cronica de teatru mariana ciolan premiera titanic vals odeon

Când a scris Titanic Vals (1932), Tudor Muşatescu era mereu iscodit să dea amănunte referitoare la întâmplările reale care l-au inspirat. Şi dramaturgul le-a oferit copios. La optzeci şi unu de ani de la premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti, publicul pare mai curând incitat să-şi amintească o variantă sau alta de înscenare a piesei de-a lungul anilor, care mai de care mai celebră sau mai comentată, înfăţişările ei radiofonice, nu puţine şi acestea, ba poate chiar să caute pe Youtube versiunea cinematografică de Paul Călinescu. În oricare dintre aceste situaţii s-ar afla spectatorul sau, dimpotrivă, dacă nici măcar nu a citit piesa lui Tudor Muşatescu, credem că bucuria de privitor îi poate fi pe deplin satisfăcută la o nouă premieră cu acest text, spectacol prin care a început anul teatral la „Odeonul” bucureştean. O lectură scenică semnată Alexandru Dabija, de o cuceritoare prospeţime, probând caracterul peren al textului clasic, capabil să trezească interesul spectactorului contemporan tocmai prin actualitatea lui. Argumentul dramaturgului este împărtăşit de creatorii spectacolului de acum, care îl şi citează: „Acţiunea se petrece în zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi”, iar savuroasa paradigmă eterogenă are acoperire cu prisosinţă în spectacol.

premiera-titanic-vals-teatrul-odeon-bucuresti

Operând doar câteva reducţii de scene şi personaje (de fundal), Alexandru Dabija urmăreşte întruparea pas cu pas a „poveştii” pe care se clădeşte piesa lui Tudor Muşatescu în demnă descendenţă din comedia de moravuri caragialiană, descifrându-i înţelesuri cu rezonanţă actuală. Familia neînsemnatului funcţionar la prefectură Spirache (Necşulescu), măcinată de rivalităţi şi prejudecăţi, vibrează la unison cu gândul la moştenirea care ar putea să vină de la unchiul Tache. Odată împlinită obsesia colectivă, decesul acestui frate bogat al lui Spirache, într-un naufragiu devastator ca al celebrului Titanic, familia se strânge şi mai tare în jurul ideii de a-şi spori bogăţia. Prin politică de astă dată. Se izbeşte ca de o stâncă de neclintit de acelaşi „corp străin” în sânul ei, Spirache însuşi, care nu concepe să devină deputat. Am păşit într-un an care se anunţă încrâncenat la capitolul electoral, iar prin filonul principal al intrigii, istoria obţinerii acelui mandat de deputat, spectacolul capătă o savoare aparte, mai ales că descoperim chipuri şi secvenţe amintind de jurnalele de ştiri sau de obsesivele talk-show-uri. Scuturând cu delicateţe colbul romantic de pe unele situaţii şi pigmentându-le cu subtil umor şi fină ironie (povara infirmităţii Genei sau a copilului din flori al Mizei, onoarea-dezonoarea militară legată de personajul Stamatiu, misterul testamentului-surpriză adus în scenă ca o pagină de policier, printr-un travesti izbutit savuros de Rodica Mandache, personaj cavernos, misterios ca-n celebrul serial Twin Peaks etc.), Alexandru Dabija recreează o comedie umană, redusă, e drept, dar nu mai puţin colorată, pe o largă gamă de nuanţe.

tudor musatescu comedii titanic vals dorina lazar

Ceva din atmosfera interbelică – timpul scrierii piesei şi un posibil timp de acţiune – se păstrează în spectacol, prin sugestia costumelor (Corina Grămoşeanu) şi a comentariului muzical (Vasile Manta), dar accentele pe care le pune acest demers scenic pe monoloagele interpreţilor, dinamizatoare sau dinamitarde, pe explorarea spaţiului de joc prin decor şi elementele lui componente fac ca spectacolul să respire o reverberaţie mult mai amplă, trimiţând la metehne care au fost şi vor mai fi, precum setea de bani şi setea de putere, şi, mai ales, dăinuie atât de prezente.

alexandru dabija montare odeon titanic vals

Când cortina se ridică avem înaintea ochilor tabloul de familie, vivant, în continuă sterilă agitaţie cotidiană, prin alveolele-încăperi create în perspectivă de iscusinţa nedezminţită a scenografului Helmuth Sturmer (la o nouă colaborare inspirată cu Alexandru Dabija, după excepţionalul Două loturi, la Naţionalul din Bucureşti). Preşurile ţesute din zdrenţe dau seama din start de condiţia material-socială a locatarilor, dau „culoarea locală” (ca şi scoarţele româneşti îmbrăcând un soi de laviţă din fundal, precum în longevivul Gaiţele, pe aceeaşi scenă şi sub aceeaşi semnătură regizorală), cât despre condiţia morală a personajelor, ne lămurim imediat din tensiunea liniilor energetice între afinităţile şi respingerile lor, într-un ritm care din start se impune alert şi curgător. Cu forţă de tăvălug, care-şi afişează puterea între o cicăleală şi o cruce „aruncată” la repezeală, tronează Chiriachiţa, ale cărei replici rostite de Dorina Lazăr capătă imediat ecou de aplauze şi râs sănătos în public. Fiica ei, Dacia, întrupată de Antoaneta Zaharia, este femeia extrem temperamentală (cu rafinat dozaj, actriţa îşi va dezvolta constant personajul în această direcţie, până la tuşe paroxistice în cea de-a doua parte), uşor lascivă, îşi provoacă soţul, pe Spirache, prin gesturi neruşinate, înclinaţie grotesc subliniată parcă şi prin cele două progenituri masculine, supradimenionate, Traian, căruia Marius Damian îi conferă cu şarm ceva de copil întârziat, şi grăsunul Decebal, mezinul familiei, pe care îl trece în mod credibil rampa debutanta Ruxandra Maniu, promiţător vlăstar al familiei prin viclenia, răutatea, turpitudinea precoce. Temperamentală ca mama sa, Dacia, dar aproape nevrotică, este înfăţişată aici Miza (Sarmisegetuza) de către Nicoleta Lefter, în timp ce sora ei, Gena, fiica din prima căstorie a lui Spirache, afişează o seninătate care îi sporeşte şi farmecul şi delicateţea caracterului, graţie jocului bine temperat al Sabrinei Iaşchevici. În prim-plan, Spirache, citind ziarul, neclintit în tot acest vacarm turbionar, absent, poate năucit de forfota din jurul său, poate împăcat cu soarta care l-a blagoslovit cu pestriţa lui familie, claustrat în infernul cotidian, aidoma găinilor pe care le mângâie în coteţul unde, ghiduş, se întrupează la vedere din litera textului lui Muşatescu. Printr-o simplă ridicare de sprânceană sau tresărire pe chip, prin rostire sacadată (semn al devitalizării ? subterfugiu ingenios ?), prin tăcerea care îi face atât de prezent, însă, personajul Spirache, Ionel Mihăilescu reuşeşte în fiecare clipă să concentreze un conglomerat de stări şi ambiguitatea lor fascinantă.

titanic vals tudor musatescu teatrul odeon mariana ciolan

Titanic Vals. Fotografii de Mihaela Marin

De o savoare aparte este scena în care îi descrie Genei cumpărarea pălăriei, bălăbănindu-se încoace şi încolo, concretizând şi alergarea sa prin oraş şi avantajele şi dezavantajele ofertelor de la negustorii Măgeanu şi Stănciulescu, o pendulare între hilaritatea personajului şi perceperea ridicolului din propria situaţie, amalgamând căldura cu care imploră parcă înţelegere la această fiică şi teama din priviri la gândul celorlalţi ai casei, acum duşi fiecare cu treburi.

Rutina cu iz patriarhal care domină viaţa familiei, cu toate măruntele înfruntări sau marile drame (trădarea Mizei de către partenerul de amor, decepţia sentimentală a Genei), se răstoarnă complet în partea a doua a spectacolului. Spaţiul s-a dilatat, totul pare mai larg, mai adânc. Pluteşte în atmosferă efectul saltului social pe care l-a dat moştenirea şi se presimte, chiar înainte de a se proba aievea, preţul pe care familia este dispusă să-l plătească pentru a avea şi mai mult. Adică voluntara Dacia, deschizătoare de drumuri, năprasnică în rochia ei de un roşu strident care ia ochii, hotărâtă, capabilă să pună în mişcare totul spre a-l face deputat pe Spirache. Un salt în spaţiu, dar şi un salt în alt timp parcă. Scena este copleşită de-a dreptul de canapeaua gigantică, supranaturală, dincolo de care se zăreşte imaginea în derivă a vasului naufragiat şi se simte hăul imensului imobil în care nimeni nu pare să îşi amintească de căsuţa cu găinile din poiată, în iureşul plăcerii de a se dichisi, şi care pe tine, spectator, te trimite cu gândul la neoarhitectura faraonică şi aşa numiţii „baroni locali”. Canapeaua asta suprarealistă care umblă în mod şugubăţ încoace şi-ncolo dezvăluie şi dă în vileag, ca la psihiatru. Pe ea sau în imediata ei apropiere vor avea loc scenele-cheie, cizelate de regizor cu măsuri infinitezimale, cu fineţea ironiei pe un larg diapazon, aceeaşi cale regală prin care ne conduce spre gândurile ascunse, spre feţele mişcătoare ale personajelor, împlinite prin tuşe ferme de actori, puşi cu generozitate, fiecare, în lumină. Aici se dezleagă misterul falsului testament, al paternităţii copilului şi al mamei care l-a născut, are loc revenirea lui Stamatiu, înfăţişat de Alexandru Papadopol confesându-se în mod fulminant, dar şi a placidului Petre Dinu (Ioan Batinaş), şi se pun la cale căsătoriile fetelor, în jurul ei se plimbă chiar doica unguroaică (Anda Slatelechi). Dar mai ales, aici „negociază” Dacia preţul candidaturii de deputat cu pitorescul reprezentant al partidului, Rădulescu Narcea, debordând de vitalitate şi…virilitate în interpretarea lui Pavel Bartoş. Şi tot aici Spirache, deputat fără voie, va fi nevoit să accepte fotografia de grup (fotograf, Dan Iosif), închizând simetric povestea de familie din spectacol că, de !, „Ce poate fi mai bun şi mai frumos decât o familie unită… cu soacră, copii şi nepoţi…” .

Mariana Ciolan

Alte cronici de Mariana Ciolan: Pălăria florentină

„Solitaritate”, un strigăt contemporan

„Blackbird” la UnTeatru

Teatrul Tineretului în turneu la Bucureşti

 

 

 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUalexandru dabija titanic vals,an electoral talk show,cronica de teatru revista teatrală radio,dorina lazăr,dramă sentimentală,gaițele,mariana ciolan,patriarhal,rutină,spirache necșulescu,teatrul odeon,titanic vals de tudor mușatescu,trădare
Când a scris Titanic Vals (1932), Tudor Muşatescu era mereu iscodit să dea amănunte referitoare la întâmplările reale care l-au inspirat. Şi dramaturgul le-a oferit copios. La optzeci şi unu de ani de la premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti, publicul pare mai curând incitat să-şi amintească o...