo rrc Anton Pavlovici Cehov, un spectacol care vorbeşte despre pasiunea pentru scenă, despre dăruirea şi sacrificiile artiştilor, despre puterea de a îndura orice, în numele iubirii pentru artă.

Traducere de Raluca Rădulescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Gavriil Pinte.  În distribuţie: Irina Movilă, Bogdan Dumitrescu, Constantin Cojocaru, Ana-Maria Bălescu, Marius Stănescu, Dan Aştilean, Amalia Ciolan, Petre Nicolae, Anca Pitaru, Ion Grosu, Cătălin Mareş. Regia de montaj: Dana Lupu şi Florin Bădic. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Inginer de sunet: Iulian Iancu. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea.

cehov pescarusul traducere raluca radulescu teatrul national radiofonic domnica tundrea

Spectacolul reprezintă o restituire integrală a textului lui Anton Pavlovici Cehov, într-o traducere contemporană, expresivă şi plină de naturaleţe, realizată cu simţ al efectului teatral şi cu o mare atenţie la nuanţe. Viziunea regizorală se distinge printr-o abordare nouă a universului cehovian, în acord cu intenţiile teatrale ale dramaturgului: vârstele actorilor distribuiţi sunt asemănătoare cunou la teatrul national radiofonic vârstele personajelor, indicate de către autor, iar piesa este privită ca o comedie, departe de stilul plictisitor şi încărcat de melancolie, în care au alunecat, de-a lungul anilor, alte montări după texte de Cehov, de pe toate meridianele lumii. Inventivitatea la nivelul expresiei radiofonice este dublată de o teatralitate extrem de bine susţinută, de bucuria de a însufleţi universul cehovian, prin ritmul alert şi viteza reacţiilor, prin căutarea unor combinaţii stilistice ingenioase. Cehov este tratat ca un precursor al teatrului absurdului, al teatrului existenţialist, fără însă ca spectacolul să scoată piesa din cadrul realismului psihologic. Ia naştere o estetică specială, îmbinare de clasicism şi modernitate, în cadrul căreia tehnici ale absurdului, acţiuni contradictorii, salturi de la râs la plâns, de la tragism la comedie coexistă cu momente de criză, emotivităţi şi vulnerabilităţi, rupturi sufleteşti, gesturi patetice. Personajele nu au timp, se grăbesc şi, neizbutind să mai comunice, se însingurează.

cehov pescarusul 2014 teatru radiofonic

Actorii imprimă acestui univers aparte marca originalităţii şi a talentului lor, individualizând caracterele, armonizându-şi intenţiile, trăirile, mijloacele de exprimare artistică şi subordonându-le unei concepţii unitare, într-o adevărată simbioză.

Rafinamentul decorului sonor constă în stilizare şi esenţializare, coloana auditivă se dovedeşte atent gândită în planul compoziţiei radiofonice, iar muzica inspirată intervine atât cât este nevoie, amplificând stările, relaţiile dintre personaje, crescendo-ul piesei.

clasici ai dramaturgiei cehov pescarusul

Spectacolul Pescăruşul de Anton Pavlovici Cehov va putea fi audiat în avanpremieră luni, 24 martie 2014, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Domnica Ţundrea

Pescărușul de A. P. Cehov, traducere de Raluca Rădulescu, regia artistică: Gavriil Pinte. Cu Ana Maria Bălescu și Bogdan Dumitrescu – fragment

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

moliere mizantropul pusa roth fonoteca de aur

„Mizantropul” de Molière

tnr-logoDuminică, 16 martie 2014, la ora 14.00, la Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul Mizantropul de Molière. Adaptare radiofonică de Elena Negreanu. Regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Ion logo rrcCaramitru, Emil Hossu, Dana Dogaru, Stela Popescu, Alexandru Repan, Florian Pittiş, Şerban Cellea, Mirela Gorea, Dem Savu, Theodor Danetti, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete, Cristian Molfeta. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1987.

moliere portret de pierre mignard

Molière, portret de Pierre Mignard

Intelectualul Molière (15 ianuarie 1622, Paris–17 februarie 1673, Paris) cunoscuse din anii copilăriei lumea pestriţă a unui Paris care cocheta cu forme de viaţă burgheză, fără a fi uitat coloratul spectacol medieval, în care teatrul popular deschidea porţile spectacolului străzii. Cartierul Halelor, în care se născuse Molière, era locul cel mai animat din Paris, centrul care atrăgea ca un magnet energiile. Autorul lui Tartuffe este însă puţin legat de un spaţiu delimitabil sau de psihologia identificabilă a unei categorii sociale. Nefiind expresia unei clase, Molière nu este nici expresia unei epoci anume. La fel ca Shakespeare, Goethe sau Caragiale, opera lui este o expresie a esenţei umane.

cartierul halelor paris mathilde du monceau

Mathilde du Monceau, Cartierul Halelor din Paris

Ce ştia Molière şi ce nu ştia Boileau, care-i sugerase să rămână doar scriitor, este o întrebare la care se pot primi multe răspunsuri. În cazul său, dramaturgul, regizorul şi actorul alcătuiesc în mod fericit şi singular figura creatorului unic. Se determină reciproc în modul cel mai natural cu putinţă. Chiar dacă astăzi nu putem decât intui cum arăta în epocă o reprezentaţie teatrală, în textul molieresc se simte mai întâi de toate practica teatrală, atât în structura dramatică, în felul în care ştie să conducă acţiunea, conferindu-i un caracter scenic „natural”, fără ocolişuri inutile sau excesivă literaturizare, cât şi în expresia propriu-zisă, care nu întâmpină nici o dificultate de rostire pe scenă, aşa cum apare de multe ori chiar la mari scriitori, în perioada barocului şi a clasicismului. Molière scria în versuri sau în proză cu aceeaşi uşurinţă, fapt rar în secolul al XVII-lea. Nu era însă interesat de calităţile poetice ale textului, care pot face din teatru o bună lectură literară, dar care, pe scenă, îşi pierd mult din valoare sau rămân simple ornamente care sună bine. Dimpotrivă, versul nu e la el mai mult decât un instrument natural de exprimare, iar calităţile poetice se reduc de fapt la mijloacele tehnice folosite cu virtuozitate. Faţă de Corneille şi Racine, alexandrinul, vers atât de cultivat de francezi în tot secolul clasic, e mai puţin livresc la Molière, care găsește resurse de naturaleţe uneori nebănuite. Nimic din solemnitatea versului alexandrin nu transpare în felul în care îl foloseşte Molière. Aceasta pentru că interesul lui este eminamente scenic și nu trebuie sacrificat niciodată de dragul frumuseţii literare a unui pasaj.

În această formă ce dobândeşte aparenţa naturaleţii, este turnată cea mai cuprinzătoare radiografie de tipuri, comportamente, mentalităţi, definite însă deloc schematic, pe toată scara creaţiei comice, până la acele amănunte care ies din tipare previzibile şi care fac ca un personaj să aibă farmec ori de câte ori te întorci la el. Molière a fost până în adâncul sufletului un neobosit observator al lumii. Viciul, prostia, urâţenia, făţărnicia, slăbiciunea sunt omeneşti. N-a cruţat pe nimeni şi nimic, conform principiului lui Terenţiu: „Sunt om; nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin.”

gravura de horace Vernet enciclopedie larousse

Scenă din Mizantropul, gravură de Horace Vernet, Enciclopédie Larousse

După comedia-balet Amorul doctor (L’Amour médecin), cu muzică de Lully, Molière dă la iveală, în 4 iunie 1666, Mizantropul (Le Misanthrope), în mod inexplicabil puţin apreciată, deşi prin observaţia psihologică este superioară celorlalte piese.

În Mizantropul, Molière înfăţişează o schemă a iubirilor nepotrivite în lumea de la Curte, devenită obiect al satirei. Numai că, prin puterea de analiză, mediul supus observaţiei nu este, ca şi în alte cazuri, restrictiv, conflictul psihologic devenind general-uman. Alceste este iubit de Arsinoé și de Éliante, curtată de Philinte. La rândul său, o iubeşte pe Célimène, în jurul căreia se învârt numeroşi comedii-de-moliere-caractere-mizantropulaspiranţi. Acest scenariu îi permite autorului să dezvolte o problemă esenţială, aceea a sincerităţii. Piesa pune în evidenţă eşecul ambelor soluţii: căutarea adevărului prin mizantropul Alceste şi compromisul ipocriziei, cultivat de cocheta Célimène. Între cele două atitudini, comportamentul bazat pe respectarea lucidă a convenţiilor pare mult mai eficace. Philinte şi Éliante vor avea o căsătorie fericită, în timp ce prea sincerul Alceste va lua drumul exilului, iar cocheta Célimène pe cel al eşecului. „Să fiu cinstit şi sincer, ăsta-i talentul meu”, spune mizantropul lui Molière, care „nu are suflet de curtean” şi observă cu amărăciune: „Şi cine n-are darul gândirea de-a-şi ascunde / În ţara asta locul nu-şi va afla niciunde.” Fuga lui Alceste, a acestui prim mare neadaptat, a acestui învins în lupta cu lumea, a acestei conştiinţe tragice, este oare, în plan superior, fuga a lui Molière? Fuga de lume poate fi tradusă atât de simplu la marele artist: conflictul cu principiile rigide, cu convenţiile sociale în raportul lor cu realităţile vieţii, cu preţiozităţile, prefăcătoria, minciuna, laşitatea, cu tot ceea ce îndepărtează fiinţa umană de adevărata ei natură:

Alceste

Trădării, nedreptăţii – le-am îndurat supliciul.

Voi părăsi mocirla unde triumfă viciul.

Un loc, departe-n lume, sunt sigur, voi găsi

În care-un om de-onoare să poată vieţui.”

(Actul V, scena 8, traducere de Nina Cassian)

moliere mizantropul editie secolul XVII

Comicul serios şi aspru, gustul pentru măsură şi simplitate, dispreţul pentru exagerările comportamentale, dragostea nepotrivită, devenită ţintă a comicului, incomunicabilitatea, toate susţin tonalitatea dramatică a piesei. „Există o sfântă şi dureroasă tristeţe a comediei, a marii comedii, căci râsul despovărător şi justiţiar creşte din pământul negru al păcatului omenesc, scrie Dumitru Solomon (în Prefaţă la vol. Molière, Teatru, II, comedii de moliere caractere mizantropulDragoste cu toane, Preţioasele ridicole, Bucureşti, Editura Minerva, colecţia BPT, 1974). Tristeţea marilor autori comici răspunde unei drame a lucidităţii: ei descoperă urâtul, mai deplin decât alţii, îl denunţă cu înverşunare dar nu-l pot învinge decât în câmpul ficţiunii. Urâtul persistă şi proliferează, chiar dacă acolo, în lumea ideală a artei, a fost înfierat, pedepsit, pulverizat. Comedia îndreaptă, într-adevăr, dar îi îndreaptă pe cei drepţi. Optimismul comediei ascunde scepticismul creatorului ei, iar verva explozivă a lui Molière maschează, poate, conştiinţa iremediabilului. […] Să faci binele mai mult decât crezi în el şi să priveşti omenirea ca pe un bolnav incurabil, ce poate fi mai deprimant pentru un artist? Altul ar fi plâns la căpătâiul acestui copil bătrân şi bolnav. Molière l-a făcut să râdă. Omenirea nu se poate salva prin râs, e adevărat, dar îşi poate prelungi copilăria.

Există o comedie, una din cele mai triste comedii pe care le-a cunoscut teatrul, o capodoperă de rigoare şi profunzime caracterologică, comedia în care Molière a dat cea mai umană imagine a scepticismului său: Mizantropul.”

Pușa Roth

Fragment din Mizantropul de Molière, cu Ion Caramitru (Alceste) și Emil Hossu (Philinte), regia artistică: Dan Puican. Data difuzării în premieră: 8 iunie 1987

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

*** 

ieri dupa shakespeare sau visul unui presedinte de pusa roth teatru radiofonic

„Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte”de Puşa Roth

tnr-logoMarți, 4 martie 2014, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth, în regia lui Mircea Albulescu, care interpretează și rolul  principal. Din distribuție fac parte, Tamaratnr-logo Buciuceanu, Sanda Toma, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Armand Calotă, Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Interpretează: Daniela Marinache (ţambal), Ştefan Marinache (vioară). Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. 

pusa-roth teatru

„Puşa Roth ne invită la un spectacol aproape total, în care manechine absurde, trăind fără obsesia morţii, stau faţă în faţă cu moartea eroului domnului Tolstoi, cu nebunia rusă şi cu emoţia religioasă în faţa adevărului – specifică Marelui Englez”, scria D. R. Popescu în prefaţa volumului de teatru al Puşei Roth, Roman de Bucureşti (București, Editura Adam, 2005).

Şambelan la viezuri, prima sa piesă, montată mai întâi la Teatrul Naţional Radiofonic, apoi la Teatrul „Bacovia” din Bacău în 1999, aducea pe scenă personajele bizare ale lui Urmuz într-un captivant exerciţiu de imaginaţie, creând o lume paralelă cu cea reală şi reuşind performanţa de a transforma ciudatul univers din Pagini bizare într-o ficţiune dramatică foarte coerentă.

sambelan la viezuri pusa roth urmuz revista teatrala radio

Ringhişpilul, pus în undă în 2002, era o satiră care pornea de la un fapt real petrecut într-o comună din Ardeal în anii comunismului.

A urmat, la Teatrul Naţional Radiofonic, Roman de Bucureşti (2003), o comedie amară construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană. Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale Puşei Roth. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate.

pusa-roth-ieri-dupa-shakespeare-satira-contemporana-presedinte-vis-realitate-concern-parodie

Difuzată în premieră absolută în 29 aprilie 2007, Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte este la rândul ei o satiră care aduce în prim-plan un personaj exponenţial pentru psihologia şi moravurile contemporane. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică admirabilă prin alternanţa de planuri şi construcţie – şi totodată şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Rămas târziu la serviciu, răsfoind o carte, Preşedintelui îi apar în faţa ochilor personaje din tragediile lui Shakespeare: Regele Lear, Kent, Bufonul, Hamlet, Marcellus, Horatio, Duhul. Situaţia insolită, aflată mereu la graniţa fragilă dintre halucinaţie şi realitate, dezvoltă intriga. Preşedintele, personaj contemporan în care se amestecă dorinţa de putere absolută şi suspiciunea faţă de subalterni, devenită la un moment dat paroxistică, este portretizat cu siguranţă atât prin monolog, procedeu folosit fără exces, cât şi prin dialog şi prin situaţiile de joc ciudate până la un punct, în care este pus:

PREŞEDINTELE: Păi, dragă rege, dumneata umbli cu măscăricii? (Aparte.) Cred că fetele lui au avut dreptate: e bun de legat. (Tare.) Şi de ce, mă rog, îl plimbi după dumneata? (Aparte.) Nu-i destul că el însuşi e caraghioşenia întruchipată? (Tare.) De ce?

Mircea-Albulescu regie ieri dupa shakespeare de pusa rothLEAR: E aghiotantul meu. Ce faci, amice?

BUFONUL: «Aş face mai bine dacă ţi-aş pune boneta mea de nebun.» (Aparte.) Regele meu şi-a găsit unul pe măsură. Doamne, ce haine caraghioase are!

PREŞEDINTELE: Cum îndrăzneşte piticul ăsta să te facă nebun? Zici că eşti rege! Eu l-aş pedepsi pe loc: i-aş lua treizeci la sută din salariu şi i-aş interzice să mai vorbească în public trei luni. Şi dacă e duşmănos, cele trei luni pot deveni trei ani. În fond, eu semnez.

LEAR: Păi, el e gura adevărului şi mai ştie şi multe vorbe de duh. El mă înveseleşte. Dar să ştii că-i sincer.

PREŞEDINTELE: Nu mă îndoiesc. (Aparte.) Până la urmă ăsta are dreptate. (Râde.) Ai mei, bufonii mei – ce-mi place! – se linguşesc şi sunt gata să sară în tabăra vecină, la o adică. (Tare.) Rege, zici că bufonul spune adevărul? Adevărul lui sau al dumneavoastră? Nu vă enervează adevărul ăsta, spus aşa când îi vine ăstuia la gură?

BUFONUL: «Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară…»

LEAR: «Ia seama la bici, pungaşule!»

PREŞEDINTELE (mirat): Ce faci, domnule, vrei să-l baţi? Păi nu ţi-e frică de ăia cu drepturile omului? Aşa i-aş mai trânti pe unii din preajma mea, dar… ce să mai vorbim? Apropo, ce faci dumneata cu cei care fură? Cum îi pedepseşti să nu te acuze la rândul lor? Unii mai ştiu câte ceva, alţii au mai pus mâna pe nişte acte. Trădători sunt la tot pasul. Până şi cei apropiaţi, dacă nu au caracter, şi mulţi nu au, te trădează. De altfel, toată lumea, sau aproape toată lumea, fură.”

pusa-roth-mircea-albulescu-regie-teatru-ieri-dupa-shakespeare-regele-lear-bufon-livresc-putere-absoluta-dictator-satira-moravuri-concern

Mircea Albulescu

Mircea Albulescu, care interpretează extraordinar rolul Preşedintelui, a realizat totodată o inspirată montare radiofonică a piesei Puşei Roth, de la concepţia de ansamblu şi distribuţie la ritmul spectacolului şi expresivitatea fiecărui detaliu. Pentru a justifica amestecul planurilor, ironia fină a autoarei dar şi accentele parodice, regizorul a recurs la un procedeu relativ inedit din unghi teatral-radiofonic, folosit aici eficient: „travestiul” – rolurile Lear, Kent, Bufonul sunt interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu, alături de alte „surprize” regizorale, la rândul lor şocante, într-o construcţie artistică unitară, care serveşte pe deplin textul dramatic al Puşei Roth.

Costin Tuchilă

Fragment din Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Pușa Roth. Interpretează Mircea Albulescu. Regia artistică: Mircea Albulescu, 2007

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

Vezi mai jos: Discurs într-un ciorap

„Șambelan la viezuri” de Pușa Roth

„Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici”

La Vulpea Roșie

„Martori ai istoriei” de Pușa Roth

Vezi și: O iubire fără sfârşit, Mihai Eminescu – Veronica Micle”, cronică de Loreta Popa

„«La Vulpea Roșie» mai cântă Zaraza?”, cronică de Maria Seiculescu

***

lope de vega capriciile fenisei teatru radiofonic las bizarrias de belisa comedie

„Capriciile Fenisei” de Lope de Vega

tnr-logoDuminică, 2 martie 2014, la ora 14.00, la  Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul Capricile Fenisei de Lope de Vega, adaptare după piesa Mofturile Belisei (Las bizzarías de Belisa). Adaptarea radiofonică și regia artistică îi aparțin lui Dan Puican. Întnr-logo distribuţie: Mariana Mihuţ, Gina Patrichi, George Constantin, Emil Hossu, Dana Dogaru, Alexandru Repan, Şerban Cellea, Rodica Popescu-Bitănescu, Petre Lupu, Candid Stoica, Theodor Danetti, Radu Panamarenco. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din anul 1986.

Lope de Vega pusa roth

Lope de Vega (25 noiembrie 1562, Madrid–27 august 1635, Madrid)

În teatrul lui Lope de Vega, au fost identificate opt tipuri fundamentale de personaje: la dama (doamna), el galán (curtezanul), el criado (servitorul), la criada (servitoarea), el padre (tatăl), el poderoso (nobilul bogat), el gracioso (bufonul), el figurón (fanfaronul). Trăsăturile fizice nu îl preocupă pe Lope; rareori vom afla în piesele sale amănunte despre înfăţişarea personajelor. La dama, se presupune, e tânără şi frumoasă, mereu îndrăgostită, geloasă. Rareori poate fi suspectată de infidelitate, căci este preocupată până la obsesie de onoare. Relaţiile dramatice se reduc la acceptarea dragostei răsfrânte asupra ei de cavaleri şi curtezani sau, dimpotrivă, la lupta cu diverse mijloace pentru atingerea scopului. Tipul se exemplifică în diferite clase sociale, de la palatul regal şi marea aristocraţie la lumea pastorală sau la mediile plebee, fără derivaţii semnificative, dar în ipostaze dintre cele mai diverse. Schema triunghiulară, atât de folosită în toată literatura cu tematică erotică, este exploatată eficient.

jean sala femeia cu par rosu

Jean Sala, Femeia cu păr roșu

În Câinele grădinarului, scrisă probabil între 1613–1615 şi publicată în volumul al XI-lea de Comedii (1618), Diana, contesă de Belflor, se îndrăgosteşte de secretarul său, Teodoro, cu care nu se poate căsători pentru că bărbatul nu e de condiţie nobilă. Nici unul dintre ceilalţi pretendenţi, contele Ludovico şi marchizul Ricardo, nu au succes. E geloasă pe Marcela, servitoarea sa, care e îndrăgostită de Teodoro. Le chestionează aspru pe celelalte două cameriste, Doroteea şi Anarda, pentru a afla cine îi dă târcoale Marcelei. Singură, recită un sonet în care regretă trufia rangului nobiliar care îi alungă bucuria dragostei: „Es el amor común naturaleza, / mas yo tengo mi honor por más tesoro; / que los respetos de quien soy adoro / y aun el pensarlo tengo por bajeza…” („În toţi iubire iscă tinereţea, / Dar rangu-şi dă-n vileag pe loc trufia / Şi «cinstea» lui mi-alungă bucuria, / Că nu mă-ndur să-mi înjosesc nobleţea…” E de altfel unul dintre multele sonete din această comedie.). Onoarea este o cenzură peste care Diana va trebui să treacă pentru a reuşi să-şi pună planul în aplicare. Va trebui să joace însă o gamă întreagă de sentimente uneori contradictorii. Tristán, slujitorul lui Teodoro, tip de gracioso foarte abil, inventează o întreagă poveste din care rezultă că secretarul ar fi totuşi conte. Din acest moment, onoarea e salvată şi căsătoria devine posibilă. Femeia pasională face orice pentru a-şi împlini dorinţa: acceptă minciuna, îşi salvează onoarea prin minciună. Natura nu ascultă de convenţii, pare să spună Lope, care ironizează titlurile nobiliare, simple amăgiri. Cheia piesei (şi totodată explicaţia titlului) se află într-o replică a „mâhnitului” Teodoro, care nu mai înţelege sau selope de vega siglo d oro spania preface că nu mai înţelege comportamentul Dianei (actul II). E un proverb pe care Lope îl încarcă de sensuri şi care a dobândit astfel un plus de celebritate: „No dudes; naturalmente / es del hortelano el perro: / ni come ni comer deja, / ni está fuera ni está dentro” – literal: „Să nu te-ndoieşti; desigur / e precum câinele grădinarului: / nici nu mănâncă, nici pe alţii nu-i lasă să mănânce, / nu e nici afară, nici înăuntru.” În traducerea inspirată a lui Aurel Tita:

„Nu ştiu, zău, mă pierd cu firea

Când o văd că-ntâi m-adoră

Şi pe loc mă şi urăşte.

Nici nu vrea să fiu al dânsei.

Nici Marcelei nu mă lasă.

Dacă n-o privesc, îndată

Caută prilej de vorbă.

E leită câinelui

Grădinarului, din snoavă:

Nu e laie, nici bălaie,

Nici afar’, nici în odaie!”

la dama personaj cainele gradinarului lope

Verbul comer (a mânca) poate avea în contextul folosit de Lope conotaţie sexuală, mai ales dacă îi dăm crezare lui Freud. Câinele grădinarului s-a impus, fiind unul dintre titlurile cele mai populare ale dramaturgului, iar Diana, unul dintre cele mai reuşite personaje feminine ale lui Lope.

jardin-casa-lope-de-vega

La dama poate fi răsfăţată şi mofturoasă, afectată şi preţioasă, anticipând preţioasele ridicole ale lui Molière, o melindrosa – o sclifosită. Mofturile Belisei aşează personajul într-un climat moral mai amplu. Morbul averii, care conduce la încălcarea legilor onoarei şi chiar la nebunie, este tema ascunsă a comediei. Pe fondul disoluţiei morale a unei familii nobile, Belisa e atinsă maniacal de o artificialitate comportamentală care vizează extravaganţa şi grotescul. Cauza imediată a conflictului este, desigur, de natură erotică, deşi trama piesei nu se reduce la atât. Comedia respectă regula clasică a celor trei unităţi şi astfel o acţiune încărcată, pe mai multe planuri, poate deveni greoaie. O salvează însă situaţiile absolut ingenioase prin care Lope îşi caracterizează eroina. Belisa este un personaj antologic, reuşind să facă uitată stereotipia tipului feminin din alte piese. Mofturile ei sunt variate, de la cusururile pe care le găseşte diverşilor pretendenţi, ceea ce se păstrează încă într-un plan raţional, la aberaţii care frizează demenţa, exprimate însă în modul cel mai normal cu putinţă. Faptul că, tot refuzând, ar putea deveni o fată bătrână, urâcioasă, trece deja pe plan secund. Lisarda, mama Belisei, se întreabă dacă mai există pe lume „vreo creatură / Atât de rea şi de obositoare”. Frumuseţea şi averea peste măsură a Belisei au transformat strada într-o bursă a pretendenţilor matrimoniali, toţi, fireşte, căzuţi în cursă: un portughez întors din Indii, un bătrân bogat, un genovez, un ostaş, un filfizon, un slujbaş, în fine, un literat. Belisa atinge culmea grotescului când îi povesteşte Florei că, după ce a ciopârţit jaluzelele cu un cuţit, pentru a-şi stinge mânia, a văzut pe fereastră, în loc de un cavaler, un vânzător de untdelemn. De cum l-a privit, atât de pretenţioasa domnişoară a şi simţit că rochia i s-a pătat de ulei. Drept pentru care îi cere servitoarei să-i aducă altă rochie. Scena e deconcertantă:

Belisa

Crezi că nu-i adevărat?

Uită-te!

Flora

Şi ce-o să văd,

Că străinul de pe drum

Te-a pătat pe rochie?

Belisa

Da!

Altă rochie dă-mi acum;

Pe asta vinde-o.

Flora

Da-i curată…

Belisa

Proasto, nu ţi-am spus chiar eu

Că nu rabd să fiu mereu

De oricine înfruntată?

Doamne, groaznică-ntâmplare!

Flora

Ce-i?

Belisa

Ia-mi pulsul, iute, mor!

Fruntea-mi arde-ngrozitor.

Şi ce febră, ce dogoare!”

(Actul I, scena 2, Traducere de Teodor Balş)

la dama in teatrul lui lope de vega tipuri de personaje

Leşinul e încă un moft copilăresc. La începutul actului următor, sclifosita ameninţă cu sinuciderea. Enumerând diferitele modalităţi de curmare a vieţii, pumnalul, ştreangul, otrava, anunţă că va alege deschiderea venelor, ca altădată Seneca şi îi ordonă Florei să cheme îndată bărbierul, pentru că, altfel, se spânzură sau înghite un cărbune aprins, ca Portia, soţia lui Brutus. Lope e de o bogăţie nesfârşită în inventarea bizareriilor comportamentale, deloc gratuite şi artificiale în context, cum găsim în multe creaţii ale barocului, dar are şi ştiinţa analizei fine a sentimentului erotic, cu lanţul lui de contradicţii, chiar dacă aici o face din perspectivă satirică. Belisa l-ar iubi şi, deopotrivă, l-ar urî pe Felisardo. Mofturile duc desigur la o dedublare a personalităţii, în care planurile, confundate voit până la un punct, ajung să nu mai poată fi separate. Lui Felisardo îi spune că suferă de o teribilă durere: e gata să-i ofere întreaga ei graţie tocmai pentru că nu i-a cerut-o. Această „durere” e descrisă în termenii proprii înfiorării erotice, ca în credinţa românească a zburătorului: „Nu ştiu. / Îmi intră în ochi, tâlhăreşte, / Un fel de grăunţe-aşa fine / Că soarele-abia le zăreşte. / Şi ástfel pătrund mai târziu / În inima-mi slabă pe care / O gâdilă, dându-mi o stare / De vis; o visare plăcută.”

După care, fireşte, Belisa leşină. „Señora ţicnită” devine simpatică atunci când refuză un curtezan „spilcuit, lustruit ca faţa oglinzii”, spunând răspicat: „Nu dorm cu netotul acesta urât; / La masă de-l văd am să-l cred farfurie!” Are însă şi viziuni macabre, care, dacă nu ar fi tratate în registru comic, ar conduce la un romantism morbid:

„Când am să devin femeie,

Plină doar de gânduri sfinte,

De-o să vreau să-mi chinui trupul

Ca pe-al sufletului dúşman,

Am să pun în pat la mine,

Noaptea, hârca unui mort;

Tot atât mi-ar fi plăcerea

De-ar fi hârcă sau om chel.”

Pușa Roth

Fragment din Capriciile Fenisei de Lope de Vega, regia: Dan Puican. Cu: Mariana Mihuț, Gina Patrichi, George Constantin, Dana Dogaru, 1986

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

discurs intr un ciorap ruxandra sireteanu nina cassian scenariu de pusa roth

Discurs într-un ciorap

In memoriam Ruxandra Sireteanu

tnr-logoDuminică, 23 februarie 2014, la ora 14.00, la  Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul Discurs într-un ciorap, în interpretarea Ruxandrei Sireteanu, în memoria actriței care a semnat o pagină de aur în istoria teatrului românesc contemporan și deopotrivălogo rrc în istoria recentă a Teatrului Național Radiofonic. Discurs într-un ciorap este o dramatizare radiofonică realizată de Pușa Roth după volumul Confidențe fictive de Nina Cassian. Regia artistică: Vasile Manta. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Redactor şi producător: Costin Tuchilă. Asistenţa tehnică: Titi Moldoveanu. Regia de montaj: Radu Verdeş şi Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru.

Făcând parte dintr-un lung şir de dramatizări extrem de reuşite realizate de colega noastră Puşa Roth, premiera absolută a spectacolului a fost  difuzată la Radio România Cultural, duminică, 26 august 2007, la ora 19.00.

pusaroth discurs intr-un ciorap nina cassian ruxandra sireteanu

Revista „Radio România”, nr. 142 (542), joi 16 august 2007

Trăirea pasională cenzurată de luciditate, vulnerabilitatea sentimentului, o sensibilitate refugiată adesea în joc şi fantezie, anxietatea, absurdul, viziunea sarcastică exprimată uneori în forme suprarealiste caracterizează poezia Ninei Cassian, scriitoare stabilită din 1985 la New York. Un avangardism moderat poate fi identificat în poemele din volumul de debut La scara 1/1 (1947); în altele, Disciplina harfei (1964), Sângele (1967), Ambitus (1969), trăirea intelectuală devine prevalentă, potenţând sentimentul dar fără a ajunge la un livresc excesiv. Loto-poeme (1972), dedicate copiilor, sunt un exerciţiu lingvistic şi imaginar. Poeta inventează cuvinte, cultivând nonsensul şi caricaturalul, cu un rezultat încântător.

nina cassian

Starea poetică este în mod esenţial una muzicală, capacitatea asociativă excepţională conducând-o la inventarea unei limbi personale, vis al tuturor poeţilor: limba spargă, în care combină cuvinte cu sonoritate românească, obţinând efecte poetice noi.

pusa-roth

Pușa Roth

Proza Ninei Cassian este o lungă confesiune la persoana întâi, scrisă în tonul unei sincerităţi „reci”, o proză de introspecţie şi autoanaliză, în care rememorarea trăirilor, tribulaţiile erotice, anotimpurile vieţii, cenzura aşezată de inteligenţa care refuză excesul, melancolia sunt temele predilecte. Apar şi aici motive binecunoscute din poezia Ninei Cassian: marea, florile, vântul, măştile, oglinda etc.

ruxandra-sireteanu

Ruxandra Sireteanu (20 decembrie 1943, Craiova–18 februarie 2014)

După Confidenţe fictive (1976), Puşa Roth a realizat un scenariu radiofonic cu o compoziţie unitară, creând legăturile necesare care asigură continuitate dramatică între texte şi fragmente de texte din volum. Este o admirabilă confesiune despre aspiraţiile la vârste diferite, imperfecţiune şi efortul de a-ţi asuma lucid propriile gesturi şi trăiri.

pusa-roth-scrisoare-nina-cassian-corespondenta

Scrisoare de la Nina Cassian

Discurs într-un ciorap este un text ideal pentru un recital actoricesc complex, de mare dificultate. Cu o largă paletă expresivă, intrând abil şi eficient în acest joc studiat, Ruxandra Sireteanu face aici un rol excepţional, în regia artistică a lui Vasile Manta, cu muzică originală de George Marcu, interpretată la pian de compozitor.

Costin Tuchilă

Discurs într-un ciorap de Pușa Roth după Nina Cassian. Interpretează: Ruxandra Sireteanu. Regia artistică: Vasile Manta, 2007 – fragment

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

Vezi și : Actrița Ruxandra Sireteanu a încetat din viață

Ruxandra Sireteanu: „Teatrul este dragostea şi chinul meu”, interviu realizat de Pușa Roth

Ruxy de Pușa Roth

In memoriam Ruxandra Sireteanu, site TNR

***

comedia magarilor analiza asinaria plaut comediile lui plaut

„Comedia măgarilor” de Plaut

tnr-logoDuminică, 16 februarie 2014, la ora 14.00, la  Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic vă propune să ascultați Comedia măgarilor de Plaut. Traducere de Nicolae Teică. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică:logo rrc Cristian Munteanu. În distribuţie: Alexandru Arşinel, Petre Lupu, George Ivaşcu, Dorina Lazăr, Delia Nartea, Mircea Constantinescu, Alexandru Bindea, Mihai Bisericanu, Coca Bloos, Claudiu Istodor, Bogdan Caragea, Marius Rizea. Muzică originală de George Marcu. Interpretează Radio Brass Quintet (Oleg Răileanu, Bogdan Ionescu, Vlad Buzdugan, Constantin Burdun, Mihai Ceascai). Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Mihnea Chelaru. Regia tehnică: Magdalena Barabaş. Producător: Vasile Manta. Înregistrare din anul 2005.

plaut

Plaut

Nonconformistului Plaut (cca 250 î. Hr.–184. î. Hr.) i s-au atribuit 130 de piese. Dintre acestea, numai 21 au fost considerate autentice, aşa cum s-a stabilit în urma analizei inventarului făcut de Varro în secolul I î. Hr., într-un prim studiu dedicat dramaturgului (Questiones Plautinae). Este posibil ca aceste fabulae varronianae, cum au fost numite, să fi fost şi cele mai bune, cu un relief artistic superior celorlalte. Asupra lor nu plana nici o îndoială, conform mărturiilor erudiţilor şi mai ales tradiţiei pe care Marcus Terentius Varro (116–27 î. Hr.) le-a luat în considerare ca singurele surse autoritare. Într-un eseu publicat în 1843–1844, cercetătorul german Friedrich Wilhelm Ritschl presupune că Varro a împărţit în trei categorii piesele suspectate în vremea sa ca aparţinând lui Plaut. Cele 21 de comedii cu paternitate sigură aparţin ultimelor trei decenii din viaţa dramaturgului, când reputaţia sa era neîndoielnică. Ele s-au bucurat de ecouri considerabile. În celelalte două categorii ar intra piesele atribuite de mai multe surse lui Plaut, fără certitudinea paternităţii şi, în fine, cele a căror paternitate plautină fusese respinsă, ele aparţinând mai degrabă altor autori. Dar nici pe cele din a treia categorie Varro nu le elimină, considerându-le ca potrivindu-se spiritului comediilor lui Plaut („adductus filo atque facetia sermonis Plauto congruentis”). Ritschl, care, cercetând Palimpsestul ambrosian de la Milano, a fost primul care a identificat în 1842, numele real al scriitorului, T. Macci Plavti, şi nu M. Acci Plauti, aflat într-un manuscris al pieselor, enumeră, urmându-l pe Varro, titlurile a încă 19 comedii care ar aparţine lui Plaut (Saturio, Addictus, Boeotia, Nervolaria, Fretum, Trigemin, Astraba, Parasitus piger, Parasitus medicus, Commorientes, Condalium. Gemini leones, Foeneratrix, Frivolaria, Sitellitergus, Fugitivi, Cacistio, Hortulus, Artemo). Din acestea nu a ajuns nimic în epoca modernă. Celelalte aproximativ 90 de piese, ale căror titluri le cunoaştem în mică măsură (12-13), sunt mai degrabă apocrife. Evident, lucrurile sunt departe de a fi lămurite, inclusiv asupra periodizării creaţiei plautine, singura certitudine rămânând cele 21 de comedii pe care le avem astăzi la dispoziţie, cu speranţa că interpolările şi falsurile datorate copiştilor nu au fost de natură să le denatureze. Restabilirea textelor este rodul unei efort filologic de amploare desfăşurat în secolul al XIX-lea. (V. în acest sens prefaţa lui E. Benoist la Morceaux choisis de Plaute, Paris, 1877.)

Plauto Asinaria

S-au păstrat aproape integral 20 de comedii, din manuscrisul Aululariei lipsind finalul, iar din Cistellaria o bună parte. A douăzeci şi una, Vidularia, a dispărut aproape în totalitate. Dintre acestea sunt riguros datate Stichus, din anul 200 î. Hr. şi Pseudolus din 191, acceptând „didascaliile” păstrate (scurte însemnări ale grămăticilor făcute pe baza manuscriselor rolurilor, aflate în posesia trupelor dramatice). Urmând sugestia lui Pierre Grimal (Le théâtre à Rome, în Actes du IX-e Congrès de l’Association Guillaume Budé [Rome, 13–18 avril 1973], vol. I, Paris, 1975), , Eugen Cizek e de părere că „datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este aproape imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautiene”. (Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I, Bucureşti, Societatea „Adevărul” S.A., 1994).

Se pare că prima este Asinaria (tradusă, potrivit cu trama piesei, Comedia măgarilor; Eugen Cizek propune titlul Catârgioaica), a cărei dată posibilă ar fi 212 î. Hr., urmată până în anul 200 de Mercator, Rudens, Amphitruo (206), Menaechmii (206), Miles gloriosus, Cistellaria, Stichus.

curtezane sclavi in teatrul lui plaut

Bătrânul vicios Demaenetus doreşte ca fiul său Argyrippus (de la grecescul „argyrios”, bani) să o ia de soţie pe Philaenia, fiica unei codoaşe zgârcite, Cleaereta. Inspirată din Onagos de Demophilus, cum se spune chiar în Prolog despre „comedia plină de farmec şi de haz” a lui Maccus, Asinaria se deschide, conform obişnuinţei, cu opt versuri în acrostih, câte trebuie pentru a reda titlul şi care cuprind Subiectul comediei: Amanti argento filio auxiliarier/ Sub imperio vivens volt senex uxorio. / Itaque ob asinos relatum pretium Saureae / Numerari iussit servolo Leonidae./ Ad amicam id fertur. Cedit noctem filius./ Rivalis amens ob praereptam mulierem,/ Is rem omnem uxori per parasitum nuntiat./ Accurrit uxor ac virum e lustris rapit.” („Cu bani un tată-ar vrea s-ajute / Odrasla-i unică-n iubirea-i / Mistuitoare, de n-ar fi / El însuşi în puterea soaţei; / Dar, cum pentru măgarii-i plata / I se aduce lui Saurea, / Acesta face s-o primească / Multcredinciosul Leonida. / Ăl tânăr banii-i dă iubitei; / Gând rău bătrânu-i pune fetei. / Atunci, stârnit, un oarecare / Rival, c-a fost înlăturat, / Isteţul parazit şi-l mână / La soaţa fantelui bătrân. / Odată prins în fapt, bătrânu-i / Rentors pe vechea cale bună.” Traducere de Nicolae Teică).

Se poate observa din această strofă armonia şi muzicalitatea versului lui Plaut, un anume firesc al dicţiunii, o supleţe la rândul ei foarte muzicală pe care caracterul sintetic al limbii latine, ce putea exprima în puţine cuvinte un enunţ întreg, îl oferea din plin, ceea ce devine greu de obţinut în orice traducere într-o limbă modernă.

teatru latin roma plaut tipuri de personaje

Cu o intrigă condusă cu îndemânare, în care întrevedem o perfectă asociere între sclavi şi stăpânii lor în atingerea scopului, alături de precaritatea morală a majorităţii personajelor, Comedia măgarilor excelează prin efectele de limbaj sugerând mereu această lume aflată la limita abjecţiei. Insolenţa lui Libanus, sclavul lui Demaenetus, prefăcătoria, înţepăturile pline de haz dintre Libanus şi celălalt sclav, Leonida, monologul tânărului cu nume sugestiv, Diabolus, promiţând că se va răzbuna pe codoaşa care tocmai l-a dat afară, tresărirea de orgoliu a tinerei curtezane Philaenia care nu apucă să-şi plângă soarta fiindcă e repede expediată de bătrâna arţăgoasă, o lena bine conturată, replicile în aparté ale Artemonei, care, însoţită de parazit, îşi pândeşte bărbatul dedat desfrâului, rapiditatea inversărilor de situaţie devin în sine obiecte comice. Chiar la începutul comediei, Libanus îşi bate joc de locurile de tortură a sclavilor, ridiculizându-şi stăpânul în modul cel mai grosolan, aproape nebuneşte dacă am nu am şti că la Plaut raporturile dintre omul liber şi sclav, decalajul social care dicta comportamentele au fost pulverizate:

Libanus: Tu m-ai adus

În locul unde piatra o freci de altă piatră?

Demaenetus: Ce vrei să spui, şi unde-i pe lume locu-acesta?

Libanus: Unde plângând ştrengarii macină mămăliga,

În insula bătăii şi-a lanţurilor grele,

Unde boi morţi năvală dau peste oameni vii.titus maccius plautus

Demaenetus: Am priceput, Libanus, pe unde-i locul: unde

Se face mămăliga de care spui.

Libanus: Ba nu!

Pe Hercle! N-am spus asta şi nici n-am vrut să spun;

Te rog, te rog din suflet să scuipi acest cuvânt.

Demaenetus: Da, fie;-ţi fac plăcerea. (Scuipă.)

Libanus: Mai scuipă, scuipă-ntr-una.

Demaenetus: Ajunge?

Libanus: Din străfundul gâtlejului, te rog.

Mai tare.

Demaenetus: Până unde?

Libanus: Până la moarte,-aş vrea.

Demaenetus: Fereşte-ţi pielea.

Libanus: Moartea soţiei, nu a ta.

Demaenetus: Te iert, pentru cuvântul frumos, şi n-avea teamă.”

sclavi antichitate teatrul lui plaut

„Plaut are un talent singular pentru toate aceste denumiri caraghioase, exemple mai putând întâlni în Soldatul fanfaron, Persanul, Gărgăriţa. Acest tip de veselie provocată ingenios de sărăcie, invenţia verbală cu rol zeflemitor constituie o particularitate a moravurilor pe care le regăsim pretutindeni în mediul claselor dispreţuite.” (Maurice Meyer, Études sur le théâtre latin, Paris, Dezobry, E. Madeleine, 1847).

Ironizarea aproape cinică a răului fără remediu, mai mult decât atât, transformarea lui în obiect de amuzament, jocul de invective ca un fel de autoflagelare verbală, aspectul bufonesc sunt constante ale dialogului plautin:

Libanus: O, te salut în gura mare şi din străfunduri de bojogi!

Leonida: Salut, culegător de bice!

Libanus: Ce faci, proptea de puşcărie?

Leonida: O,-ndrăgostitule de lanţuri!

Libanus: O, răsfăţatule de vergi!

Leonida: Cât cântăreşti în pielea goală?

Libanus: Pe sănătatea mea, nu ştiu.

Leonida: Ştiam că n-ai să ştii; eu însă te-am cântărit, mă jur, şi ştiu.

Gol şi în lanţuri, tragi o sută de livre, spânzurat de tălpi.

Libanus: Cum dovedeşti?

Leonida: Îţi fac dovada, şi ai să vezi îndată cum.

La tălpi ţi-atârnă greutatea de-o sută, cât am zis, de livre,

La mâini cătuşe ţi se leagă şi ridicate-ţi sunt la grindă –

Atunci te cumpăneşti, şi trupul îţi trage cât o secătură.”

lena tip de personaj codoasa plaut

Leno (vânzătorul de curtezane), cu variantă feminină, provenit din vânzătorul de sclavi, ar fi la o primă vedere cel mai odios personaj din teatrul plautin, pentru că el reprezintă un obstacol în calea împlinirii dorinţelor tinerilor îndrăgostiţi. Cinismul lui Ballio, care îşi recunoaşte ticăloşia, e monstruos, în Gărgăriţa, oprobriul se traduce prin echivalenţele cele mai dezgustătoare, Cappadox fiind comparat cu păduchii, puricii, muştele şi ţânţarii. Dar, cum s-a spus, o împărţire rigidă în personaje simpatice şi odioase nu este potrivită spiritului acestor comedii, pentru că nu există nicăieri semne ale participării şi implicării afective ale autorului în desfăşurarea întâmplărilor scenice. Toţi aceşti eroi rămân până la urmă cu atât mai plăcuţi spectatorului cu cât sunt mai odioşi. Atitudinea auctorială va apărea, cu multitudinea ei de registre şi nuanţe, în epoca modernă.

Vorbind cu pretendentul Argyrippus, Cleaereta lena îl avertizează că „un amant (amator lenae, adică iubitorul de codoaşe) „este ca un peşte”; el trebuie să aibă deopotrivă savoare, farmec, putere de seducţie. Exprimarea licenţioasă dobândeşte ea însăşi, la Plaut, acel relief ademenitor al formulărilor sentenţioase, tinzând involuntar către un orizont de codificare „morală”, tot aşa cum maximele moralizatoare îmbracă un veşmânt figurat, plastic. În Comedia măgarilor apare una dintre cele mai des citate, e adevărat că trunchiată şi scoasă din context pentru a i se oferi un grad sporit de generalitate. Forma sub care o găsim astăzi în culegerile de maxime este Homo homini lupus, cea originală, replica Negustorului (actul II, scena 4, v. 495) dată lui Leonida care îşi permite să ofenseze un om liber, fiind:

„Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit.” („Ca lupul pentru om e omul, atunci când nu-l cunoaşte.”)

Pușa Roth

Fragment din Comedia măgarilor de Plaut, regia: Cristian Munteanu, 2005

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

premiera matei visniec mihai lungeanu rege bufon sobolani tnr

Premieră: „Regele, bufonul şi domnii şobolani”

logo rrcJoi, 30 ianuarie 2014, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră spectacolul Regele, bufonul şi domnii şobolani – fabulă barocă, farsă, bufonerie şi mascaradă de Matei Vişniec. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Mihai Lungeanu. În distribuţie: Ion Caramitru, Horaţiu Mălăele, Constantin Cojocaru, Florin Anton, Petre Lupu, Alexandru Georgescu. Regia de montaj: Radu Verdeş, Bogdan Golovei şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: Vasile Manta. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea.

Matei Visniec

Matei Vișniec

Spectacolul ne înfăţişează oglinda unei lumi în derivă, imaginea unui univers crud, aflat într-o evidentă criză, ajuns într-un stadiu crepuscular, ale cărui resorturi se desfăşoară între râs şi plans, între grotesc şi poezie… Claustrarea aduce cu sine lipsa de orizont, situaţiile şocante pe care le parcurg cele două personaje – regele şi bufonul – dezvoltă angoase, creează probleme insolubile. Jocul cu moartea capătă valenţe dramatice absurde, tragicul alunecă în comic, iar comicul dobândeşte putere reflexivă şi tonuri grave… Acestui univers bizar pare a i se potrivi celebra formulă a lui Eugen Ionescu: „Nimic nu e comic. Totul e tragic. Nimic nu e tragic. Totul e comic”.

ion caramitru teatru radiofonic

Ion Caramitru

Montarea lui Mihai Lungeanu accentuează în chip sclipitor paradoxurile piesei, calambururile, vorbele de duh, echivocurile prezente la tot pasul… În cadrul desfăşurării unei structuri tragice, proiectarea umorului sporeşte tensiunea, conferind spectacolului profunzime şi forţă filosofică. Râsul îmbracă forme incisive şi dureroase. Limbajul se rearticulează, ca-n piesele lui Eugen Ionescu, grotescul se proiectează într-o lume deznădăjduită, fără posibilitate de ieşire, cunoaşterea pură şi luciditatea generează sentimentul tragic, dar, în egală măsură, şi exploziile bufone…

Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele creează, în spectacolul radiofonic, un tandem actoricesc imbatabil, cuceritor prin talent, spirit ludic, capacitate de dedublare şi subtilă ironie… Un element tragic este exprimat în chip grotesc, o temă enunţată în termeni serioşi e tratată ulterior în stil comic, astfel încât, după un moment de încordare, un mecanism bufon, de destindere, restabileşte echilibrul. Unei imagini nu i se poate aplica o singură cheie, deoarece au loc adevărate salturi, discontinuităţi de la o stare de spirit la alta, schimbări de ton de la tragic la comic, subliniate şi prin accente auditive imprevizibile ori prin spectaculoase şi elaborate jocuri sonore…

horatiu malaele

Horațiu Mălăele

Nebunia, libertatea, puterea, trădarea, manipularea, mecanismul istoriei, relaţia dintre conducător şi mulţime sunt doar câteva dintre temele spectacolului radiofonic Regele, bufonul şi domnii şobolani, remarcabil prin migala alcătuirii sonore, prin forma modernă şi incitantă, prin muzica expresivă, desfăşurată ca un comentariu permanent al acţiunii, prin felul cum se armonizează coloana auditivă cu vocile marilor actori prezenţi în distribuţie, prin imaginile pe care le creează în spiritul ascultătorilor.

Domnica Țundrea

Fragment din spectacol

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

orestia de eschil cristian munteanu pusa roth fonoteca de aur

„Orestia” de Eschil

mari spectacoleLuni, 27 ianuarie 2014, la ora 0.30, în seria „Mari spectacole” de la Radio România Cultural, Teatrul Radiofonic va difuza un spectacol de referință din Fonoteca de Aur, aproape semicentenar: Orestia de Eschil, în regia lui Cristian Munteanu, o înregistrare care, ascultată azi, rămâne o excelentă versiune a trilogiei eschiliene, realizată în spirit modern, dar conservând cu atenție structura,logo rrc sensurile, poate chiar aspectul magic, resimțit astăzi, al tragediei antice. Traducere de Alexandru Pop (Alexandru Miran, prima traducere a autorului). În distribuție: Vasile Gheorghiu (Oreste), Ileana Predescu (Cassandra), Gilda Marinescu (Electra), Mircea Albulescu (Agememnon, Leopoldinacristian-munteanu eschil Bălănuţă (Atena), Dan Nasta (Egist), George Oancea (Apollo), Nicolae Luchian-Botez (Corifeul), Lucia Mureşan (Corifeea Eumenidelor și Choeforelor), Emil Liptac (Solul), Jean Reder (Primul bătrân), Petre Dragoman (Al doilea bătrân), Cristina Tacoi, Maria Marcelos, Doina Mavrodin, Isabela Gabor, Luiza Marinescu, Letiţia Buzdugan (Corul Eriniilor și Choeforelor), Ion Anastasiad, Ion Ilie Ion, Mircea Medianu, Traian Marinescu, Paul Nadolschi, Nicolae Crişu (Corul bătrânilor). Regia muzicală: Marga Capitanovici. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Data difuzării în premieră: 28 aprilie 1966.

Tragedia lui Eschil ((525 î.Hr.–456 î.Hr.) consfinţeşte, poate, un paradox. Reprezentând o manifestare umană extremă, înfăţişând fapte care, în ordinea firii, sunt teribile, ea păstrează o formă şi un echilibru desăvârşite. Eschil reuşeşte să realizeze un raport deplin între cauză şi efect, spune Vito Pandolfi în Istoria teatrului universal. Substratul iniţial îi oferă, el însuşi, premisele evoluţiei de la o structură rituală la viziunea profetică din Prometeu înlănţuit, singura păstrată din trilogia dedicată eroului. Zeus îi domină pe titani, dar nu-i poate înfrânge.

 teatrul-lui-dionysos-acropole-atena-eschil.j Teatrul lui Dionysos, Acropole, Atena

Fragilitatea fiinţei umane poate fi, în vechea tradiţie homerică, prima consecinţă a predestinării. Numiţi predestinarea, printr-un paralelism cu lumea zeilor din Olimp, atât de vie în imaginaţia grecilor, blestem sau fatalitate. Blestemul fratricidului din Cei şapte contra Tebei, blestemul posibilei catastrofe în Perşii, paricidul care ameninţă figura lui Oedip sau tentaţia crimei transmisă ereditar în neamul Atrizilor din care face parte Agamemnon. Toate acestea constituie pentru tragedie cadrul legitimităţii mitologice sub care este aşezată dezbaterea morală. În fond, pare a spune Eschil, în cer şi pe pământ, lumea este alcătuită din trădări: trădarea aproapelui, trădarea rudei de sânge, trădarea sentimentelor sau dezertarea de la condiţia umană prin lanţul de crime prevestit de zei.

aischylos eschil revista teatrala radio

Eschil

A afla originea lucrurilor înseamnă deopotrivă a săvârşi un act iniţiatic şi mai ales a cunoaşte calea de a-l transmite semenilor. Din această perspectivă, ultima trilogie a lui Eschil, Orestia, este, scrie Vito Pandolfi, „prima mare frescă a umanităţii şi a destinului ei, cu cer şi pământ laolaltă, cu deplină conştiinţă, într-o elaborare ilustrată de figurile sale, oglindind lumea lui, Atena lui, cu respectivele împrejurări istorice.” (Istoria teatrului universal, vol. I, București, Editura Meridiane, 1971).

oresteia aischylos

Planul mitic şi religios parcurge etapele unei expresive umanizări. Odată cu generaţia lui Eschil, se petrece căderea eroilor din mit în istorie. Primul act al trilogiei Orestia, Agamemnon, se desfăşoară rapid, precipitat. Fastul sosirii regelui în cetatea Argos nu este de natură să întârzie desfăşurarea teribilelor întâmplări. Deşi tragedia îi poartă numele, Agamemnon este un personaj episodic. Spectatorul îl vede doar în scena covorului de purpură, culoarea având desigur funcţie simbolică. Regele ezită să calce pe „drumul de purpură” aşternut de Clitemnestra. Detaliul se va lămuri îndată în profeţia Cassandrei, luată ca pradă de război de Agamemnon.

ajax casandra mitologie greaca atrizi Micul Ajax trăgând-o pe Cassandra din Paladium, unde se refugiase. Ceaşcă roşie, Attica, cca, 440–430 î. Hr., Muzeul Luvru

Atmosfera sumbră, copleşitoare din finalul lui Agamemnon se regăseşte numai în parte în a doua piesă a trilogiei, Choeforele (Purtătoarele de prinoase). Răzbunarea lui Oreste, care îi ucide pe Clitemnestra şi Egist, este prilej pentru cor să cânte un imn de bucurie barbară, oarecum ciudat odată ce Oreste ştie că matricidul poate dezlănţui nebunia şi moartea. „În poezia greacă – scrie Gilbert Murray – a numi pe cineva fericit este un semn rău.”

La nivelul psihologiei colective ilustrate în opera lui Eschil, Eumenidele, care pune şi problema Areopagului, este drama cea mai complexă, pe de o parte prin frământările eroului izgonit din „cetatea vulturească” Argos, pe de alta prin permanenta pendulare între planul divin şi cel uman. Probabil că, în subtext, asistăm, la un ritual iniţiatic, astăzi doar intuit. Patimile îndurate de Oreste şi neaşteptata lui absolvire de vină nu sunt hotărâte de fapt în lumea muritorilor. Cu excepţia lui Oreste, în Eumenidele personajele sunt fie zei, fie prezenţe simbolice sacralizate, ca Eriniile sau Pythia. Transformarea, prin intervenţia lui Apollo, a Eriniilor, zeiţe ale răzbunării şi blestemului, în Eumenide, divinităţi faste pentru oameni, are, pe lângă eventualul aspect didactic, sensul descoperirii posibilei statornicii a lumii, transcrisă în cod simbolic, prin care se restabileşte echilibrul.

Pușa Roth

Fragment din Orestia (Agamemnon) de Eschil, regia: Cristian Munteanu, 1966

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

*** cristian-munteanu-teatru-radiofonic

Medalion Cristian Munteanu

Vineri, 31 ianuarie 2014 se vor împlini 6 ani de la moartea regizorului Cristian Munteanu, personalitate care a marcat semnificativ evoluția teatrului radiofonic în ultimele cinci decenii.

mari spectacole cristian munteanuÎn perioada 27 ianuarie–1 februarie 2014, în seria „Mari spectacole” de la România Cultural (zilnic, la ora 0.30), Teatrul Național Radiofonic a programat șase dintre marile spectacole radiofonice care poartă semnătura regizorală a lui Cristian Munteanu. Luni, 27 ianuarie 2014,  veți putea asculta o creație de tinerețe, Orestia de Eschil (1966), avându-i în distribuție pe Olga Tudorache, Vasile Gheorghiu, Ileana Predescu, Gilda Marinescu, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Dan Nasta, George Oancea, Nicolae Luchian-Botez, Lucia Mureşan, Emil Liptac, Jean Reder, Petre Dragoman, Cristina Tacoi, Maria Marcelos, Doina Mavrodin, Isabela Gabor, Luiza Marinescu, Letiţia Buzdugan, Ion Anastasiad, Ion Ilie Ion, Mircea Medianu, Traian Marinescu, Paul Nadolschi, Nicolae Crişu. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Marga Capitanovici. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic.

faust marlowe cristian munteanu

Faust

Marți și miercuri vă propunem o întâlnire cu legenda lui Faust: Tragica istorie a doctorului Faust de Cristopher Marlowe, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Ion Pavlescu, Cornel Vulpe, Silviu Stănculescu, Răzvan Vasilescu, Constantin Dinulescu, Alfred Demetriu, Irina Mazanitis, Oana Ştefănescu, Sybila Oarcea, Ruxandra Sireteanu, Dorina Lazăr, Angela Ioan, Jeanine Stavarache, Mitică Popescu, Ion Siminie, Boris Petrof, Liviu Crăciun, Florian Pittiş. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din anul 1994.

Miercuri, 29 ianuarie: Faust de Goethe. Traducere de Lucian Blaga. Adaptare radiofonică de Georgeta Răboj. În distribuţie: Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Violeta Andrei, Florian Pittiş, Corado Negreanu, Marcel Iureş, Ioana Ciomârtan, Sibila Oancea, Ruxandra Sireteanu, Alexandrina Halic, Jeanine Stavarache, Constantin Fugaşin, Boris Petrof, Ion Anghel, Sorin Gheorghiu, Daniel Tomescu, N. Luchian Botez. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1985.

Joi, 30 ianuarie vă propunem o creație contemporană: Bufniţa roşie de D. R. Popescu. În distribuţie: George Constantin, Maia Morgenstern, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Pufulete, Dan Bobe, Șerban Georgevici, Sorin Tofan. Redactor: Marina Spalas. Regia de montaj: Florica Dănescu și Viorica Liche. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1993.

henry IV shakespeare

Vineri, 31 ianuarie 2014 și sâmbătă 1 februarie, Henric al IV-lea de William Shakespeare, ambele părți. În distribuţie: Gheorghe Cozorici, George Constantin, Ion Caramitru, Alexandru Repan, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Constantin Dinulescu, Damian Crâşmaru, Corado Negreanu, Mihai Dinvale, Irina Mazanitis, Ştefan Sileanu, Dorina Lazăr, Florian Pittiş, Dan Damian, Victor Ştrengaru, Ion Pavlescu, Victor Rebengiuc, Boris Petrof, Sorin Gheorghiu, Constantin Fugaşin, Mihai Badiu. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic (partea I). Henric al IV-lea, partea a doua, cu Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Victor Rebengiuc, Nicolae Iliescu, Dan Condurache, Dan Nasta, George Oancea, Nicolae Pomoje, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Mitică Popescu, Dumitru Chesa, Petre Lupu, Matei Gheorghiu, Florian Pittiş, George Motoi, Ion Pavlescu, Dem Savu, Ovidiu Schumacher, Mihai Mereuţă, Mihai Mălaimare, Sergiu Demetriad, Horia Căciulescu, Ion Anghel, Constantin Fugaşin, Eusebiu Ştefănescu, Marcel Iureş, Dan Damian, Sorin Gheorghiu, Mircea Dascaliuc – înregistări din 1984.

Îmi amintesc că atunci, în dimineața zilei de 31 ianuarie 2008, vestea morții subite a lui Cristian Munteanu a venit ca un trăznet în redacţia Teatru a Radiodifuziunii Române. Lucrase până în ultimele luni ale vieţii. Discreţia omului, capacitatea sa de a depăşi zâmbind momentele de cumpănă alungau mereu gândurile rele. Artist desăvârşit, unul dintre numele cele mai mari ale teatrului radiofonic, Cristian Munteanu avea darul de a inspira acea seninătate absolut necesară actului creator.

Seninătate care înseamnă, în artă, echilibru, bun gust, adecvare a mijloacelor faţă de scopul propus, maturitate. Seninătate care se poate traduce, în cazul artei interpretative, şi printr-o detaşare de bun augur faţă de aspecte fără relevanţă în plan stilistic. Dintr-o discuţie în contradictoriu, aşa cum până la un punct este firesc într-o activitate colectivă cum este realizarea unui spectacol, nu puteai ieşi decât îmbogăţit. Cred că o calitate a unui artist adevărat este să asculte şi alte puncte de vedere şi mai ales să aibă îndemânarea de a le topi într-o energie unică. Sigur, să recunoaştem, este o calitate rară, poate din ce în ce mai rară.

cristian-munteanu-1956Născut în 25 august 1936, Cristian Munteanu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a redacţiei emisiunilor culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi. Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate.

Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga, Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu, Salba Mălinei de Dominic Stanca.

regizorul-cristian-munteanu medalion

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic. Ceea ce la lectura piesei poate oferi o satisfacţie intelectuală deosebită, ceea ce pe scena de scândură poate crea un efect extraordinar, la radio, dimpotrivă, pot să aibă minimă relevanţă, ba chiar să împiedice coerenţa spectacolului. Am avut cu toţii enorm de învăţat de la regizorul Cristian Munteanu, începând cu selecţia şi pregătirea textului până la forma finală a spectacolului, în care fiecare element trebuie să fie aşezat la locul potrivit şi mai ales să aibă justificare artistică. Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug, în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles.

Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii. Avea însă talentul de a se face înţeles, de a convinge fără lungi ocoluri, de a se impune cu eleganţă dar şi de a şti să dirijeze, adică să aşeze la locul cuvenit sugestiile venite de la actori şi de la ceilalţi membri ai echipei, redactor, compozitor, regizor muzical, regizor tehnic. Îmi este vie modalitatea sa de a lucra, fascinaţia artistică – nu e un cuvânt exagerat – trăită colaborând la câteva spectacole în ultimii ani, primite la superlativ, fie că ele se numesc Adunarea femeilor de Aristofan, Comedia măgarilor de Plaut, Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth a nuvelei lui D. R. Popescu, Mantaua şi Moartea lui Ivan Ilici, dramatizări ale aceleiaşi autoare după textele lui Gogol şi Tolstoi, O repetiţie moldovenească de Costache Caragiale sau seria de recitaluri în care un actor interpretează cinci roluri, idee pe care Cristian Munteanu a îmbrăţişat-o cu entuziasm în vara lui 2004, regizând şapte asemenea recitaluri: „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, „Slugi isteţe şi bufoni” – Horaţiu Mălăele, „Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, „Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, „Contraste” – Mircea Albulescu.

cristian-munteanu-m-albulescu-radu-amzulescu-contraste-19-04-06

Cristian Munteanu, Radu Amzulescu, Mircea Albulescu, în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, la înregistrarea recitalului Contraste

De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor. La tinereţe, în 1966, punea în undă Orestia de Eschil, cu Olga Tudorache, Ileana Predescu, Dan Nasta în distribuţie. Pot spune acum, retrospectiv, că teatrul antic a rămas o preocupare constantă a lui Cristian Munteanu. Nu ştiu dacă se afla neapărat printre preferinţele sale, printre – să zicem aşa – priorităţi. Avea însă priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia.

Costin Tuchilă

sambelan la viezuri pusa roth urmuz revista teatrala radio

„Șambelan la viezuri” de Pușa Roth

Duminică, 19 ianuarie 2014, la ora 14.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic va invită ascultați spectacolul Șambelan la viezuri, scenariu radiofonic de Puşa Roth după Pagini bizare de Urmuz. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Cornel Vulpe, Magda Catone, Eugen Cristea, Ion Haiduc, Alexandru Bindea, Florin Tănase, Candid Stoica, Alexandru Mitea, Sorin Gheorghiu, Rudy Rosenfeld. Redactor: Costin Tuchilă. Muzică originală de George Marcu, interpretată de Patricia Prundea (voce), Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie). Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia tehnică: Vasile Manta. Prezintă: Costin Tuchilă şi Valeriu Râpeanu. Înregistrare din 1999.

Născut prin ureche

Parafrazându-l pe Urmuz, Şambelan la viezuri s-a născut fără a fi văzut: a preferat să iasă prin ureche şi să se întruchipeze în forma „alegorică şi definitivă” nu a unei umbrele contopite cu un sol diez, ci în aceea, nu cu mult mai palpabilă, a benzii de magnetofon. În regia lui Leonard Popovici, care a compus un spaţiu „nebunesc” trecut printr-un straniu spectru de melancolie, Şambelan la viezuri s-a înfăţişat auzului în premiera absolută a Teatrului Naţional Radiofonic, difuzată duminică 21 martie, la ora 19.00 (România Cultural) şi luni 22 martie, la 20.30 (România Actualităţi). Aşa cum destinul i-a hărăzit lui Urmuz să fie un promotor, spectacolul radiofonic a mai marcat o premieră, fiind prima înregistrare făcută în Studioul „Mihai Zirra” al Societăţii Române de Radiodifuziune după modernizare. Trebuia el, Urmuz, să facă o cercetare…

urmuz desen de marcel iancu

Scenariul fusese predat de Puşa Roth cu mai multe luni înainte Redacţiei Teatru. Când s-a pus problema înregistrării lui, s-a ivit fericita dificultate: studioul T1, de care se leagă o lungă şi fascinantă istorie a teatrului la microfon, a devenit inutilizabil, intrând în reconstrucţie şi modernizare: instalarea aparaturii noi, lucru tot atât de migălos, după cât se pare, ca al lui Urmuz asupra textului, refacerea izolaţiei fonice ş.a.m.d. Regizorul Leonard Popovici şi echipa de realizatori ai Şambelanului au considerat de comun acord că spectacolul nu poate fi înregistrat în alt studio, problemele artistice şi mai ales tehnice pe care le ridica neputând fi surmontate. Particularităţile acestui studio, ambianţa lui acustică oferă posibilitatea de a crea planuri sonore expresive, de a specula anumite efecte. În fine, muzica scrisă de George Marcu trebuia înregistrată în acelaşi studio cu vocile actorilor, T1 fiind singurul care răspundea exigenţelor. Apoi, se aştepta ca noul pupitru de înregistrare şi montaj să aibă o fiabilitate sporită, ceea ce s-a întâmplat. Urmuz şi Şambelanul nu au aşteptat în zadar, presupunând corect că naşterea prin ureche este o operaţie delicată, impunând răbdare.

Eroii din piesa Pușei Roth, înregistrată începutul lui martie 1999, au următoarele date de identificare: Stamate – Cornel Vulpe; Stamatida – Magda Catone; Bufty – Eugen Cristea; Ismaïl – Ion Haiduc; Turnavitu – Alexandru Bindea; Emil Gayk – Florin Tănase; Cotadi – Candid Stoica; Dragomir – Alexandru Georgescu; Algazy – Sorin Gheorghiu; Grummer – Rudy Rosenfeld.

teatru radiofonic urrmuz pusa roth

Un captivant exerciţiu de imaginaţie

Şambelan la viezuri, scenariul radiofonic scris de Puşa Roth, nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din Pagini bizare. Un captivant exerciţiu de imaginaţie bazat pe „lumea larvară prevăzută cu aripi uriaşe” (Constantin Crişan) a „profetului revoltei literare internaţionale”, cum l-a numit Eugen Ionescu pe „umilul” grefier de la Înalta Curte de Casaţie.

Într-o proză bizară, în care un ochi satiric enorm reuşeşte să combine năstruşnic şi parodic elemente ale unei realităţi derizorii, Urmuz pare a vorbi de tentaţia fiecăruia dintre noi de a recompune lumea palpabilă, cotidiană, după propriul plac. În fiecare dintre noi sălăşluieşte Urmuz; fiecare avem, mai mult sau mai puţin, tendinţa de a ne proteja subiectivitatea, luând din realitate doar lucrurile convenabile. De a găsi între ele asemenea legături plăcute, utile, încât să putem dormi liniştiţi. Plăcerea de a ne înşela în folos personal este, se pare, substanţială.pusa roth vol de teatru sambelan la viezuri Aceasta este ideea-cadru pe care se bazează scenariul Şambelan la viezuri, care combină într-o manieră de un comic irezistibil, unde parodicul şi grotescul îşi dau mâna pentru a susţine absurdul unei existenţe compuse din automatisme şi idealuri de carton, personajele şi situaţiile din Pâlnia şi Stamate, Ismaïl şi Turnavitu, Emil Gayk, Cotadi şi Dragomir, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, După furtună, Fuchsiada (poem eroico-erotic şi muzical, în proză). Este, de altfel, o veritabilă performanţă să scrii un text dramatic după o proză care nu are, de fapt, structuri cât de cât similare cu teatrul sau dramatizabile. Personajele comediei au identitatea, bizară în context, conferită de Urmuz: Stamate este şef de birou, Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, ajunge subşef de birou, Ismaïl este consilier la primărie, Turnavitu e şeful de cabinet al lui Ismaïl, Emil Gayk – un biet civil ce poartă armă, Cotadi – nobil scăpătat devenit comerciant şi muzicant amator, Dragomir, un om cu inimă bună, este contabilul prăvăliei lui Cotadi, fonfăitul Algazy – comerciant alături de asociatul său, Grummer, un om cu fire închisă. O invenţie ca nume şi o dezvoltare a identităţii sale „epice” din „romanul în patru părţi” Pâlnia şi Stamate este Stamatida, nevasta lui Stamate. Numele a fost creat de Puşa Roth din nevoia de a realiza un paralelism, accentuând astfel absurdul din textul urmuzian. Detaliul din proza lui Urmuz (Stamatida compune madrigale „semnate prin punere de deget”) este amplificat. Madrigalul parodic devine omniprezent în Şambelan la viezuri, iar Stamatida dobândeşte o funcţie mult mai importantă prin natura conflictului scenic. Situaţiile comice şi absurde din proza urmuziană sunt combinate în mod ingenios. Piesa începe cu un vacarm general, în care apar vocile tuturor personajelor rostind aleatoriu frazele care le caracterizează, frânturi ale acestui univers recompus în baza prozei bizare a lui Urmuz. Rama spectacolului este celebra fabulă Cronicari. Fiecare personaj recită alternativ câte unul sau două versuri, dovedind în acest fel, o dată în plus, că în retorica suprarealistă elemente complet diferite se pot combina după bunul plac. Eventuala gratuitate a acestui mecanism evocă, de fapt, o lume măruntă în care idealurile sunt simple şi rizibile veleităţi.

palnia si stamate urmuz la radio

Apoi începe, propriu-zis, nebuneasca „naraţiune” radiofonică. În strania locuinţă a lui Stamate, unde membrii familiei sunt legaţi de ţăruş („independenţă maximă, nu?”), unde Bufty doreşte să-şi însuşească grotesca pâlnie a lui Stamate iar Stamatida compune şi cântă madrigale (parodie a încercării de depăşire a condiţiei existenţiale), apar pe rând celelalte personaje. Mai întâi, Ismaïl şi Turnavitu, Şambelanul la viezuri. Toţi se cunosc între ei în această comedie a existenţei derizorii, ceea ce reprezintă o noutate faţă de proza urmuziană. La un moment dat, în toiul conversaţiei, Stamatida, liantul acestei lumi bizare, vine cu ideea de a-i invita pe toţi la o… partidă de cocoloaşe. Apar Emil Gayk, Cotadi, Dragomir, Algazy, Grummer şi petrecerea, sugerată de vacarmul de la începutul piesei, începe, funambulesc şi absurd. Punctul culminant îl reprezintă „reîntoarcerea în patrie” a lui Turnavitu, după voiajul în Insulele Majorca şi Minorca. El are, doar, o datorie sacră de îndeplinit în această lume absurdă şi suprarealistă: aceea de a-şi exercita „înalta” funcţie de Şambelan la viezuri. Ridicolul acestei lumi larvare, trăind din dorinţe şi idealuri care le depăşesc condiţia, s-a înfăptuit.

teatru absurd sambelan la viezuri de pusa roth

Folosind metafora suprarealistă urmuziană, piesa Puşei Roth scrisă savuros şi cu o impecabilă tehnică de teatru radiofonic (de la identificarea personajelor la amănunţite indicaţii de pasaje muzicale, efecte auditive, planuri decupate exact etc.), este o convingătoare pledoarie pentru păstrarea raportului rezonabil dintre individ şi lumea înconjurătoare. Odată acest raport modificat, nebunia se dezlănţuie.

Cu o distribuţie remarcabilă, regizorul artistic Leonard Popovici, compozitorul George Marcu, autorul unei muzici foarte sugestive, regizorul tehnic Vasile Manta şi regizoarea de studio Violeta Berbiuc au realizat un spectacol comic de excepţie, într-o viziune modernă, pe măsura celei din proza lui Urmuz, tălmăcită teatral de Puşa Roth.

sambelan la viezuri teatrul bacovia pusa roth constantin dinischiotu

Imagine din spectacolul Șambelan la viezuri, Teatrul „Bacovia” din Bacău, 1999

În același an, 1999, spectacolul a fost montat la Teatrul „Bacovia” din Bacău, în regia lui Constantin Dinischiotu, jucându-se cu mare succes atât la Bacău, cât și în turnee în București și în alte orașe din România. Scenografia: Cristina Ciobanu. Distribuţia a fost următoarea: Stamate – Florin Crăciunescu; Stamatida – Eliza Judeu; Bufty – Viorel Baltag: Ismaïl – Daniela Rotari Vrânceanu; Turnavitu – Gabriel Duţu; Emil Gayk – Adrian Găzdaru; Cotadi – Ştefan Ionescu; Dragomir – Nina Gherghişan; Algazy – Florina Găzdaru; Grummer – Valentin Branişte.

Costin Tuchilă

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

mihai eminescu veronica micle replici spectacol tnr

„Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici”

Duminică, 12 ianuarie 2014, la ora 14.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați un spectacol de mare succes realizat în anul 2000 și difuzat în premieră la încheierea Anului aniversar Eminescu (150 de ani de la naștere), musicalul Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici, scenariu de Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Muzica: Laurenţiu Profeta. Interpretează: George Motoi şi Lucia Mureşan. Cântă: soprana Mirela Zafiri. În replică: Valentin Teodosiu. Recită: Cătălin Rusu. Regia de montaj: Vasile Manta. Data difuzării în premieră: duminică 14 ianuarie 2001, ora 17.30, Radio România Cultural; luni 15 ianuarie 2001, ora 20.30, Radio România Actualităţi.

musical pusa roth costin tuchila laurentiu profeta eminescu veronica micle

De la publicarea postumelor lui Eminescu nu a mai apărut nimic de o asemenea amploare şi însemnătate în bibliografia eminesciană”, afirma Nicolae Manolescu pe 15 iunie 2000 la lansarea volumului publicat de Editura Polirom din laşi, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias. Deşi contestată de unii, tipărirea celor 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle şi a 15 scrisori ale Veronicăi către poet, din perioada 1879–1883, a pus în altă lumină romanul epistolar al iubirii dintre cei doi. Evenimentul – senzaţional, incredibil, cum s-a spus – a venit să confirme intuiţia lui D. Vatamaniuc: „În condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persoane”.

Spectacolul înregistrat în noiembrie–decembrie 2000 a fost la rândul lui inedit. Până la data respectivă nu exista o încercare similară de a transforma o parte a acestei corespondenţe într-un spectacol. Ulterior, la sfârșitul anului 2001, acest scenariu a fost folosit în spectacolul jucat la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, de George Motoi și Giliola Motoi.

replici george motoi lucia muresan mirela zafiri eminescu

Genul în care el se înscrie este musicalul. Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, am ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol. Am folosit o parte din corespondenţa apărută la Polirom (editură distinsă cu Premiul de Excelenţă la Târgul de carte „Gaudeamus”, organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, noiembrie 2000), dar şi din textele editate anterior. Le-am ordonat cronologic, începând cu anul 1876, păstrând la lectură datele respective, pentru autenticitate, chiar dacă sentimentul nu poate fi măsurat în timp.

laurentiu profeta pusa roth costin tuchila mirela zafiri

Mai multe motivaţii veţi asculta în argumentul care precede interpretarea celor doi mari actori, George Motoi şi Lucia Mureşan, combinată cu piesele vocale ale lui Laurenţiu Profeta, în rafinata versiune a sopranei Mirela Zafiri şi cu poeziile eminesciene recitate de actorul Cătălin Rusu. Cât priveşte muzica de ilustraţie şi cântecele în stil clasic-pop – ele sunt veritabile bijuterii. Sperăm ca aceste Replici în regia de montaj a lui Vasile Manta să fie o convingătoare pledoarie pentru universalitatea romanului epistolar.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

ora vesela 85 de ani

„Ora veselă” la 85 de ani

Radio România Cultural vă oferă prilejul să vă delectaţi cu bijuterii de umor radiofonic duminică, 12 ianuarie 2014, de la ora 17.30, în cadrul emisiunii Mari actori de comedie – 85 de ani de umor radiofonic românesc la „Ora veselă”. Această primă emisiune deschide un ciclu de 24 de emisiuni generate de proiectul cu același titlu.

Luni, 13 ianuarie 2014, la ora 11.00, Teatrul Naţional Radiofonic aniversează 85 de ani de la prima emisiune de umor Ora veselă și vă invită la Clubul Ramada-Majestic din Bucureşti, la audiţia cu public a unora dintre cele mai spumoase momente selectate din Fonoteca Orei vesele.

cd ora vesela sigla ora vesela Vorbe de duh care… să descreţească frunţile ascultătorilor

La începutul anului 1929 conducătorii programului literar artistic – profesorul Gheorghe Mugur, poetul Vasile Voiculescu şi scriitorul Horia Furtună – au simţit nevoia ca în programul Radioului să se audă şi vorbe de duh care aveau menirea să descreţească frunţile ascultătorilor. Aşa s-a făcut că la 17 ianuarie 1929, crainica anunţa: „Aici, Radio România. Radio Bucureşti. Ascultaţi astăzi, în premieră, emisiunea Ora veselă.”

Emisiunea, deşi se intitula Ora veselă, nu dura mai mult de 10–15 minute la acea vreme şi era scrisă şi interpretată de cunoscutul şi simpaticul actor Ion Manu.

sigla ora veselaOra veselă, doamnelor, Ora veselă, domnilor, Ore vesele pleacă-n zbor către inimile tuturor!

Un alt moment de referinţă pentru Ora veselă a fost apariţia la 1 octombrie 1932, într-o duminică, la ora 14.00, a primului cuplu umoristic al undelor radiofonice, Stroe şi Vasilache cu celebrul lor: „Alo, alo, aici e radio / Stroe şi Vasilache / lache, lache, lache!…” Semnalul se va permanentiza ulterior cu binecunoscutul generic: „Ora veselă, doamnelor, / Ora veselă, domnilor, / Ore vesele pleacă-n zbor către inimile tuturor!”, preluat şi de cuplul Horia Şerbănescu–Radu Zaharescu.

stroe si vasilache ora vesela

 

Stroe și Vasilache Stroe si Vasilache manuscrisul unui cuplet datat 6 mai 1934 difuzat la ora 14.30 Stroe și Vasilache, manuscrisul unui cuplet datat 6 mai 1934, difuzat la ora 14.30. Sursa: Arhiva SRR

sigla ora veselaDe-a lungul anilor prin faţa microfonului Orei vesele s-au perindat cei mai mari actori de comedie ai scenei româneşti – Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Costache Antoniu, Niki Atanasiu, Ion Lucian, Vasile Tomazian, Mircea Crişan, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Octavian Cotescu, Draga Olteanu-Matei, Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Mihai Fotino, Vasilica Tastaman, Marin Moraru, Florin Piersic, Ileana Stana Ionescu, Nicu Constantin, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Cristina Stamate, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, Rodica Popescu-Bitănescu, Horaţiu Mălăele, Mihai Mălaimare, Valentin Teodosiu, Dan Condurache, Adriana Trandafir, Virginia Mirea, Alexandru Bindea, Magda Catone, Eugen Cristea, Petre Lupu, Valentina Fătu şi lista ar putea continua.

octavian cotescu toma caragiu ion vova

Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Ion Vova. Fotografie din arhiva SRR

Toţi aceşti actori şi-au pus amprenta talentului lor şi au valorificat textele unor cunoscuţi umorişti– Andy şi Stănescu, Mircea Crişan, dr. Colonaş, Mircea Ştefănescu, Aurel Felea, George Mihalache, Fred Firea, I. Berg, E. Mirea, I.Avian, Mihai Maximilian, Silviu Georgescu, Stelian Filip, Grigore Pop, Valentin Silvestru, Eduard Jurist, Dan Mihăescu, Octavian Sava, Cornel Udrea, Aurel Storin, Sadi Rudeanu, Horia Şerbănescu, Alexandru Darian, Sorin Petrescu, Teodor Oprişan.

ion-vova ora vesela

Ion Vova (30 septembrie 1917, Berlin–7 ianuarie 2011, București)

Părintele şi mentorul tuturor, regizorul artistic Ion Vova a fost timp de peste 50 de ani sufletul acestei emisiuni. Mulţi dintre actorii mai sus menţionaţi îi datorează maestrului Ion Vova, prezenţa lor în această prestigioasă emisiune, Ora veselă.

Ora veselă a fost întotdeauna sinonimă cu umorul de calitate şi buna-dispoziţie, a reprezentat pentru ascultătorii ei nu numai o emisiune de umor ci şi o permanentă stare de spirit !

La mulţi ani! venerabilă doamnă, Ora veselă! Fiți veseli!

Realizatori: Silvia Cusursuz şi Mircea Zăvoianu

Dem Rădulescu la Ora veselă

***

teatrul lui terentiu cel ce se pedepseste singur pusa roth teatrul national radiofonic

„Cel ce se pedepsește singur” de Terențiu

Marți, 7 ianuarie 2014, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic a programat spectacolul Cel ce se pedepsește singur de Terențiu. Traducere de Nicolae Teică. Adaptarea şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florian Pittiş, Geo Costiniu, Virgil Ogăşanu, Sanda Toma, Dana Dogaru, Mariana Buruiană, Ştefan Hagimă, Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Pia Popescu şi Laura Niţă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare difuzată în premieră în 24 noiembrie 1986.

Anticii nu preţuiau originalitatea, imitaţia era la mare preţ. Dar îndeosebi la Terenţiu nu se poate vorbi atât de imitaţie, cât de o artă a combinării, a contaminării modelelor, relevabilă până şi în compoziţie. Prologul la Eunucul este ilustrativ în acest sens: „De nu se împrumută eroi de pe la alţii, / Ce se mai poate scrie azi despre sclavi zeloşi, / Sau de femei cinstite, de curtezane hoaţe, / De-un parazit prea lacom, un militar ridicol, / Odrasle presupuse, bătrâni de sclavi trădaţi, / Iubire, gelozie şi ură? Mai pe scurt: / Azi nu găseşti o vorbă ce nu s-a spus de mult. / E bine să cunoaşteţi şi chiar să recunoaşteţi / Că din cei vechi au dreptul cei noi să se inspire.” (Traducere de Nicolae Teică).

terentiu

Publius Terentius Afer

Apoi, nu o dată, prinşi într-o intrigă localizată la Atena, cu personaje cu nume greceşti, auzim vorbindu-se de for, senat, comiţii centuriate, de legi romane. Simplă localizare? Nu. În mod sigur mai mult: un univers fictiv mixt evocând de fapt unitatea lumii mediteraneene. Grecia convenţională funcţionează, după cum s-a spus, ca un etimon al intrigii comice, fapt foarte vizibil în toate cele şase comedii ale lui Terenţiu: Andria (Fata din Andros), reprezentată în 166 î. Hr., Hecyra (Soacra, 165), Heautontimorumenos (Cel ce se pedepseşte singur, 163), Eunuchus (Eunucul), Phormio (161), Adelphoe (Fraţii), ultima şi cea mai bună, din anul 160.

Sclav din Africa, poate cartaginez, Publius Terentius Afer fusese vândut în copilărie, ajungând la Roma, în casa senatorului Terentius Lucanus, care, se spune, avea o frumoasă grădină lângă Roma. Se născuse în 195 sau 190 ori, dacă e să dăm crezare biografiei lui Donatus, scrisă după Suetoniu, în 185, ceea ce pare puţin plauzibil. Conform obiceiului, primeşte numele stăpânului său, căruia i se adaugă substantivul Afer (Africanul). La Roma primeşte o educaţie aleasă, e eliberat, intră în cercul Scipionilor, îşi scrie comediile între 166 şi 160, probabil cu o excepţie (după unele surse, Fata din Andros ar fi fost scrisă mai devreme, în 168, când i-a citit-o lui Caecilius Statius). După 160, Terenţiu pleacă într-o călătorie în Grecia, unde-şi procură vreo sută de comedii de Menandru. Moare în 159, într-un naufragiu sau răpus de durerea pierderii preţioaselor manuscrise. Terenţiu se desparte de Plaut, dar se desparte şi de Menandru. Cezar îl califica drept „Menandru înjumătăţit” („dimidiatus Menander”), sugerând astfel mutarea de accent atât în privinţa preocupărilor pentru studiul caracterelor, cât şi a conţinutului comic. Strada lasă loc casei, satira vieţii de familie fiind precumpănitoare şi foarte apreciată de public. Spre deosebire de Plaut, africanul publius terentius afereste mult mai atent la evoluţia psihologică, înlăturând elementul pitoresc, grosier în favoarea construcţiei dramatice. De la farsa scenică, abundentă în detalii picante, în durităţi de limbaj şi exprimare frustă a sentimentelor dar, în plan general, convenţională, s-a trecut la drama psihologică. În acelaşi timp trebuie observată completa lipsă de preocupare faţă de tematica politică puţin acceptabilă la Roma şi dispărută treptat din comedia greacă odată cu autorii epocii elenistice. Spre deosebire de Grecia epocii clasice, unde dezbaterile de subiecte politice erau curente în viaţa socială, antrenând energii din diferite segmente sociale, discuţiile filosofilor dar şi, parodic, pe cele ale cetăţenilor obişnuiţi, la Roma şansele unei astfel de literaturi s-au dovedit minime. Pentru percepţia noastră asupra civilizaţiei latine, faptul poate părea cel puţin curios, cu atât mai mult cu cât societatea romană, cea care dădea tonul în imperiu, formele ei fiind transplantate pretutindeni, era departe de a fi omogenă şi de a se supune cu obedienţă autorităţii. Aristofan dezlănţuia patimi şi prigoană prin comediile sale cu subiect politic Pacea sau Adunarea femeilor şi se afla în permanent raport cu problematica agorei. Latinii sunt dezinteresaţi de fenomenul social-politic poate datorită unei constrângeri dar şi datorită preferinţei publicului îndreptată ferm spre fabula morală. Sau poate că rafinamentul unei vieţi care dorea, prin răsfrângerea ei artistică, să se desprindă de contingent, îndreptându-se fie spre contemplaţia înaltă, fie spre divertismentul cu larg ecou popular, îndrepta energiile creatoare spre idealuri morale cu grad sporit de generalitate şi chiar spre un „estetism” definit mult mai târziu în istoria culturii. Deşi venită de la „un om extrem de susceptibil” (Jean Bayet, Littérature latine / Literatura latină, Paris, Armand Collin, 1965; traducere de G. Creţia şi P. Stati, Bucureşti, Editura Univers, 1972), arta lui Terenţiu are un echilibru superior, o elaborare care o îndreaptă spre o impersonalitate de tip clasic, o puritate, o desfăşurare calmă, din care lipsesc accentele umorale, frecvente la Plaut şi chiar la un scriitor de tranziţie ceva mai elegant, Caecilius Statius. Singurele care contrazic acest aspect dominant al comediilor sale sunt prologurile în care Terenţiu polemizează cu detractorii săi pentru a-şi apăra maniera dramatică şi pentru a înlătura acuzele de colaborare cu prietenii din cercul Scipionilor. Acest gust al echilibrului era cultivat de consulul Publius Cornelius Scipio Aemilianus (185–129 î. Hr.), un rafinat degustător de rafinamente elenistice, pentru care era de altfel şi criticat, şi care nu ar fi acceptat excesul în nici o formă de manifestare, de la contrastele morale la dinamica acţiunii. În cercul acestuia, idealul uman se sprijinea pe cultivarea proporţiei, era într-un fel un umanism al moderaţiei, care deschidea calea spre reflecţia asupra condiţiei umane. Eugen Cizek observă cu justeţe că „înrâurirea idealului scipionic de humanitas a marcat întreg teatrul terenţian.” (Istoria literaturii latine, vol. I, Bucureşti, Societatea „Adevărul” S.A., 1994).

masca antica comedie terentiu

Înclinaţia spre echilibru, eliminarea situaţiilor extreme în favoarea reliefului caracterologic şi mai ales studiul atent al psihologiei personajelor, nuanţarea lor în detrimentul preluării mecanice a tipurilor şi astfel eliminarea unui caricatural generic, repetabil, erau apreciate de Denis Diderot (Réflexions sur Térence, 1762) şi sunt în general recunoscute şi astăzi ca principale calităţi ale celor şase comedii păstrate integral de la Terenţiu: „Terenţiu are puţină vervă, de acord. Am convenit că el îşi pune rar personajele în acele situaţii bizare şi violente care caută ridicolul în ascunzişurile cele mai secrete ale sufletului şi îl fac să apară fără ca omul să-şi dea seama. Prezentând chipul real al omului şi niciodată caricatura acelui chip, elportret al lui terentiu vatican nu dezlănţuie râsul. Nu se va auzi niciunde vreun tată strigând cu ton plăngâcios şi caraghios: «Ce naiba căuta pe galera aia?» (replică din Vicleniile lui Scapin de Molière, actul II, scena 11, n. n.). Nicicând nu va introduce pe altcineva în camera fiului său mort de oboseală, care sforăie pe un pat mizerabil: el nu va întrerupe lamentaţia acestui tată cu vorbele copilului care, cu ochii închişi şi mâinile aşezate ca şi cum ar ţine hăţurile cailor de luptă, îi îndeamnă cu vorba şi cu biciul şi se visează în continuare comandant (aluzie la Viespile de Aristofan, imitată de Racine în Les Plaideurs, n. n.). Verva de care dădeau dovadă Molière şi Aristofan este cea care le inspiră asemenea situaţii. Terenţiu nu e posedat de un astfel de demon. În el sălăşluieşte o muză mai liniştită şi mai blândă iar acesta este fără îndoială un dar mai preţios decât cel care îi lipseşte; este adevăratul caracter întipărit de natură pe fruntea celor pe care i-a desemnat să fie poeţi, sculptori, pictori, muzicieni. Dar acest caracter aparţine tuturor timpurilor, tuturor ţărilor, tuturor vârstelor şi tuturor stărilor sociale. […] Nimic nu este mai rar decât un om dotat cu un tact atât de subtil, o imaginaţie atât de armonioasă, o constituţie atât de sensibilă şi delicată, o judecată atât de fină şi dreaptă, capabilă să aprecieze atât de exact caracterele, gândurile, fizionomiile, ceea ce demonstrează că el a asimilat integral lecţia gustului şi a secolelor, de care nu se desparte niciodată: aşa îmi se înfăţişează Terenţiu. Îl compar cu unele dintre acele statui valoroase care ne-au rămas de la greci, o Venus de Medicis, un Antinous. Ele sunt aproape lipsite de pasiune, de caracter, de mişcare; dar se observă în ele atâta puritate, atâta eleganţă şi sinceritate, încât nu oboseşti niciodată privindu-le. Sunt frumuseţi atât de delicate, atât de ascunse şi pline de taină, pe care nu le poţi înţelege întru totul decât odată cu trecerea timpului; nu le poţi câştiga de la prima impresie, trebuie să revii asupra lor, şi vei reveni la nesfârşit. Dimpotrivă, opera plină de vervă se face remarcată fie în întregime, de la prima vedere, fie câtuşi de puţin. Fericit muritorul care ştie să reunească în lucrările lui aceste două mari calităţi, verva şi gustul! Unde se află el? Să vină să-şi aşeze opera la picioarele Gladiatorului şi ale lui Laocoon, Artis imitatoriae opera stupenda!” (Traducere de Costin Tuchilă).

giovanni paolo pannini vedere din roma antica

Giovanni Paolo Pannini, Vedere din Roma antică

Dacă personajele lui Terenţiu sunt aproximativ aceleaşi din teatrul plautin, sclavii şireţi, paraziţii, bătrânii, îndrăgostiţii, curtezanele, soldaţii fanfaroni, intriga e mai complexă, nu neapărat imprevizibilă, iar situaţiile permit o substanţială nuanţare morală. Nu există, spune Terenţiu, o măsură unică pentru a emite judecăţi: „Quot homines, tot sententiae” („Câţi oameni, atâtea păreri”, Phormio, actul II, scena 4, v. 454). În Andria, pledoaria pentru moderaţie, exprimată explicit printr-unul dintre multele aforisme întâlnite în piesele lui Terenţiu („ne quid nimis”, „nimic prea mult”), este ilustrată de Pamphilus, fiul lui Simo, care este îndrăgostit de Glyceria, „fata din Andros”, cu care are un copil.

teatrul lui marcellus roma

Teatrul lui Marcellus, Roma, secolul I î. Hr.

Maximele lui Terenţiu, reflecţiile făcute de personajele sale cu referire la diferite aspecte morale, la raportul dintre generaţii, la educaţie au fost îndelung comentate în Antichitate şi în epoca modernă. În privinţa atitudinii faţă de educaţie, el este în mod cert un om cu viziune „modernă”, crezând în toleranţă, chiar dacă uneori e sceptic în privinţa rezultatelor. Dar există la el un plus de înţelegere, o dorinţă de a abandona sarcasmul, de a construi o lume mai puţin cinică şi, mai ales, mai puţin violentă în reacţii. O lume, poate, a pluralităţii, în care stăpânii sunt mai puţin brutali sau ştiu să-şi regrete gesturile dure, sclavii, mai degrabă devotaţi decât predispuşi să înşele şi să batjocorească grosolan, curtezanele mai puţin odioase, certurile ascunse cu grijă în casă, şi nu „expuse” pitoresc pe stradă, o lume dotată cu o anumită pudoare burgheză, având îndemânarea, când aceasta există, de a-şi ascunde cu precauţie agresivitatea. S-a spus că sclavii lui Terenţiu nu mai au relieful celor din comediile lui Plaut, nu mai au „geniu”. Cu certitudine, ei nu mai sunt făcuţi să aibă exclusivitate în conducerea acţiunii şi datorită faptului că intriga e mai complexă, uneori dublată, că personaje importante ale piesei nici măcar nu apar pe scenă. Satira a atins aici o fază superioară de elaborare literară, care nu mai are motive să apeleze la imaginarul caricatural. Râsul subtil al lui Terenţiu, pentru care jocul sentimentului şi poate chiar al hazardului devine un suport consistent, era destinat mai degrabă publicului lui Marivaux şi „de aici succesul de care s-a bucurat în Franţa veacurilor clasice.” (Jean Bayet, op. cit.).

heautontimorumenos terentiu editie secolul IX

Pagini din Heautontimorumenos, în vol. Comedii de Terențiu, ediție din secolul al IX-lea, Biblioteca Națională a Franței

În Heautontimorumenos, sacrificiul tatălui care, prin asprimea sa, şi-a îndepărtat fiul, înrolat într-o armată străină, este o formă de răscumpărare a greşelii într-o comedie care uzează încă de tehnica deghizării, de dezvăluirea surprinzătoare, înaintând spre un deznodământ care îi mulţumeşte pe toţi, moralizând în sensul aceluiaşi ideal de humanitas. Prin el, se exprimă ideea comportamentului nu atât tolerant în sens mărginit, cât apt să sesiseze nuanţele complexe ale firii omeneşti, capacitatea de înţelegere superioară a reacţiilor psihologice, în ultimă instanţă predispoziţia spre autocunoaştere, nu întotdeauna urmată semnificativ. „Homo sum; humani nihil a me alienum puto” („Sunt om; nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin”), versul 77 din Cel ce se pedepseşte singur (actul I), este cât se poate de revelator în acest sens. „Dar care este originea acestei apoftegme? Unii cercetători au considerat-o traducere a unui vers din Menandru. Însă, în acel vers, comediograful grec voia doar să spună că omul nu trebuie să nutrească ambiţii care depăşesc condiţia lui. Încât Terenţiu trebuie să fi creat el însuşi această sentenţă, în care, pe urmele stoicilor, a pledat pentru solidaritatea umană. S-a întrevăzut în această formulă concomitent maxima fundamentală a umanismului şi sentenţa-cheie a artei lui Terenţiu, chintesenţa reflecţiilor lui.” (Eugen Cizek, op. cit.).

Om de litere mai mult decât om de teatru, Terenţiu deschide calea comediei de caracter şi, în ultimă instanţă, a dramei psihologice, elementele embrionare ale acesteia din urmă fiind vizibile în formele de studiu psihologic aplicate, chiar dacă nu întotdeauna cu rezultate optime, personajelor sale.

Pușa Roth

Cel ce se pedepsește singur de Terențiu (fragment), Teatrul Național Radiofonic, 1986

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

noaptea de sanziene domnisoara iulia delia nartea strindberg

Domnișoara Iulia

În fluxul special de „Mari spectacole” difuzate la Radio România Cultural în această perioadă, Teatrul Național Radiofonic a programat sâmbătă, 28 decembrie 2013, de la ora 13.15, un spectacol excelent realizat în 2011: Domnișoara Iulia de August Strindberg, variantă radiofonică a spectacolului jucat cu mare succes pe scena Teatrului de Comedie din București. În rolul Domnișoarei Iulia: Delia Nartea, valetul Jean – Șerban Gomoi, Kristin – Sorina Ștefănescu. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. Muzica originală: Delia Nartea. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea. Data difuzării în premieră: joi, 17 noiembrie 2011, ora 19.00, Radio România Cultural. Spectacolul va putea fi ascultat în reluare în noaptea de 28–29 decembrie 2013, la ora 0.30.

August_Strindberg_foto_Robert_Roesler_cca 1881-2

August Strindberg, fotografie de Robert Roesler, 1881–1882

Jucat în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, spectacolul cu Domnișoara Iulia a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez, ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai domnisoara-iulia-august-strindberg teatru radiofonicactualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Mici sunt la Strindberg şi paşii dintre planul simbolic, care este de fapt o formă de reflectare a subconştientului şi „proza vieţii” în care se consumă drama. Unele replici cinice din piesă – un cinism care pare a se întoarce de fapt asupra autorului ei – pot fi cu certitudine citite azi şi dincolo de cheia lor ironică, adică în registru comic. În plus, spectatorul contemporan nu mai resimte determinările contextuale ale piesei lui Strindberg (care există fără îndoială), ci universalitatea temei ei şi modul atât de personal în care dramaturgul suedez o tratează. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor și mai ales tribulațiile subconștientului. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.

delia nartea

Delia Nartea

Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu Domnișoara Iulia s-a menținut constant și la celelalte reprezentații, iar varianta sa radiofonică a fost la fel de bine primită.

domnisoara iulia halucinatie

Se spune, pe bună dreptate, în lumea teatrului, că actorii care se încumetă să joace rolurile Domnișoara Iulia și Jean pot ajunge ori la o stare de exaltare, ori la căderea în depresie, datorită solicitării pe care o presupun, ca intensitate a trăirii psihologice, ca răsfrângere paroxistică a subconștientului, aceste roluri din piesa lui Strindberg. Că poți claca oricând, de la o reprezentație la alta, fiindcă e imposbil să nu intri în transă, aceste două roluri neputându-se juca, să spunem, pur și simplu „tehnic”, cu acel grad de disimulare necesar pentru a te proteja psihic. Că nu e deloc ușor să ieși din aceste roluri după spectacol, să revii la realitate, să te eliberezi de tensiunea extraordinară, adesea halucinantă, pe care o are piesa.

Serban Gomoi Delia Nartea domnisoara iulia strindberg

Șerban Gomoi și Delia Nartea în Domnișoara Iulia pe scena Teatrului de Comeie din București

Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând în 2011 debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, a păstrat în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.

Spectacolul a marcat totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).

Delia Nartea domnisoara iulia scena finala sinucidere

Delia Nartea, Domnișoara Iulia, scena finală

Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în Domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.

Costin Tuchilă

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

pusa roth la vulpea rosie delia nartea zaraza

La Vulpea Roșie

Unul dintre marile succese recente ale Teatrului Naţional Radiofonic este spectacolul La Vulpea Roşie, scenariu radiofonic de Puşa Roth, muzica: Gabriel Bassarabescu, regia artistică: Vasile Manta, cu Delia Nartea în rolul Zarazei, înregistrare de la începutul anului 2010. Veți putea reasculta acest muzical întru totul original vineri, 27 decembrie 2013, la ora 13.10, la Radio România Cultural și în reluare în noaptea următoare, 27–28 decembrie, la ora 0.30, în seria „Mari spectacole”. În distribuție: Delia Nartea, Mircea Albulescu, Cristian Iacob, Constantin Dinulescu, Ion Chelaru, Manuela Ciucur, Alina Teianu, Mihai Niculescu, Eugen Cristea, Ion Arcudeanu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Mirela Anton. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de studio: Janina Dicu. Data difuzării în premieră: sâmbătă, 27 martie 2010, la ora 23.30, Radio România Actualităţi.

la vulpea rosie pusa roth gabriel bassarabescu vasile manta

Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreaţă celebră din Bucureştiul interbelic, Puşa Roth a creat o poveste originală, alta decât cea cunoscută, adică dragostea dintre Zaraza şi Cristian Vasile. Aproape nimic din biografia, de altfel sumară şi acoperită de legendă, a Zarazei nu transpare în piesa Puşei Roth, care propune o imagine eliberată de clişeele adesea de prost gust care înconjoară figura cântăreţei lansate la restaurantul bucureştean „La Vulpea Roşie”. Povestea Zarazei este recreată fictiv, autoarea păstrând doar cadrul de la Vulpea Roşie şi amănuntul – nici el verificabil documentar – al călătoriei în Argentina. De fapt această presupusă călătorie devine o explicaţie contextuală a tangoului compus de Tagle Lara (compozitor uruguayan mort în Argentina), ajuns şlagăr în România, în interpretarea lui Cristian Vasile, sub titlul Zaraza (textul cântecului are puţine legături cu cel original, în spaniolă, cuvântul zaraza devenind substantiv propriu).

delia nartea in rolul zaraza la vulpea rosie

Recreând atmosfera bucureşteană a perioadei interbelice, autoarea propune un spectacol în cheie modernă, cu muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Un muzical aşadar în care portretul Zarazei, desprins de stereotipii, devine unul viu, construit abil şi nuanţat, perfect verosimil din punct de vedere teatral-muzical, pentru că muzica lui Gabriel Bassarabescu nu rămâne doar o ilustraţie care să puncteze anumite momente ale acţiunii, cum se întâmplă în multe spectacole cu pretenţie de muzical, ci face parte integrantă din scenele imaginate de autoare, contribuind totodată, substanţial, la portretizarea personajului principal, la crearea dimensiunii interioare necesare într-o varietate de situaţii.

Tânărul compozitor George Barbu este îndrăgostit de cântăreaţa deja consacrată, Zaraza, care este curtată însă de un moşier bogat, Conu Iorgu, cu ajutorul căruia ajunge la Paris. Eroina este surprinsă în acest moment de cumpănă, în care se consumă drama sufletească, una desigur universală. Revenirea ei la Bucureşti, în restaurantul de lux unde se lansase, aureolată deja de celebritate internaţională, constituie deznodământul firesc, în logica ficţiunii.

delia nartea

Delia Nartea

Scenariul se impune prin originalitatea viziunii, fluenţa naraţiunii teatrale, scenele de atmosferă şi dialogurile bine conduse. Gabriel Bassarabescu, care semnează şi regia muzicală, a creat o muzică aparte prin formula melodică, ritmică şi armonică, cu teme cantabile, evitând tipare cunoscute şi întotdeauna foarte adecvate textului poetic. Cu armonie şi orchestraţie rafinate, aceste cântece au toate atributele unor şlagăre.

pusa roth la vulpea rosie inregistrare radio

Imagini de la înregistrarea spectacolului La Vulpea Roșie, Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, ianuarie 2010

Cu o distribuţie excepţională, regizorul Vasile Manta a realizat un spectacol încântător prin ritm şi culoare. Interpreta Zarazei, Delia Nartea, construieşte cu un firesc desăvârşit personajul, într-o complexitate de nuanţe sufleteşti, cu un registru dramatic bogat, trecând cu abilitate de la o stare la alta. Pe lângă jocul actoricesc, se cuvine evidenţiată la superlativ interpretarea muzicală, de la calităţile vocale propriu-zise la expresivitatea abordării stilistice şi naturaleţea efectelor teatrale obţinute. Cele zece cântece, opt ale Zarazei şi două ale Emiliei, personaj interpretat cu multă fineţe de Manuela Ciucur, devin bijuterii de gen.

Mircea Albulescu conturează plastic figura lui Conu Iorgu, relaţiile de joc în scenele cu Zaraza fiind admirabil valorificate. Cristian Iacob construieşte exemplar personajul tânărului îndrăgostit iar Eugen Cristea (Coregraful) creează o scenă de mare efect din câteva replici.

Costin Tuchilă

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

gogol scenete scene din viata lumii mari

„Scene din viaţa lumii mari” de N. V. Gogol

Duminică, 22 decembrie 2013, la ora 14.00, Teatrul Național Radiofonic va difuza la Radio România Cultural Scene din viaţa lumii mari de N. V. Gogol. Traducere de Ileana Neacşu. Adaptare radiofonică de Puşa Roth. Regia artistică: Ion Vova. În distribuţie: Tamara Buciuceanu, Damian Crâşmaru, Matei Alexandru, Cristina Stamate, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Alexandru Bindea, Viorel Baltag, Vasile Muraru. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din anul 2000.

Ermitazhteatr quarenghi

Giacomo Quarenghi (1744 –1817), Teatrul Ermitaj din Sankt Petersburg

Un spectacol cu valoare de artă poetică

Sub titlul Scene din viaţa lumii mari, Puşa Roth a reunit în anul 2000 trei scenete comice ale lui Gogol: Dimineaţa unui om ocupat, Procesul şi Fragment, mici bijuterii de gen, care au completat repertoriul gogolian la Teatrul Naţional Radiofonic. Avem, astfel, cvasi-completă, opera dramatică a marelui scriitor rus (în fonotecă există Revizorul – 1953, Căsătoria, în două versiuni, din 1952 şi 1964, Jucătorii de cărţi, de asemenea, în două variante, alături de dramatizări după romanul Suflete moarte, 1986 şi nuvela Nasul, 1984).

n v gogol la iesirea din teatru după reprezentarea unei comedii noi

Textul spectacolului este construit ingenios: două fragmente din piesa La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi asigură „rama” acestor Scene…, conferind spectacolului valoare de artă poetică. Din textul lung, relativ stufos, cu foarte multe personaje, La ieşirea din teatru…, Puşa Roth a reţinut monologul Autorului de la începutul piesei şi cel final, în care Gogol expune o veritabilă teorie a râsului, cu caracter polemic în epocă, dar actuală şi astăzi. Atmosfera din La ieşirea din teatru…, comentariile spectatorilor după premiera comediei (care nu era alta decât Revizorul) sunt sugerate elocvent prin câteva replici extrase din piesă sau refăcute în stil şi aşezate după primul monolog. După care, Autorul face legătura cu scenetele următoare: „…şi ce-ar fi ca ascultând aceste prime impresii, să mi separă că aud din nou replici din piesa. Dacă nu cumva piesa întreagă.” Relaţia dramatică – motivaţia ei sunt asigurate.


n v gogol portet de f  moller cca 1840

N. V. Gogol, Portret F. Moller, cca 1840

Cele trei scenete extrase de Gogol din textul comediei Ordinul Vladimir clasa a treia (abandonată de autor), apoi prelucrate şi cuprinse, în 1842, la sfârşitul volumului al IV-lea al ediţiei de Opere, în secţiunea Fragmente dramatice şi scene izolate, au unitate tematică şi stilistică. Tipurile de personaje din primele două sunt caractere asemănătoare: funcţionari imperiali, orgolioşi, vicioşi, cu înclinaţie spre parvenitism, în stare să calce pe cadavre pentru a ajunge la ţelul propus. Oameni pentru care cuvântul dat nu are nici un fel de importanţă şi care-şi fac din disimulare un modus vivendi. În Dimineaţa unui om ocupat, Ivan Petrovici, „omul ocupat”, cartofor înrăit, îi cere lui Alexandr Ivanovici, şi el un om ocupat (fireşte, cu… pierderea timpului,) să pună o vorbă pe lângă „excelenţa sa” pentru a obţine o decoraţie. Alexandr Ivanovici îi promite şi, la plecare, dezvăluie planul: va pune o vorbă, dar exact pe invers…

gogol procesul sceneta

În Procesul, Proletov, ober-secretar la Senat, îl asigură pe Burdiukov că îl va ajuta să-şi câştige drepturile care i se refuzaseră printr-o fraudă testamentară. Când omul necăjit pleacă fericit acasă, Proletov divulgă spectatorilor planul înşelătoriei, amuzându-se copios de credulitatea individului.

În Fragment, Maria Alexandrovna, aristocrată parvenită, vrea să-şi vadă fiul, Mişa, ofiţer, în ciuda lipsei totale a acestuia de aptitudini pentru cariera militară. Şi mai mult, doreşte să-l însoare urzind un plan diabolic cu Sobacikin, individ cu caracter precar, un fel de Agamiţă Dandanache avant la lettre, colecţionar de scrisori folosite la momentul oportun. Scriitura satirică gogoliană are trăsăturile cunoscute din marile piese, Revizorul şi Căsătoria, personajele fiind caracterizate mai degrabă prin situaţii decât prin limbaj. Decupajul caracterologic este ferm, realizat prin câteva replici.

ilustratie la nasul de gogol

Ilustrație la Nasul de N. V. Gogol

Adaptarea radiofonică urmează cu fidelitate textul dramaturgului rus, folosind o traducere nouă, făcută special pentru acest spectacol de Ileana Neacşu. Mult mai cursivă, cu echivalenţe româneşti mai fireşti, expresive din punct de vedere teatral, această versiune are şi un plus de plasticitate din unghiul receptării radiofonice. Cu excepţia scenetei Procesul (care apărea într-o primă varianta în emisiunea Revizorul Gogol din seria „Clasicii dramaturgiei universale”, noiembrie 1998), celelalte „scene din viaţa lumii mari” au constituit în anul 2000 premiere absolute la Radio. Titlul propus de Puşa Roth nu este creat artificial, fiind chiar titlul iniţial al scenetei Fragment, schimbat ulterior de Gogol.

aivazovski catedrala sf isaac din petersburg intr-o zi geroasa

Ivan Aivazovski, Catedrala Sf. Isaac din Petersburg într-o zi geroasă

Cu o distribuţie de excepţie, care reuneşte mari actori ai scenei româneşti, spectacolul regizat de maestrul Ion Vova are, cu certitudine, valoarea unei înregistrări de referinţă. Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

Costin Tuchilă

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

***

martori ai istoriei de pusa roth singurul serial radiofonic dedicat revolutiei din decembrie

„Martori ai istoriei”

Teatru radiofonic serial de Pușa Roth

Martori ai istoriei de Pușa Roth, proiect special al Societății Române de Radiodifuziune, din 2011, este singurul serial de teatru radiofonic dedicat Revoluției din decembrie 1989. Cele cinci episoade, în regia artistică a lui Vasile Manta, au fost difuzate în premieră absolută în zilele de 15, 16, 19, 20, 21 decembrie 2011, la Radio România Actualități.

pusa-roth

Pușa Roth

„Am ales cinci subiecte, spune autoarea, cinci momente care mi s-au părut că pot suporta povara ficţiunii, mai ales că există destul de multe semne de întrebare asupra unor evenimente petrecute acum 22 de ani. Pentru acest serial am folosit documente care au fost făcute publice, dar şi declaraţii şi documente care nu au apărut nicăieri până acum.” Într-un limbaj teatral adecvat, expresiv, refăcând atmosfera tensionată, dramatică a acelor zile, elementele de ficțiune potențează reconstituirea documentară a unor momente ale Revoluției din decembrie. O parte dintre personajele cu nume fictive din Martori ai istoriei au identitate reală: „Mulţi dintre interlocutorii mei nu au dorit să apară cu numele reale, de aceea, evident, numele personajelor sunt fictive. Sigur, nu este un lucru obişnuit să ceri unor oameni, mulţi dintre ei greu încercaţi de evenimentele din decembrie ’89, să devine personaje într-o piesă de teatru radiofonic. Nu poţi accepta uşor să devii martorul propriei tale suferinţe! Cred că doar promisiunea fermă a păstrării anonimatului i-a determinat să vorbească.”

vasile-manta-regizor-revolutie-serial-radio-romania Vasile Manta

Rememorarea, retrăirea momentelor cumplite devin procedeu de construcție în cele cinci acte teatrale ale Pușei Roth. Copleșitoare prin tensiune și emoție dramatică, această reconstituire impresionează totodată prin autenticitate. Regizorul Vasile Manta, care a realizat și coloana sonoră, a alcătuit o distribuție excelentă, cu o varietate de voci, conferind textului ritmul și atmosfera potrivite, urmând creator elementele de construcție și reliefând detaliile pentru a asigura autenticitatea necesară. Ai într-adevăr impresia că te afli, prin intermediul scenei imaginare a teatrului radiofonic, în locurile în care s-a scris această istorie de foc și sânge.

cd martori ai istoriei unicat radio romania

Actorii au retrăit momentele teribile ale evenimentelor din decembrie ’89. Veți asculta remarcabile interpretări ale personajelor imaginate de Pușa Roth: Mihai Constantin în rolul Colonelului Nicu Stan (Treptele puterii), Dan Aștilean (Ion Ștefan), nuanțând expresiv lunga declarație-rememorare (Uciși în noapte), Mihai Dinvale și Eusebiu Ștefănescu în rolurile celor doi muncitori de la Sibiu, András Demeter, construind cu un registru dramatic foarte bogat și plastic personajul Maximilian (Max, Ultimul zbor), Ruxandra Sireteanu în rolul mamei care și-a pierdut fiul (Cimitirul uitat și Ultimul zbor), Dan Condurache, cu expresia cinică adecvată în rolul colonelului care ordonă calvarul celor 800 de oameni la Sibiu. Rolurile episodice, multe, din acest serial au la rândul lor un relief aparte, ca și scenele în care apare mulțimea de revoluționari, realizate prin mixarea înregistrărilor din studio cu cele selectate din benzile de la Revoluție păstrate în Fonoteca Radioului. Cu sprijinul prof. univ. Mihai Mălaimare, care ne-a pus la dispoziție cu generozitate grupa sa de studenți de la Universitatea „Spiru Haret”, am putut realiza convingător aceste scene dificile.

lupta pentru putere in decembrie revolutie romania 1989

În distribuție: Mihai Constantin, Dan Aștilean, Mihai Dinvale, Gelu Nițu, Mircea Constantinescu, Mihai Mălaimare, András Demeter, Ruxandra Sireteanu, Ștefan Velniciuc, Mihai Niculescu, Dan Condurache, Eusebiu Ștefănescu, George Grigore, Orodel Olaru, Șerban Gomoi, Gavril Pătru, Ionuț Kivu, Marius Călugărița, Anca Sigartău, Daniela Ioniță, Virginia Rogin, Gabriela Baciu, Ana Maria Dinculescu, Sorin Dinculescu, Rareș Zimbran. Au participat studenții anului al II-lea Actorie, Facultatea de Arte a Universității „Spiru Haret” din București, prof. univ. Mihai Mălaimare: Mihaela Albu, Ștefania Elvira Antonescu, Alexandra Laura Maria Borodan, Ema Alexandra Done, Alexandru Marian Floroiu, Sebastian Ghiță, Mihai Hurduc, Ana Maria Iordache, Andreea Irina Iosif, Antonio Tadeus Mincă, Narcisa Mitran, Liana Pecican, Georgiana Elena Vrațiu. Documentare: Gheorghe Ivașcu. Regia de montaj: Mirela Anton, Bogdan Golovei, Dana Lupu, Robert Vasiliță, Radu Verdeș. Regia de studio: Janina Dicu. Redactor și producător: Costin Tuchilă. Coloana sonoră și regia artistică: Vasile Manta.

sibiu mon amour revolutie 1989 pusa roth dan condurache

cimitirul uitat timisoara revolutie pusa rothPrimul episod, Cimitirul uitat, este dedicat Timișoarei, mai exact victimelor ale căror trupuri au dispărut. În al doilea, Uciși în noapte, Pușa Roth are ca punct de plecare declaraţia unui revoluţionar prezent în stradă în noaptea de 21 decembrie 1989, la București. „Istoria – spune personajul Ion Ștefan – trece peste ziua de 21 decembrie foarte uşor, ca peste orice altă zi de iarnă, înainte de Crăciun, uşor însorită. A fost un miting, a fost o represiune, au fost şi ceva morţi şi răniţi şi dupăbaricada de la inter 21 dec 1989 teatru serial aceea noi am erupt către izbăvire şi fericire. Ziua de 21, din punctul meu de vedere, este unul din cele mai mari masacre, pentru că s-a derulat practic de-a lungul a mai puţin de douăzeci şi patru de ore, perioadă în care au fost omorâţi 50 de oameni, 598 au fost răniţi prin împuşcare, înjunghiere şi împunşi de baionete, peste 1000 arestaţi.” În scenariul Pușei Roth, declarația dată de Ion Ștefan în fața procurorului, în anii ’90, reface atmosfera din după-amiaza și noaptea de 21 decembrie 1989, cu baricada de la Inter dar și cu un episod mai puțin cunoscut: „baricada mică” din faţa Magazinului Cocor.

oameni arestati bazin sibiu revolutie pusa rothSibiu mon amour, episodul al treilea, este dedicat celor 800 de oameni deţinuţi în bazinul de înot de la Sibiu, pentru că au fost considerați în mod absurd teroriști. Coșmarul trăit în acele zile a lăsat urme adânci în viața acestor oameni. Treptele puterii este povestea unui fost ofiţer prezent în primele zile ale Revoluţiei la datorie, în sediul fostului Comitet Central, unde a fost învinuit de terorism șicc al pcr revolutie decembrie 1989 arestat. În după-amiaza fierbinte a zilei de 22 decembrie, după plecarea cu elicopterul a cuplului Ceaușescu, în sediul C. C., „rând pe rând a venit un grup care a fost înlocuit de un altul ş.a.m.d. Pentru că trebuia să existe vinovaţi, nu spunem că nu au fost şi vinovaţi, oameni care şi-au făcut datoria au ajuns să fie învinuiţi pentru acte de terorism sau diversiune. Dacă vorbim de terorism, nici acum, după 22 de ani de la Revoluţie, acest subiect nu a fost elucidat pentru marele public.”

soldati-campina-ucisi-23-decembrie-1989Episodul al cincilea, Ultimul zbor, are ca subiect evenimentele de la Aeroportul Otopeni, din dimineața zilei de 23 decembrie 1989, când au fost uciși 48 de elevi de la Școala de subofițeri de la Câmpina. „Supravieţuitor al măcelului de la Aeroport, Max, nume fictiv, s-a retras din Armată şi încearcă de 22 de ani să uite acest episod. Dar cum să uite când nici acum nu are o explicaţie plauzibilă? După 22 de ani a avut puterea să povestească…”

Costin Tuchilă

Vă prezentăm mai jos fragmente audio-video din episoadele acestui serial. La linkurile indicate sub ultimul fragment puteți asculta integral fiecare dintre cele cinci acte ale acestei piese de teatru-document, unicat în media românească. http://youtu.be/GJjoimkQs38 http://youtu.be/Bl8kkSmj2vM http://youtu.be/qhzLI6M9OKk http://youtu.be/Wx16IGXK4Bo http://youtu.be/q8CYXW-jAMY

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

Ascultă integral Cimitirul uitat

Ascultă integral Uciși în noapte

Ascultă integral  Sibiu mon amour

Ascultă integral Treptele puterii

Ascultă integral Ultimul zbor

***

ubu roi alfred jarry teatrul national radiofonic

„Regele Ubu” de Alfred Jarry

Duminică, 15 decembrie 2013, la ora 14.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați Regele Ubu de Alfred Jarry. Traducere de Romulus Vulpescu. Adaptarea şi regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Valentin Uritescu, Dorina Lazăr, Răzvan Vasilescu, Ana Ciontea, Răzvan Ionescu, Paul Chiribuţă, Mircea Constantinescu, Ion Anghel, Boris Petrof. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1990.

Poezia distrugerii

Teatrul lui Alfred Jarry (1873–1907) frapează prin exuberanţa suprarealistă şi grotescul exploziv, printr-o fantastică inventivitate şi o superioară revoltă a spiritului, materializate în acea „poezie a distrugerii”, sarcastică şi feroce.

ubu roi desen de jarry Adevăratul Domn Ubu, desen de Alfred Jarry

Reprezentată întâia dată la Théâtre de L’Œuvre al lui Lugné-Poe, la 10 decembrie 1896, Ubu Roi (Ubu rege) este, cu siguranţă, piesa care sintetizează gândurile nonconformiste ale lui alfred jarryJarry, născute din negare şi dintr-o agresivitate ironică, exacerbare a lucidităţii şi a revoltei. Reconstrucţia limbajului – poate ideea-cheie a avangardei literare moderne – face ca „pântecul lui Ubu” să devină atât de „greu de satirice simboluri”, fantezia autorului generând simultan ideea şi imaginea.

Este evidentă înrudirea lui Alfred Jarry cu François Rabelais, nu numai în ceea ce priveşte invenţiile lingvistice pe care atât autorul de avangardă, cât şi cel renascentist, le cultivă, ci şi în maniera caricaturală, parodică, de a pune în mişcare bufonerii colosale, adesea licenţioase, necruţătoare şi virulente exemple de critică socială mascată în haine groteşti.

Acţiunea farsei Ubu rege se petrece într-o ţară „Departe-Undeva”, pe care Jarry o desemnează ca fiind Polonia, însă numai fiindcă o considera extrem de îndepărtată, un fel de ţinut de nicăieri, or, ştiut e că „nicăieri este pretutindeni şi, în primul rând, ţara unde te afli”, afirmă el în textul prezentării din programul de sală editat de revista „La Critique” cu ocazia premierei.

program ubu roi theatre de l oeuvre

Program de sală, Ubu Roi, Théâtre de L’Œuvre, Paris, 10 decembrie 1896

Cusururile lui Ubu nu reprezintă câtuşi de puţin defecte pur franţuzeşti, deşi Ubu de nicăieri se exprimă în franceză; e drept, utilizând un prodigios vocabular ce include calambururi, onomatopee şi chiar termeni proprii, nu o dată licenţioşi, de la veşnicul lui strigăt de luptă, jarry alt portret al domnului ubuenunţat pe tot parcursul piesei („merdre!”), care poate alterna şi cu „Cornes au cui! ”, până la expresiile lui bizare, disproporţionate, formulări şocante, potrivite cu această lume absurdă şi alienată.

Alfred Jarry nu a creat doar o parodie; imaginând un conflict asemănător Macbeth-ului shakespearian, cel puţin ca punct de pornire, el enunţă tulburătoare idei despre istorie şi crimele care fac istoria, despre laşitate şi psihologia trădării şi, nu în ultimul rând, despre moarte.

Împins ca de un duh rău de Madame Ubu – veritabilă Lady Macbeth de avangardă franceză –, pântecosul erou îl ucide pe regele Poloniei şi, autoînscăunat monarh, îi masacrează pe nobili, apoi pe funcţionari, apoi pe ţărani, deposedându-i totodată de avere, în teribilul lui asalt de a reforma „justiţiunea şi finanţele”. Recurg din nou la argumentul autorului: „Şi aşa, omorând toată lumea, a curăţat desigur şi câţiva vinovaţi, şi se arată om moral şi normal. Finalmente, la fel ca un anarhist, îşi execută singur sentinţele, îi sfârtecă pe oameni, fiindcă aşa-i place şi-i roagă pe soldaţii ruşi să nu tragă spre el, fiindcă nu-i place. E, într-o măsură, copil teribil şi nimeni nu-l contrazice, câtă vreme nu se-atinge de Ţar, care e ceea ce respectăm cu toţii.”

joan miro ubu roiJoan Miró, Ubu Roi, 1966

Cinismul lui Jarry şi imaginaţia lui monstruoasă ascund, de fapt, întrebări profunde, răscolitoare: cât de justificată poate fi uciderea unui tiran (regele Poloniei), cu toată aparenţa de act de justiţie? Cum funcţionează psihologia maselor în situaţii-limită ale istoriei? Cum stimulează deţinerea puterii poftele spasmodice, violente, absurdele aspiraţii ale lui Ubu?

„Domnilor, o să fixăm un impozit de zece la sută pe proprietate, altul pe comerciu şi industrie, al treilea pe căsătorii şi-al patrulea pe decese”, decide marele financiar dom’ Ubu, Maestrul Phynanselor. Sună dureros de actual, dar Jarry duce mai departe sondarea psihologică a criminalului abject şi grotesc cocoţat la putere: „Cu sistemul ăsta fac avere la iuţeală, omor toată lumea şi-mi iau tălpăşiţa.”

vincent puente ubu et la manivelle a rien Vincent Puente, Ubu și manivela pentru nimic

Laş şi fricos, ajuns învingător prin prostia celorlalţi şi printr-un machiavelism bine dirijat (fără să fi împrumutat însă şi psihologia învingătorului), îndreptându-şi făţarnic gândul spre Dumnezeu doar în situaţiile în care simte acut primejdia, Ubu reprezintă nu numai un foarte izbutit rod al imaginaţiei lui Alfred Jarry, ci şi un personaj-avertisment, exacerbare a răului, monstruos pion pe o tablă de şah, marionetă violentă şi absurdă într-o lume tragică, privată totuşi de dimensiuni tragice autentice, o lume ce ne trezeşte râsul doar după ce ne provoacă disperarea.

Domnica Ţundrea

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache

***

doua nuvele de bulgakov premiera teatrul radiofonic

Premieră: „Ştergarul cu cocoşşiBeregata de oţel” de Mihail Bulgakov

Joi, 19 decembrie 2013, la ora 23.05, la Radio România Actualităţi, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră: Două nuvele de Mihail Bulgakov – „Ştergarul cu cocoş” şi „Beregata de oţel”. Traducerea: Emil Iordache. Dramatizarea radiofonică şi regia artistică: Diana Mihailopol. În distribuţie: Marius Manole, Dan Aştilean, Oana Ştefănescu, Amalia Ciolan, Rodica Mandache, Ion Arcudeanu, Ion Mărgescu, Ruxandra Maniu, Milica Creiniceanu, Laurenţiu Lazăr, Antonia Neumark. Regia de montaj: Florina Istodor. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Producţia şi regia tehnică: Vasile Manta. Redactor: Domnica Ţundrea.

diana mihailopol Diana Mihailopol

Spectacolul radiofonic alătură două nuvele ale scriitorului rus Mihail Bulgakov, publicate între anii 1925–1926, în volumul Însemnările unui tânăr medic – două cazuri medicale grave şi oarecum neaşteptate pentru tânărul doctor, proaspăt absolvent al facultăţii, repartizat la spitalul din satul Muriino, două experienţe umane încărcate de emoţii, trăiri, semnificaţii, presărate cu gânduri interioare de o intensitate aparte.

mihail bulgakov Mihail Bulgakov

S-a spus că Bulgakov practică un aşa-numit „autobiografism spiritual”, pe principiul dizolvării evenimentelor propriei vieţi în opera literară. Experienţa acumulată în anii în care a practicat medicina, pe front şi apoi într-o comună de lângă Kiev, oraşul său natal, persecuţiile crunte îndurate în perioada când a fost interzis de către puterea sovietică, traiul la limita supravieţuirii şi tot zbuciumul personal aveau să-şi pună, fără îndoială, amprenta asupra unei opere originale şi surprinzătoare, rod al unei imaginaţii extraordinare, amestec de întâmplări insolite, satiră sfredelitoare, de factură aproape gogoliană, elemente fantastice şi un tragism interior acut, sfâşietor.

Spectacolul regizat de Diana Mihailopol creează o lume de mare bogăţie sufletească, o arhitectură complexă, remarcabilă prin unitatea viziunii şi prin felul cum se îmbină realul, amintirile, accentele fantastice… Există mai multe planuri în spectacolul radiofonic, atent distribuite şi tratate sonor în mod distinct. Monologul tânărului medic, punctat de frământări, temeri, amintiri, este adesea întrerupt de momente şi situaţii în care trebuie să relaţioneze cu cei din jur: felcerul, infirmierele, bolnavii ori cei din familia lor.

Marius Manole dan astilean oana stefanescu rodica mandache

Marius Manole, în rolul doctorului, dovedeşte capacitate de interiorizare şi o nemaipomenită mobilitate a mijloacelor de expresie – el redă extrem de convigător nesiguranţa începătorului în ale medicinei, tristeţea de a fi părăsit Moscova, pentru a se înfunda într-un sătuc mizer, sarcasmul, nelipsita autoironie, dar şi speranţele şi bucuria de a vedea că priceperea sa clinică, instinctul, intuiţia – chiar şi nedublate de experienţă – înving boala… Celelalte personaje sunt întruchipate în replici scurte, dar de mare efect teatral, actorii realizând adevărate bijuterii de compoziţie artistică.

Muzica originală semnată de George Marcu are darul de a crea atmosferă, de a sublinia stări sufleteşti, emoţii, de a ne contamina de spiritul rusesc al spectacolului.

Cele două nuvele de Mihail Bulgakov, Ştergarul cu cocoş şi Beregata de oţel, în regia Dianei Mihailopol, vor putea fi audiate în avanpremieră luni, 16 decembrie 2013, la ora 11.00, la Clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Domnica Ţundrea

***

lut de marijke schermer premiera tnr

Premieră: „Lut” de Marijke Schermer

tnr-logoÎn seria „Dramaturgi străini contemporani”, Teatrul Național Radiofonic prezintă în premieră: „Lut” de Marijke Schermer. Traducere de Liliana Alexandrescu, adaptarea ne auzim la majesticradiofonică și regia artistică: Gavriil Pinte.

Luni, 9 decembrie 2013, la ora 11.00, la Barul Ramada-Majestic din București (Calea Victoriei) va avea loc audiţia spectacolului Lut, în prezenţa distribuţiei şi a realizatorilor. Intrarea este liberă. Premiera se va difuza la Radio România Cultural, joi, 12 decembrie 2013, ora 19.00.

Marijke SchermerMarijke Schermer

Textul dramatic Lut de Marijke Schermer a apărut în antologia Dramaturgi olandezi de astăzi, volum editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu”/ Revista „Teatrul Azi”, 2010; este un volum care cuprinde texte reprezentative pentru dramaturgia olandeză contemporană, de aceea trei dintre piesele antologate, Cloaca, Sex și Aniversare, au avut deja premiera pe scene prestigioase din România.

Gavriil Pinte

Piesa Lut, o dramă în cinci personaje, prezintă situația-limită în care se găsește o femeie, Dora, confruntată cu revenirea în viața ei a bărbatului care i-a marcat prima tinerețe; este o situație care presupune introspecția trecutului, întrebări legate de viața prezentă a eroinei, de familia ei, de lumea în care aceasta trăiește. În spectacol, Gavriil Pinte imprimă o atmosferă tensionată, susţinută prin interpretarea actorilor şi muzical, prin alegerea a două instrumente complementare vocii umane, violoncel şi clarinet; lucrurile nespuse accentuează nevrozele iar aşteptările, de aceea, sunt difuze. Alegerea Dorei este o soluţie care poate fi cuprinsă într-una dintre replicile finale ale personajului: „Aici, nimeni nu dezgroapă nimic”; lespede definitivă aşezată pe un fragment de viaţă de care Dora nu s-a putut desprinde altfel.

În distribuție: Felicia Pinte – Dora; Zoltan Octavian Butuc – Vink; Titus – Radu Micu; Nele – Antonia Ionescu; Imme – Ana Maria Bălescu. Regia de montaj – Dana Lupu şi Robert Vasiliţă; regia de studio – Milica Creiniceanu; regia muzicală – Stelică Muscalu; regia tehnică – ing. Iulian Iancu; coordonator de proiect și redactor – Crenguța Manea.

dramaturgi straini contemporaniÎn seria „Dramaturgi străini contemporani”, Redacția Teatru a SRR realizează spectacole în premieră după texte ale unor autori importanți și oferă publicului interesat nu numai noi spectacole radiofonice, dar și informații despre spații teatrale din afara României, implicit alte spații culturale.

Crenguţa Manea

***

belvedere premiera auditie majestic

Premieră: „Belvedere” de Ana-Maria Bamberger

Joi, 21 noiembrie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră: Belvedere de Ana-Maria Bamberger, adaptarea radiofonică şi regia artistică: Cezarina Udrescu. În distribuţie: Horaţiu Mălăele, Luminiţa Borta, Ozana Oancea. Regia de montaj: Monica Wilhelm şi Florin Bădic. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea.

Spectacolul radiofonic se distinge prin structura sa impecabilă, ciclică, prin echilibrul între elementele de ana-maria bambergercomedie şi accentele filosofice, prin jocul sclipitor şi captivant realitate/iluzie/imaginaţie, menit să conducă spectatorul/ascultătorul la implicare şi la o participare vie, activă. Totul poate lua aspectul unui exerciţiu al fanteziei personajului principal – Anton, un scriitor aflat la tratament în clinica de psihiatrie „Belvedere”, un spirit imaginativ, jucăuş, dar în acelaşi timp sarcastic, interiorizat şi încărcat de o anume tristeţe.

Cu siguranţă, cheia prin care putem descifra acest univers stă şi în teoria pirandelliană despre fluiditatea fiinţei umane, despre dualismul vieţii şi al formei, despre faptul că omul se poate defini doar prin ceilalţi, ceea ce implică incertitudinea, iluzia, jocul cu cei din prezent, din amintiri ori din închipuire, un demers în care indivizii se caută spre a se defini, spre a-şi găsi identitatea, acceptând sugestii, adăugând noi elemente, în fluxul continuu şi imprevizibil care este însăşi existenţa… Întâmplările prin care trece Anton pot fi o proiecţie a imaginaţiei sale, cum, la fel de bine, totul se poate petrece în registru real – iar reuşita spectacolului radiofonic constă tocmai în această ambiguitate, în ideea că orice interpretare devine posibilă, că pot exista abordări din unghiuri diferite, că nebunia şi luciditatea pot coexista, pierzându-şi delimitările stricte…

Horatiu Malaele Ozana Oancea belvedere ana maria bamberger

Horațiu Mălăele și Ozana Oancea la înregistrarea spectacolului Belvedere

Fineţea observaţiei psihologice, simţul nuanţelor, observaţiile profunde despre natura umană caracterizează acest text dramatic, căruia regizoarea Cezarina Udrescu a ştiut să-i confere ritmul şi dinamica potrivite, să-i sublinieze virtuţile limbajului teatral, ţinând de evoluţia conflictului şi a relaţiilor dintre personaje, să-i valorifice inspirat viziunea relativistă a vieţii ca un joc de măşti, refuzul închegării conducând la mobilitatea şi, în acelaşi timp, multiplicarea formelor.

Horaţiu Mălăele în rolul lui Anton, Luminiţa Borta în rolul doctoriţei Surdu şi Ozana Oancea în cel al Ştefaniei – amintire ori nălucă – dau viaţă textului cu bucurie a jocului şi spirit ludic, păstrând măsura dozei exacte şi amplificând cu abilitate misterul care planează asupra acestor întâmplări şi dialoguri.

ne auzim la majesticColoana sonoră şi muzica spectacolului se transformă într-un comentariu permanent, completând universul interior al personajului principal, accentuându-i stările, gândurile, emoţiile reprimate ori dezvăluite făţiş…

Spectacolul Belvedere de Ana-Maria Bamberger va putea fi audiat în avanpremieră luni, 18 noiembrie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Domnica Ţundrea

***

l n tolstoi moartea lui ivan ilici pusa roth

Moartea lui Ivan Ilici

scenariu radiofonic de Pușa Roth după nuvela lui L. N. Tolstoi

Duminică, 17 noiembrie 2013, la ora 14.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic va invită să ascultați Moartea lui Ivan Ilici, scenariu radiofonic de Puşa Roth după nuvela lui L. N. Tolstoi. Regia artistică: Cristian Munteanu. Înregistrare din anul 2006.

Transformarea nuvelei Moartea lui Ivan Ilici de L. N. Tolstoi în piesă de teatru este o întreprindere care nu se află la îndemâna oricui. După Mantaua de N. V. Gogol (2004), Puşa Roth a realizat în 2006 un scenariu excelent, prin dramatizarea acestei nuvele conservând atât atmosfera, caracteristicile stilistice, cât şi modalitatea specifică lui Tolstoi de a construi personajul principal.

Nimic din spiritul prozei lui Tolstoi nu a fost trădat în piesa Puşei Roth, care a conferit relief dramatic apreciabil acestui text antologic. Spectacolul Teatrului Naţional Radiofonic a reprezentat, la premiera din 26 februarie 2006, un eveniment. Regizorul Cristian Munteanu a construit un spectacol de rară acurateţe stilistică, în care frământările personajului principal, evoluţia lui psihologică, atmosfera rusească dar şi caracterele celorlalţi eroi sunt reconstituite într-un mod exemplar.

mihai constantin moartea lui ivan ilici tnr 2006 Mihai Constantin

În rolul lui Ivan Ilici îl puteţi asculta pe Mihai Constantin, care realizează o compoziţie de mare profunzime, alături de Ruxandra Sireteanu (Praskovia Fiodorovna), la rândul ei cu un joc de mare rafinament artistic. Din distribuţie fac parte: Eusebiu Ştefănescu, Petre Moraru, Ştefan Velniciuc, Gavril Pătru, Delia Nartea, Valentin Uritescu, Claudiu Istodor, Ion Siminie, Constantin Dinulescu, Petre Nicolae, Ion Arcudeanu, Aurelian Georgescu, Gh. Pufulete. Cu participarea preotului Cristian Deheleanu de la Biserica Sf. Gheorghe cel Vechi din Bucureşti. Muzica originală îi aparţine lui George Marcu, regia tehnică: Mihnea Chelaru, regia de studio: Janina Dicu. Redactor: Costin Tuchilă. Producător: Vasile Manta.

lev nikolaevici tolstoi

L. N. Tolstoi

Caracterul excepţional al faptului obişnuit, inconsistenţa şi inutilitatea vieţii, complicaţiile uneori absurde ale vieţii conjugale, întrezărirea eliberării şi a mântuirii spirituale prin moarte sunt teme frecvente în proza lui Lev Nikolaevici Tolstoi, în romane dar mai ales în nuvele.

Moartea lui Ivan Ilici, din 1885, care precede Sonata Kreutzer (1887) şi Părintele Serghie (1889, publicată postum în 1911), este una dintre capodoperele scriitorului rus şi a nuvelisticii universale. Povestirea este reprezentativă pentru modalitatea lui Tolstoi de a transforma o viaţă obişnuită, desfăşurată în cadre previzibile, în care falsitatea şi ipocrizia semenilor devine treptat apăsătoare, în revelaţie metafizică. Aceasta este de fapt cheia de înţelegere a unei nuvele excepţionale prin perspectiva psihologică şi tensiunile limbajului interior.

Costin Tuchilă

goran stefanovski bacchanalia teatru radiofonic

Premieră: „Bacchanalia” de Goran Stefanovski

Teatrul Național Radiofonic al Societății Române de Radiodifuziune, în parteneriat cu Ambasada Republicii Macedonia la București, prezintă în proiectul „Dramaturgi străini contemporani”, premiera Bacchanalia de Goranambasada macedoniei tnr-logoStefanovski, traducere de Ioana Ieronim, scenariul radiofonic și regia artistică: Mihai Lungeanu. Conferința de presă prillejuită de lansarea acestui spectacol are loc, în prezența Excelenței Sale, Domnul Pande Lazarevski, ambasadorul Republicii Macedonia la București, a distribuției și echipei de realizatori, joi, 14 noiembrie 2013, ora 14.00, la Teatrul „Nottara”, iar difuzarea în premieră, la Radio Romania Cultural, este programată joi, 28 noiembrie 2013, ora 19.00.

Goran-Stefanovskl

Goran Stefanovski

În 2009, Goran Stefanovski a fost ales membru în Consiliul European pentru Relații Internaționale – o recunoaștere a influenței operei și activității sale, în plan cultural și artistic, pentru susținerea dialogului multicultural. Tradus în peste douăzeci de limbi, montat pe scene europene prestigioase, prezent în întâlniri și festivaluri notabile, deținător al unor importante premii literare, dramaturgul este cunoscut și în România; în 2010, Fundația Culturală „Camil Petrescu” editează volumul Povești din Estul sălbatic, în seria „Dramaturgi de azi”, o antologie de autor, în traducerea poetei Ioana Ieronim, care semnează și un eseu inspirat de opera scriitorului, „la răscruce de timp și spațiu”.

Teatrul Național Radiofonic (TNR) – singurul din România, până în prezent – propune publicului un al doilea spectacol după o piesă de Goran Stefanovski, Bacchanalia (în iunie 2012, s-a difuzat, la Radio România Cultural, Peretele dublu după Fundul dublu, adaptarea radiofonică și regia artistică semnate de Mihai Lungeanu). Premiera piesei are loc în 1996, la Copenhaga (an în care orașul a fost Capitală Culturală Europeană), iar în Macedonia este jucată în 2010. Stefanovski nota, sub titlul De ce piesa aceasta?: „…Sunt un macedonean născut și crescut la Skopje, la treizeci de kilometri de locul unde a fost găsit un bronz antic grecesc, figurina unei bacante în extaz. Menada aceasta este expusă la Muzeul de Arheologie Macedonean, a devenit emblema Teatrului Național Macedonean, dă numele unui restaurant și a unei discoteci din Skopje. […] Dar având o bacantă atât de aproape, pot fi ritualurile bahice departe?”; apoi, autorul adaugă: „…Prăbușirea Iugoslaviei (și a blocului de Est) a fost colapsul unui vast proiect social, un fel de utopie rațonalistă. Dezlănțuirea urii iraționale în Balcani și în Europa reprezintă, de fapt, o provocare pentru modernism și raționalism. […] Avertismentul întunecat al Iugoslaviei este o amenințare globală.”

mihai_lungeanu

Mihai Lungeanu

Despre proiecte sociale utopice sau realizabile soluții pragmatice, despre ură și posibile reconcilieri, este și confruntarea, fixată de dramaturg în prezentul nostru, dintre Dionysos și Pentheus – în interpretarea lui Marcel Iureș și a lui Marius Manole; li se alătură celelalte personaje cunoscute din tragedia lui Euripide, Bacantele, iar Corul, instinctual personaj colectiv, este imaginea cetățenilor statelor de astăzi, din Balcani sau din zone mai depărtate de aici. Spectacolul radiofonic Bacchanalia se adresează spectatorului într-o formulă teatrală directă și îi propune teme extrem-contemporane.

Premiera Bacchanalia reunește în distribuție actori cu o bogată experiență artistică: Marcel Iureş, Marius Manole, Dan Condurache, Mihai Dinvale, Adela Mărculescu, Filip Ristovski, Petrică Nicolae, Orodel Olaru, Radu Amzulescu, Daniela Marcu, Mircea Constantinescu, Florin Anton, Ionuț Kivu, Daniel Popescu, George Țoropoc, Violeta Berbiuc.

Spectacolul își precizează conturul sonor prin regia de studio – Milica Creiniceanu, regia de montaj – Florina Istodor și Monica Wilhelm, regia tehnică – ing. Vasile Manta, regia muzicală – George Marcu; redactor şi coordonator de proiect – Crenguţa Manea.

 ***

adunarea femeilor aristofan utopie stat condus de femei

V-ar plăcea un stat condus exclusiv de femei?

aristofanDuminică, 10 noiembrie 2013, la ora 14.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi Adunarea femeilor de Aristofan. Traducere de Alexandru Miran. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mariana Mihuţ, Alexandru Arşinel, Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Virginia Mirea, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Oana Ştefănescu, Silvia Codreanu, Medeea Marinescu, Cristian Iacob. Muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Interpretează: Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaute), Cristian Balea (percuţie). Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2003.

Penultima, cronologic, dintre cele 11 piese păstrate de la Aristofan (probabil 450 î. Hr.–386 î. Hr.) are un titlu, Ekklesiazousae (Adunatele), care „constituie în sine o glumă, căci verbul ekklesiazo («a aduna pentru luarea hotărârilor») nu se întrebuinţa niciodată la participiul feminin.” (Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice). După toate probabilităţile, a fost jucată în 392 î. Hr., fiind urmată de Plutos (388). Trecuseră, aşadar, mai bine de un deceniu de la Broaştele (405) şi peste 30 de ani de la satira din Norii (423), îndreptată împotriva lui Socrate şi a sofiştilor. Nimic din verva scânteietoare a comediografului, din puterea lui de observaţie, din capacitatea limbajului de a înfăţişa în pastă „grasă” frământările epocii, o realitate pe care o deducem cu suficientă claritate, nu lipseşte de aici.

aristofan-adunarea-femeilor-femeie-masca-teatru-antic

Ca şi în Plutos, în Adunarea femeilor parodia este totală. Fără nuanţele de revoltă din ultima piesă, ţinta satirei lui Aristofan o constituie aici teoriile sociale utopice care circulau în cercurile înalte ateniene, ideile lansate de Protagora şi de alţi sofişti. S-a spus că subiectul Adunării femeilor plutea în aer, la fel cum – opinie curentă la mulţi cercetători – piesa aceasta ar anunţa Republica lui Platon. Aceste aspecte pot desigur interesa astăzi, chiar dacă nu ele dau tonul atracţiei pentru utopia peste care Aristofan toarnă o tolbă de săgeţi. „Tematica ei, scrie Vito Pandolfi, are o vigoare neobişnuită.” Dispreţul nu se manifestă printr-o negaţie cinică ori printr-o punere în pagină, cu mijloacele comicului, a conflictului de idei, ci se transformă într-un râs de cele mai multe ori „gros”, convocând un registru de trimiteri directe sau aluzive la persoane, obiceiuri, relaţii sociale greu de desluşit pentru spectatorul contemporan, dar care făceau deliciul publicului din Atena.

acropole-ruinele-teatrului-lui-dionysos

Teatrul lui Dionysos, Acropole, Atena

Poetul imaginează un stat atenian condus de femei şi întemeiat pe comunitatea bunurilor. „Voi face să crească o singură viaţă comună, la fel pentru toţi”, în care va curge „belşug tuturor şi din toate”, spune Praxagora (nume compus transparent din „praxis” şi „agora”), stratega, conducătoarea revoltei femeilor care, deghizate în bărbaţi, preiau puterea în Cetate. În zori, Praxagora adună femeile îmbrăcate în mantii bărbăteşti, dotate cu ciomege şi bărbi şi, după o repetiţie generală, porneşte spre locul Adunării. Misterios la început, dialogul răsfrânge abilitatea sui-generis a conspiraţiei. Până se dezmeticesc bărbaţii, femeile au şi devenit stăpâne pe cetate şi Praxagora prezintă cu o siguranţă de invidiat noua alcătuire socială în care totul devine comun, spre mirarea lui Blepyros, soţul Praxagorei şi a vecinului său, „cetăţeanul sceptic”. Euforia nebunească a înfăţişării noii ordini sociale, în care nu va mai fi nevoie de tribunale (uriaşă deziluzie pentru atenieni!), pentru că nimeni nu va mai avea de ce să fure sau să înşele, iar în oraş va exista „un singur lăcaş”, prin dărâmarea zidurilor dintre încăperi, atinge apogeul când bărbaţii încep să-şi scoată lucrurile din casă pentru a le preda în Agora „averii obşteşti”. Revoluţia nu se reduce la atât. Până şi femeia va fi bun comun, desigur după anumite reguli care trebuie să-i mulţumească pe toţi (şi pe care le vom vedea de altfel puse în practică într-o scenă următoare, de o teatralitate excepţională):

Blepyros: Să zicem că văd o puştancă, şi-mi cade cu tronc şi vreau s-o-ncălzesc, am voie să iau pentru dar de la obşte, iar după culcat să păstrez şi câtimea din zestrea comună?

Praxagora: Îţi va fi-ngăduit să te culci cu ea pe daiboj. Voi face ca însăşi femeia să fie obştească. Bărbaţii pot, aşadar, să se culce cu ele, făcându-le-n voie copii.

Blepyros: Dar cum să-i opreşti să nu meargă cu toţii la cea mai bine făcută, să nu se străduiască s-o-mbrăţişeze?

Praxagora: Şedea-vor balcâzele şi borcănatele-n preajma celor plăcute, iar cel ce pofteşte pe una cu nuri, să zgâlţâie-ntâi o urâtă.

Blepyros: Şi ce-o să ne facem, noi, ăştia mai vârstnici? Intrând mai întâi la urâte, mă tem că-nainte s-ajungem la ţinta dorită, ne va lăsa mădularul.

Praxagora: Dar nu se vor bate, stai molcom, să nu-ţi fie teamă, că nu se vor bate.

Blepyros: Din pricina cui?

Praxagora: De dor să se-ntindă cu tine. Deci nu îţi va fi decât… bine.

Blepyros: Da’ straşnic v-aţi îngrijit pentru voi, rânduind ca nu cumva să rămână o singură bortă nefolosită. Cu treaba bărbaţilor ce-o să se-ntâmple? Femeile se vor feri de urâţi, roind numai-n jurul celor mai falnici.

Praxagora: Bărbaţii mai neizbutiţi vor pândi după cei mai frumoşi, când se-ntorc de la prânzuri acasă, vor sta să-i aştepte pe străzi şi pe la răspântii. Femeilor nu le va fi-ngăduit să-nnopteze cu cei minunaţi şi voinici, dacă nu îi vor fi bucurat mai întâi pe cei pirpirii şi scălâmbi.

Blepyros: Va fi preţuit un năsos, Lysikrates de pildă, la fel ca bărbaţii frumoşi?

Praxagora: La fel, pe Apollo, şi acesta-i un rost democratic.”

utopie feminista aristofan comunism avant la lettre

Nici cele mai negre proiecţii egalitariste nu ating această viziune, de altfel deloc excentrică, pe care o ridiculizează Aristofan în Adunarea femeilor. Comunismul avant la lettre se combină ridicol cu un feminism stupid, deznodământul „orgiastic” fiind o soluţie la rândul ei grotescă. Aristofan atacă vremurile de falsă democraţie, decăderea moravurilor, superficialitatea, acceptarea snoabă a modei noi, credulitatea într-un limbaj adesea licenţios.

Dacă poetul comic scria pentru actualitatea imediată a epocii sale, geniul său satiric i-a asigurat universalitatea.

cristian munteanu  regie teatru radiofonic adunarea femeilor 2003

Adaptarea radiofonică foloseşte traducerea din greaca veche a lui Alexandru Miran, plină de expresivitate şi culoare, apărută în 1974. Regizorul Cristian Munteanu este autorul unei montări care, la premiera din 16 martie 2003, a întrunit toate superlativele prin ritmul compoziţiei teatral-radiofonice, reliefarea plastică a contrastelor, paleta de registre comice, individualizarea personajelor şi nu în ultimul rând, prin expresivitatea corului femeilor.

mariana mihut praxagora aristofan tnr

În rolul Praxagorei, Mariana Mihuţ, voluntară, temperamentală, conduce ferm „ostilităţile”. Alexandru Arşinel creează plastic grotescul personaj Blepyros, alături de Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Silvia Codreanu, Oana Ştefănescu, Virginia Mirea, Medeea Marinescu, Cristian Iacob.

Muzica inspirată a lui Gabriel Bassarabescu, dansul din ultima parte şi efectele instrumentale atât de sugestive realizate de Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaut, flaut alto, flaut piccolo), Cristian Balea (percuţie), toate înregistrate live, devin la rândul lor personaje de comedie.

Costin Tuchilă


***

premiera anita nandris cudla teatru document

Premieră: „Anița Nandriș Cudla – Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia”

ne auzim la majesticTeatrul Naţional Radiofonic vă invită luni, 11 noiembrie 2013, de la ora 11.00, la Clubul Ramada-Majestic, de pe Calea Victoriei din Bucureşti, unde va avea loc lansarea şi audiţia cu public a premierei: Anița Nandriș-Cudla Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, spectacol de teatru-document, prezentat în două părţi, la Radio România Cultural, în seria „Biografii, memorii”. Scenariul radiofonic este realizat de Magda Duţu şi Raisa biografii memorii tnrRadu, după cartea 20 de ani în Siberia de Aniţa Nandriş-Cudla, publicată la Editura Humanitas. Regia artistică: Petru Hadârcă.

În distribuţie: Rodica Mandache, Annemary Ziegler, Monica Ghiuţă, Mihai Bica, Mircea Constantinescu, Dorin Andone, Marcelo Cobzariu, Alexandru Nedelcu, Silviu Oltean, Sorin Şaguna, Emilia Dobrin, Julieta Strâmbeanu, Orodel Olaru, Magda Duţu, Gheorghe Pufulete, Costin Manoliu, Milica Creiniceanu, Petru Hadârcă. Cu participarea doctorului Gheorghe Nandriş, nepotul Aniţei Nandriş-Cudla. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Luiza Mateescu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor: Costin Manoliu. Producător: Magda Duţu.

spectacol teatru radiofonic anita nandris cudla

Spectacol sponsorizat de: SC MAJESTIC TOURISM SA – RAMADA MAJESTIC BUCUREŞTI şi AGRICOLA INTERNAŢIONAL SA BACĂU.

Premiera radiofonică: Partea I – Aniţa Nandriş-Cudla – Amintiri din viaţă – se va difuza marţi, 12 noiembrie, ora 19.00, la Radio România Cultural.

Partea a II-a – Aniţa Nandriş-Cudla – 20 de ani în Siberia – marţi, 26 noiembrie, ora 19.00, la Radio România Cultural.

petru hadarca

Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986) s-a născut într-o familie de ţărani din nordul Bucovinei. Printre cei 13.000 de români din acest ţinut, care au trăit, în iunie 1941, groaza deportării, s-a aflat şi Aniţa cu întreaga familie. Fără a fi vinovată şi fără a fi judecată, a fost ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai săi, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani.

Şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii, dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală dincolo de orice imaginaţie. A intrat de două ori în comă şi de fiecare dată şi-a revenit, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu. Abia ştiutoare de carte, întoarsă acasă, Aniţa a scris în cuvinte simple povestea acestei supravieţuiri. A încredinţat manuscrisul nepotului său, dr. Gheorghe Nandriş, în 1982, rugându-l să-i promită că-l va trece peste graniţă în România şi-l va face cunoscut. S-a stins în 1986, cu sentimentul datoriei împlinite.

anita nandris cudla manuscris deportare siberia

Manuscrisul Aniţei, această mărturie unică, păstrată printr-o minune, timp de peste două decenii, a fost publicat pentru prima oară în 1991, sub titlul 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, în urma unei scrisori trimise de dr. Gheorghe Nandriş pe adresa Editurii Humanitas, scrisoare prin care oferea spre publicare acest text neobişnuit:

„Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este «literatura de sertar» a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, pe numele ei de naştere Aniţa Nandriş, căsătorită Cudla, deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar.

[…] În trânta ei cu destinul, s-a dovedit mai tare şi a învins. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă şi-a trimis copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile.După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» – şi sunt reabilitaţi. Pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua când au fost răpiţi, 13 iunie… Bătălia pentru supravieţuire a luat sfârşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decât după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet. Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugându-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut 20 de ani in siberia anita nadris cudlaoamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-e greu acum să recunosc că mi-a fost frică, în anul 1982, să trec printre grăniceri cu acest manuscris. Am făcut-o totuşi, pentru că am fost cuprins de un sentiment de enormă ruşine pentru frica mea, pentru laşitatea mea de intelectual în faţa acestei firave, dar colosale femei cu trei clase primare, în faţa căreia moralmente mă simţeam un pitic.” – Dr. Gheorghe Nandriș, Sibiu, 13 mai 1991.

Numeroase comentarii au apreciat această carte, fie ca document privind represiunea comunistă şi gulagul siberian – Aniţa Nandriş-Cudla „a scris unele dintre cele mai strălucite pagini despre exilul siberian, absolut comparabile, ca sâmbure emoţional, cu scrierile lui Soljeniţîn” (Rusu Mihalcea) –, fie pentru originalitatea expresiei Aniţei, „cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate stilistică genială” (Ştefan J. Fay), fie pentru „reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică.” (Monica Lovinescu).

Academia Română a adus confirmarea oficială, acordând Premiul „Lucian Blaga” în anul 1992, poate pentru prima oară, unei ţărănci cu trei clase primare. Ediţia a doua a apărut în 2006, cu câteva completări şi cu titlul schimbat: Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia.

rodica mandache

Rodica Mandache

Spectacolul radiofonic de teatru-document realizat după această ediţie, are la bază mărturia zguduitoare a Aniţei Nandriş-Cudla – creionată şi nuanţată de Rodica Mandache, cu fidelitate faţă de personajul real interpretat, până în cel mai sensibil detaliu. O poveste asumată şi redată tulburător, căreia i se alătură o altă mărturie, rostită impresionant de doctorul Gheorghe Nandriş, nepotul Aniţei, cel care a trăit împreună cu Aniţa câteva dintre evenimentele petrecute în acea vâltoare a vremurilor şi căruia i-a încredinţat manuscrisul. Momentele semnificative trăite de Aniţa şi familia sa sunt reconstituite şi aduse în atenţie prin scene dramatizate – jucate de actori – scene care vor alterna cu aceste mărturii, adevărul fiind comunicat printr-o formă artistică elaborată.

3

Universul sonor construit cu rafinament de Mirela Georgescu – ing. regizor tehnic, Luiza Mateescu – regizor muzical şi Petru Hadârcă – regizor artistic, intensifică momentele de real dramatism, reliefează atmosfera ţinutului bucovinean, statura ţăranului român din această zonă, în contrast cu pustiul şi groaza Siberiei.

Dacă ar fi singulară, această biografie a unei familii de ţărani din Bucovina, ar rămâne fără relevanţă sau ar stârni cel mult un sentiment de compasiune.

Însă povestea Aniţei depăşeşte graniţele tragediei unei familii sau a unui sat; este tragedia unui întreg neam românesc din nordul Bucovinei.

Magda Duţu
***
teatrul national radiofonic radio romania 85

Triptic teatral la aniversare

Teatrul Național Radiofonic omagiază a 85-a aniversare a Radioului prin montarea primelor trei piese de teatru radiofonic difuzate în direct la Radio România, în 1929: Ce știa satul de V. Al. Jean, Săptămâna luminată de Mihail Săulescu și Cerere în căsătorie de Anton Pavlovici Cehov.

Spectacolele radiofonice varianta 2013 vor putea fi ascultate vineri, 1 noiembrie 2013, de la ora 22.20, la Radio România Cultural.

la multi ani radio romania triptic aniversar teatru radiofonic

La începutul anului 1929, revista „Radiofonia” își informa cu entuziasm cititorii: „Luni, 18 februarie, se joacă în studioul Societății Române de Radiodifuziune din strada General Berthelot delicioasa comedie într-un act intitulată Ce știa satul de V. Al. Jean, cu concursul eminenților artiști ai Teatrului Național: Doamna Maria Filotti si domnul Romald Bulfinski.” În noua versiune radiofonică a comediei într-un act Ce știa satul de V. Al. Jean, adaptarea radiofonică și regia artistică îi aparțin lui Mihai Lungeanu, care afirma: „Spectacolul pune în evidență caracterul contemporan al degringoladei morale satirizate în textul dramatic”, încredințând partiturile comediei unei alte generatii de actori: George Mihăiță, Virginia Mirea, Delia Nartea, George Grigore și Violeta Berbiuc.

ce-stia-satul-premiera-radio

La 3 martie 1929, la doar două săptămâni dupa ce avusese loc prima transmisie de teatru radiofonic în direct cu piesa Ce știa satul de V. Al. Jean, se reprezenta, în fața microfonului, Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, dramă într-un act, care fusese jucată, în traducere germană, și la Radio Viena. Revista „Radio” (numărul din 3 martie 1929) avea să afirme că acest text „are toate caracteristicile unei piese scrise parcă dinadins pentru Radio.” (Vezi mai jos amănunte despre spectacolul Săptămâna luminată).

Spectatolul Săptămâna luminată de Mihail Săulescu în transpunerea sonoră din 2013, adaptarea radiofonica si regia artistică: Gavriil Pinte, este interpretat de actori ai Teatrului „Regina Maria” din Oradea : Gabriela Codrea, Mirela Niță Lupu, Radu Tudor, Ion Ruscuț.

a p cehov cerere in casatorie tnr aniversare

Cerere în căsătorie de Anton Pavlovici Cehov, spectacol cuprins în repertoriul deosebit de bogat al anului 1929, a fost difuzat în data de 21 iulie.

În versiunea 2013 a spectacolului Cerere în căsătorie de Anton Pavlovici Cehov, traducerea Mihail Sorbul si Ada Steinberg, adaptarea radiofonică și regia artistică: Cezarina Udrescu, veți asculta actori ai Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești: Luminita Borta, Dan Andrei, Robert Tudor, Tudorița Popescu, Daniela Butușină, Marius Pieca, Robert Chelmuș.

Amănunte despre spectacolul Ce știa satul Amănunte despre spectacolul Cerere în căsătorie radio romania 85

Premieră: „Săptămâna luminată” de Mihail Săulescu

Luni, 28 octombrie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia premierei Săptămâna luminată de Mihail Săulescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Gavriil Pinte. În distribuţie: Gabriela Codrea, Mirela Niţă Lupu, Radu Tudor, Ion Ruscuţ. Asistenţa tehnică: Lucian Rănaciu, Daniel Andrei şi Ionel Toma. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Inginer de sunet: Iulian Iancu. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea. Înregistrările au fost realizate în Studioul Broadcast Text International Oradea.

saptamana luminata mihail saulescu tnr

tnr-logoSpectacolul se încadrează într-un proiect cultural de anvergură, prin care Teatrul Naţional Radiofonic şi-a propus să omagieze a 85-a aniversare a Radioului, reluând, în 2013, montarea primelor trei piese de teatru radiofonic difuzate de Radio România în 1929: Ce ştia satul de V. Al. Jan, în regia lui Mihai Lungeanu, Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, în regia lui Gavriil Pinte şi Cerere în căsătorie de Anton Pavlovici Cehov, în regia Cezarinei Udrescu.

La 3 martie 1929, la doar două săptămâni după ce avusese loc prima transmisie de teatru radiofonic în direct, cu piesa Ce ştia satul de V. Al. Jan, se reprezenta, în fața microfonului: Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, dramă într-un act, care fusese jucată, în traducere germană, şi la Radio Viena. Revista „Radio” (numărul din 3 martie 1929) avea să afirme că acest text ]are toate caracteristicile unei piese scrise parcă dinadins pentru Radio”.

mihail-saulescu portret de marcel iancu
Mihail Săulescu, portret de Marcel Iancu

Săptămâna luminată de Mihail Săulescu a devenit, în transpunerea sonoră din 2013, realizată de Gavriil Pinte, un spectacol radiofonic tulburător, accentuând virtuţile dramatice ale textului, amplificând dimensiunea arhaică, precreştină, a poveştii unei mame care-şi înăbuşă fiul muribund, ucigaş a doi copii, aflat în chinurile agoniei – în săptămâna de după Înviere, când celor ce mor li se iartă păcatele și porțile raiului se deschid –, spre a-i înlesni astfel acestuia mântuirea şi accesul la graţia divină.

gavriil_pinteDimensiunile profunde ale textului dobândesc valori sonore incantatorii, caracterul expresionist al piesei este pus în lumină prin accentele inspirate, prin felul cum se creează atmosfera ambiguă, lugubră, prevestitoare de moarte, prin dualitatea spaţiului auditiv, distribuit pe două planuri: unul exterior, încărcat de presimţiri sinistre, de simboluri stranii, de elemente ce aduc ecouri metafizice şi unul interior, profund psihologic.

Aşteptarea, premoniţiile şi anxietatea, contactul cu tenebrele, cu necunoscutul, atmosfera grea şi neliniştitoare, agonia fiului criminal îşi află, în spectacol, întruchipări convingătoare, coloana sonoră şi muzica subliniind tragismul acţiunii, amplificând densitatea ideilor și a sentimentelor, iar rigoarea compoziției auditive conducând la un crescendo dramatic copleșitor.

Domnica Țundrea