troienele dupa euripide in viziunea lui andrei serban

Spectacolul regizat de Andrei Șerban, Troienele după Euripide, montat la Opera Națională Română Iași, deschide ediția a 23-a a Festivalului Național de Teatru vineri, 25 octombrie 2013, la ora 21.00, în Sala Majestic a Teatrului Odeon din București.

Vă prezentăm, selectiv, câteva fragmente din cronicile dedicate acestui spectacol-eveniment, a cărui premieră a avut loc joi, 13 decembrie 2012 şi sâmbătă, 15 decembrie 2012, în Sala Mare a Teatrului Naţional Iaşi.

troienele sigla„[…] În mod obişnuit, restaurarea unui edificiu cu valoare istorică şi simbolică pentru o mişcare artistică sau o comunitate e un semn de normalitate, de ecologie culturală. Însă atunci când lucrările se amână pe termen nedefinit, când starea de tranziţie tinde să se permanentizeze, când generaţii de artişti percep exilul din teatrul/ casa lor ca pe o traumă, echivalându-l cu ani de carieră irosiţi, evenimentul inaugural dobândeşte şi alte nuanţe. La Iaşi, după mai multe stagiuni de exil pe scena unei case de cultură, Opera Naţională Română şi-a regăsit locul în edificiul centenar care adăposteşte deopotrivă Teatrul Naţional. Din strategia de reinventare a instituţiei (în raport cu propriul auditoriu, cu alte scene de profil din ţară, dar, vrând-nevrând, şi cu publicul de teatru), face parte acest unic diptic semnat de Andrei Şerban: Indiile galante, exuberanta operă barocă a lui Jean-Philippe Rameau, montată întâi la Paris, în 2004, şi Troienele, după Euripide. Două puncte cardinale între care imaginaţia lui Andrei Şerban pare să se mişte fără nicio restricţie.

sala operei nationale iasi

Sala Operei Naționale Române Iași

Doar o privire grăbită le-ar putea eticheta drept reluări confortabile ale succeselor repurtate de regizor cu ani în urmă. Dimpotrivă, aş spune, rareori se întâmplă ca proiectul unei montări să se înscrie atât de fertil într-un context arhitectonic, într-un spaţiu ale cărui valori le dezvăluie astfel, integrându-le apoi, în aceeaşi măsură, în conştiinţa spectatorului şi a artistului-practician. Dincolo de performanţele muzicale şi actoriceşti ale distribuţiei, actuala versiune a Indiilor galante ar putea fi văzută, la urma urmelor, ca un mod de a celebra spaţiul însuşi (folosit în integralitatea lui relaţională, a comunicării dintre scenă şi balcon), şi asta nu doar în virtutea asemănărilor formale dintre cele două săli (Palais Garnier din Paris şi Opera din Iaşi, decorate în stil similar), cât mai ales a ideilor pozitive de sincronizare şi adecvare la un spaţiu cultural mai amplu, pe care această simetrie le implică.

regizorul andrei șerban

Andrei Șerban

În schimb, în cazul Troienelor, regizorul propune încă de la început o resemantizare a spaţiului pe care îl oferă clădirea, atât în componenta ei patrimonială (sala de spectacol), cât şi în componenţa ei funcţională (scenă, culise). Pentru prima dată, probabil, în istoria Operei ieşene, melomanii sunt introduşi în spectacol prin zona culiselor, un spaţiu impropriu din punct de vedere acustic, contrazicând protocolul de receptare al unui gen „solemn“. Spectatorii, mulţi dintre ei vădit contrariaţi, sunt călăuziţi de-a lungul unui labirint întunecat şi grupaţi în două perimetre distincte. După minute lungi, scandate de răpăitul tobelor, din spatele unei cortine îşi croieşte drum, printre ei, procesiunea troienelor captive. Ne aflăm la porţile cetăţii, după cel mai cumplit măcel al istoriei antice. Mamele, fiicele şi surorile eroilor troieni nu mai sunt altceva decât trofee disputate de aheii învingători.

În frunte cu Hecuba, regina îndoliată (Simona Titieanu – o apariţie maiestuoasă, sculpturală), prizonierele par hotărâte să-şi înfrunte soarta. Chiar dacă asta ar însemna noi şi cumplite suferinţe. Se tânguiesc şi se revoltă, se îmbărbătează, îi invocă pe zei şi blestemă. Nu teatru total andrei serbandin cuvintele lor aflăm aceste lucruri, ci din energia trupurilor, a vocilor, a sunetelor şi ritmurilor care ne subjugă. Procesiunea triumfală îşi continuă drumul de-a lungul coridoarelor, ţinând spectatorii pe loc, ei înşişi captivi într-o experienţă liminală, în care atât topografia incertă, cât şi absenţa reperelor semantice joacă un rol definitoriu. După acest preambul, suntem ghidaţi spre un spaţiu mai vast, sub zidurile Troiei, după cum sugerează cele trei structuri înalte care delimitează aria de joc. Solişti şi coreuţi urcă şi coboară treptele din lemn, traducând prin mişcările lor vechea credinţă a grecilor în răsturnarea intempestivă a sorţii, prin care chiar şi cel ocrotit de zei putea deveni, într-o singură clipă, cel mai năpăstuit dintre muritori. La fel de mult se joacă însă şi printre spectatori, care se văd nevoiţi să migreze dintr-un loc în altul, să se regrupeze, fie pentru a se feri din calea făcliilor aprinse, a carelor şi cuştilor din lemn, fie pentru a avea o perspectivă mai bună asupra «întâmplărilor». Interacţiunea interpreţi–public contribuie, astfel, la definirea şi la modelarea spaţiului, făcându-l să pară când vast, când preaplin. La fel ca în experienţele teatrale de tip procesional sau ambiental (ca să citez formula consacrată de Richard Schechner), spectatorii nu au aceeaşi perspectivă – egală, omogenă – asupra ariei de joc. Fiecare receptează nuclee ori fragmente de spectacol, când lăsându-se absorbit de ele, când trebuind să se detaşeze şi să-şi modifice poziţia, s-o «negocieze» cu cei din imediata lui apropiere. Unii se regăsesc în zonele intense, «fierbinţi» din proximitatea actorilor, în timp ce alţii rămân, cu sau fără voie, «la periferia» evenimentelor.

Semiobscuritatea, intensificată adesea prin spoturi cu filtre de culoare, însoţeşte desfăşurarea tragediei. Montajul realizat de Andrei Şerban şi Liz Swados decupează episoadele-cheie din textul lui Euripide: viziunile sumbre ale Casandrei (Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată), întronarea pripită, care nu-l va putea salva de la moarte pe copilul Astianax (Ştefănel Gheorghe), lamentoul sfâşietor şi sinuciderea Andromacăi (Marinela Nicola), totul culminând cu apariţia Elenei (Ana Maria Donose Marcovici), cea care, socotită responsabilă pentru întregul dezastru, va sfârşi umilită şi sfârtecată de mulţime. Sunt adevărate solouri despre revoltă şi suferinţă, asumate exemplar din punct de vedere actoricesc, ilustrând idealul de interpret liric despre care vorbea Andrei Şerban la repetiţie.

troienele_foto_ozolin_dusa

Odată cu îmormântarea lui Astianax, rezistenţa troienelor este înfrântă. Femeile rămase în viaţă ştiu că vor trebui să ia calea exilului, alături de noii lor soţi şi stăpâni. Un ultim capitol al tragediei se deschide atunci când, spre imensa surpriză a spectatorilor, cortina se ridică, dezvăluindu-le sub ochi nu un alt spaţiu neutru, ci splendida sală scăldată în lumini a teatrului. Este diferenţa majoră faţă de versiunile anterioare ale acestei montări. Traversarea pragului dintre cele două spaţii echivalează cu trecerea din timpul ficţiunii în durata acţiunii reale, când spectatorul se simte somat să-şi chestioneze propriul statut. Aparent, suntem conduşi spre locurile din stal, reinstauraţi în condiţia de spectatori pasivi, din care vom urmări ultima parte a reprezentaţiei. Aparent, convenţia privirii frontale e restabilită, confortul distanţării recâştigat. Dar într-o altă ordine, simbolică, morală, ceva fundamental s-a schimbat. Veghind de-a lungul elipsei balconului, femeile din cor şi câteva copile cu lumânări aprinse cântă, într-o tonalitate senină, conciliantă, deasupra capetelor noastre. Noua dispunere în spaţiu, confirmând forma şi proporţiile armonioase ale sălii de spectacol, pare să celebreze, în egală măsură, funcţia reintegratoare a actului teatral.

Secvenţele finale se derulează într-un ritm diferit, în care accentele dinamice sunt alternate cu episoade de lirism. Trupul tinerei vestale (Natsuko Oshima) ucise de duhul lui Ahile (Andrei Grigore Sava) se scufundă în moarte cu mişcări lente, de o senzualitate care taie respiraţia privitorului. La Troia, în urmă, nu mai e nimic de salvat. Înainte de a se îmbarca spre destinaţii necunoscute, femeile înaintează spre avanscenă şi privesc, în tăcere, spre public. Verticalitatea săgeţii de pe afişul spectacolului îşi găseşte pandantul în această imagine memorabilă – Troienele privesc spre viitor şi, făcând acest lucru, ne impun un adevăr simplu: Troienele lui Euripide, Troienele lui Şerban ne privesc într-adevăr.” Citește cronica integral.

Andreea Dumitru, Troienele lui Andrei Șerban, în 2012, „Teatrul azi”

***

troienele sigla„[…] Noapte de iarnă, sfârşit de săptămână, 15 decembrie 2012, clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, cu organizarea Operei Naţionale ieşene, Troienele lui Euripide. O piesă pusă în scenă de Andrei Şerban, cunoscut regizor român consacrat în străinatate şi rar întâlnit pe scenele ţării sale de origine adună lume multă şi bună, personalităţi culturale, politicieni, artişti, profesori, simpli ieşeni, interesaţi de petrecerea culturală a timpului liber. Foaierul teatrului, proaspăt renovat, pare neîncăpător şi vibrează a nerăbdare. Până aici, nimic excepţional. Blazonul regizorului era suficientă garanţie a unei seri speciale. Îndepărtarea de obisnuinţă începe abia când, la intrare, ni se explică faptul că nu vom avea un anumit loc în sală, pe un scaun, ci vom participa la un spectacol interactiv, că actorii ne vor purta spre alte spaţii ale clădirii. Sună cu adevărat neconvenţional, dar nu sunt uimită. Puţinele informaţii pe care le am despre tipul de teatru pus în scenă de Andrei Şerban îmi sunt de ajuns pentru a accepta pactul lipsei de confort. Îmi alung speranţa de a mă odihni aşezată într-un fotoliu de catifea roşie, inevitabil aşteptat după frigul şi zăpada de afară.

 mari-spectacole-in-romania

Şi, într-adevăr, spectacolul nu debutează prin convenţionala separare dintre sală şi scenă, printr-o amorţire a simţurilor motorii ale fiinţei din public şi lăsarea acţiunii în întregime pe seama calităţilor celor de dincolo de cortină. Din contră, pornim la drum, spre culise. Semi-întunericul de pe culoarele fruste accentuează senzaţia de aventură, aşa cum se întâmplă în preambulul povestirilor fantastice. În foaier ni se spusese deja că vom participa la finalul războiului troian. Până aici, anunţata interacţiune şi co-participare e întrutotul conform programului. Tinerii îmbrăcaţi după simpla modă antică ne cheamă spre un spaţiu care pare neîncăpător. Ne strângem unii într-alţii, trăind la unison avertismentul profetic al tobei atinse cu gesturi largi, rituale, de un tânăr cu chipul concentrat exclusiv asupra ritmului. Suntem grăbiţi, interesaţi să ne asigurăm un loc în mulţime, unul care să nu ne îndepărteze prea mult de centrul lăsat liber al culiselor, acolo unde se vor ivi personajele. Imediat, în spaţiul care mai rămăsese între noi şi perete apare şirul fecioarelor troiene, flancate de tinerii ahei cuceritorii. E înlăturată din costume orice trimitere la mesaje beligerante sau militare, tinerii aceştia nu sunt îmbrăcaţi în soldaţi, iar singurele lor arme sunt vergi foarte lungi de lemn. Numai povestea atât de cunoscută a cruzimii învingătorilor îndreptate spre cei învinşi, urmărită de Euripide în tragedia sa, putea să lămurească relaţia de dominare a femeilor jeluitoare de către bărbaţii din jurul lor. Mulţi dintre vecinii mei de culise tresar când aud pentru prima dată combinaţia inegalabilă dintre strigăt, plâns şi cânt a corului feminin. Mirajul creat de acest fundal sonor este dublat de folosirea exclusivă a limbii greceşti vechi. Prin urmare, plonjăm dintr-o dată în trecut. Limba e o perfectă maşină a timpului, destinată să ne transporte dinspre propriile noastre războaie profane, sociale, economice, civice, spre tristeţea sacră a victimelor celui mai cunoscut război din istoria culturală. […]” Citește cronica integral.

Ioana Repciuc, Troienele lui Andrei Şerban în Iaşi. Din ontologia spectatorului căzut de pe scenă, contributors.ro, 20 decembrie 2012

 ***

troienele sigla„Consecvent în ideea de a aduce valențe noi unor vechi producții proprii, Andrei Șerban a reluat la Opera Națională Română Iași, mai întâi Indiile galante de Rameau, iar acum Troienele după Euripide, parte a Trilogiei antice, cunoscută din spectacolele Teatrului Național din București, de la începutul anilor ’90. Și a reușit, o dată în plus, o performanță fabuloasă, în care noutatea a fost distribuirea în roluri a unor artiști de operă în locul celor de teatru. Desfășurat în mare cheie tragică, spectacolul lui Andrei Șerban a cotropit spiritul, l-a bulversat, a dat frisoane… iar finalul liric, cu simbolicele unduiri molcome ale femeilor troiene plecate pe mare și absorbite de grecii cuceritori, a plimbat apoteotic gândul către puterile spiritului ce nu pot fi înfrânte, indiferent dacă ființele ce le posedă sunt transmutate către alte civilizații.

Așadar, suntem la sfârșitul războiului troian, alături de Hecuba – văduva regelui Priam, profetesa Cassandra – cea niciodată crezută, Andromaca – văduva eroului Hector, frumoasa Elena – cauza directă a războiului, Menelaus – umilitul ei soț, copilul-rege Astianax, fantoma lui Ahile… și, înconjurându-ne, de femeile troiene, de soldații greci. Există printre noi, existăm printre ei, acțiunea primei părți se desfășoară pe scenă, în spatele cortinei închise și în culise, mixând eroi mitologici și spectatori. Trăim alături de personajele tragediei, devenim parte a lor, muzica ne inundă, vocile rezonează direct în sufletele noastre, suntem busculați de evenimente și – la propriu – de eroi. Trepidăm, participăm la tramă, femeile troiene șipersonaj troienele andrei serban soldații greci își fac loc prin mijlocul nostru, cei prezenți și adânc implicați.

Cadrajele concepute de Andrei Șerban sunt de o forță rară: procesiunea tristă a femeilor troiene, pasul implacabil al soldaților, invocațiile Hecubei, lamento-ul și supliciul Cassandrei, molestarea vulgarei Elena, cutremurătoarea scenă a violului aceleiași Elena de către un monstru animalic, decapitarea vinovatei (simbolul unui topor roșu la gâtu-i, în strigătele demente ale mulțimii care parcă ne asediază), uciderea lui Astianax, mai apoi apariția sălbatică a duhului lui Ahile… Și, dintr-o dată, cortina se ridica și splendoarea sălii Operei din Iași ne apare strălucitoare în față, ca un pandant al întunecatelor locuri ale primei părți. Trecem în stal pentru cea de-a doua și cugetăm profund asupra trecutelor întâmplări răscolitoare. (Gândul alegerii spațiilor scenice și al light-design-ului îi aparține tot lui Andrei Șerban.)

În spectacolul pe care marele regizor român îl propune la Iași, teatrul și muzica sunt integrate total. Compozitoarea americană Liz Swados s-a inspirat din sonurile unor mituri tragice afro-asiatice sau balcanice. Andrei Șerban spune că la repetiții le-a dat interpreților să asculte bocete maramureșene. Partitura conține monodii, ritmuri obsedant-repetitive, adesea sincopate, declamații, tânguiri, sonuri câteodată atonale, bătăi de tobe, șoapte, șuierături. O muzică importantă pentru derularea acțiunii, deloc ilustrativă, ci creatoare de expresivitate în replici, creatoare de atmosferă, parte a intrigii. Prin vocile cultivate în emisie specifică, spectacolul a căpătat o dimensiune nouă și teatrul cu muzica a glisat în direcția operei. Troienele la Iași cu glasuri venite din spațiul liric a fost un câștig. […]” Citește cronica integral.

Costin Popa, „Troienele”, spectacol bulversant la Opera din Iași, „Cultura”, 7 ianuarie 2013

***

troienele sigla„[…]Nu-ştiu-ce-ul e cea mai frumoasă experienţă pe care o poţi avea într-o sală de teatru. Dincolo de plăcerea estetică, de nevoia de poveste, de aprecierile docte, de măiestria artiştilor; punctele de reper se dizolvă, standardele de calitate se topesc şi uiţi să fii impresionat de un aspect sau altul. Când nu îţi mai place, când nu îţi mai pasă de acţiune, când nu mai contează gazetărescul «Cine? Ce? Unde? Când? De ce?» şi nici profanul «Cum?». Nu-ştiu-ce şi e bine. Energia colectivă e unitară, curentul ne parcurge pe fiecare în parte şi pe toţi odată, experienţa e personală. Eşti singur împreună cu ceilalţi – simţi şi resimţi. Primeşti şi dai mai departe. Indiferent de bagajul cu care ai intrat, de orizontul de aşteptare, statut social, probleme cotidiene, vârstă, cultură generală, note din catalog, grupa sanguină, ce ai mâncat la prânz. Nivelarea superioară în faţa Nu-ştiu-ce-ului e la fel de puternică precum fiorul primului sărut sau frica de moarte. E, poate, cea mai profundă experienţă mijlocită care ne arată un colţ de divin – indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare din noi. Pentru mine înseamnă întâlnirea cu mine însămi, cu cea care sunt şi încă nu am devenit. E linişte, simplu şi vibrant. Nu-ştiu-ce.

scena spatiu joc multime troienele andrei serban

Spectacolul Troienele după Euripide, montat de Andrei Şerban la Opera Naţională Română din Iaşi e generator de asemenea experienţe. Nu poate fi povestit, nu trebuie neapărat înţeles, nu poate să îţi placă sau nu. Te locuieşte, te modifică şi te completează. Nu asişti la un spectacol, ci iei parte la un ritual – periculos, incomod, riscant; energiile stârnite, incantaţiile rostite, transa creată nu ţin doar de un act artistic. Magul Andrei Şerban combină în doze de el ştiute sacrul şi profanul, se joacă de-a Marele Preot din templele Greciei antice şi conduce nu doar o trupă de artişti, ci o procesiune din care şi noi facem parte. Spectatorii sunt parte activă a întâmplărilor. Nu doar prin plasarea lor în spaţiile de joc, dar prin simpla lor prezenţă, prin aportul de energie şi postura de canal energetic devin o entitate din fluxul creat. […]” Citește cronica integral.

Alina Epingeac, Nu-ştiu-ce despre Troienele lui Andrei Şerban, Yorick, 18 decembrie 2012

Promo Troienele Opera Națională Română Iași

sigla fnt pe alb micSpectacolul Troienele este programat în cadrul Festivalului Național de Teatru vineri, 25 octombrie 2013, ora 21.oo; sâmbătă, 26 octombrie 2013, orele 17.00 și 21.00; duminică, 27 octombrie 2013, orele 17.00 și 21.00, în Sala Majestic a Teatrului Odeon din București.

Detalii și distribuția spectacolului Troienele.

Opera Națională Română Iași

 

costintuchilaFNT TROIENELEahei,ahile,alina epingeac,andreea dumitru,baroc,cassandra,cel mai cunoscut război in istoria culturală,cor,costin popa,critica despre troienele,euripide astăzi,exuberanță,hecuba,indiile galante,ioan repciuc,nu știu ce,opera iasi,rameau,răpăitul tobelor,război,sala de operă,teatru cu cântăreți,teatrul azi,tragic modern,troia,troienele andrei serban referințe critice,yorick
Spectacolul regizat de Andrei Șerban, Troienele după Euripide, montat la Opera Națională Română Iași, deschide ediția a 23-a a Festivalului Național de Teatru vineri, 25 octombrie 2013, la ora 21.00, în Sala Majestic a Teatrului Odeon din București. Vă prezentăm, selectiv, câteva fragmente din cronicile dedicate acestui spectacol-eveniment, a cărui...