de FLORIANA PREDESCU

cronica don giovanni revista teatrala radio

”Toată viața mi-am dorit să montez Don Giovanni și mi-a fost frică”, declara Andrei Șerban la o întâlnire cu publicul de la Librăria Humanitas, cu câteva zile înaintea premierei cu Don Giovanni” de Mozart de la Opera Națională București, care a avut loc în 31 august și 1 septembrie 2017. Dar apropierea de Don Juan s-a produs, totuși, în anul 2007 când Andrei Șerban monta la Teatrul Național din Cluj piesa lui Patrick Marber ”Don Juan în Soho”, în care vechiul mit se situează în cartierul rău famat al Londrei, Soho, echivalent modern al Sodomei și Gomorei.

Spațiul scenic, gândit de Andrei Șerban, este format din înalte blocuri paralelipipedice. El devine semn, gest plastic eliberator de energii, prin geometria lui austeră. În unul dintre aceste blocuri moderne, se profilează o scară (a lui Iacob?), cale spre lumea suprasensibilă. Lumina când intens roșiatică, cînd albastră, portocalie sau verde urmărește frământările interioare ale personajelor.

imagine din don giovanni

În acest cadru sobru are loc comedia întunecată, drama gioccoso. Maestru al contrastelor, regizorul îngemănează perfect lumina și întunericul, comicul și tragicul fiind puse împreună într-un mod surprinzător. În cuplul Don Giovanni – Leporello asistăm la un joc dintre stăpân și slugă, doi oameni, de fapt, egali. Leporello nu mai vrea să-l slujească și-i adresează replici tăioase. El este mai mult prietenul, confidentul, omul de taină al acestuia, dar nu numai atât, ci și supusul fascinat de vijeliosul Giovanni. Dar Don Giovanni exercită o vrajă asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ucide din greșeală, seduce dintr-o nevoie interioară mult mai puternică decât el, care-l târăște spre noi și noi cuceriri. Vânează absolutul.  A trecut prin alcovurile Donnei Elvira, ale Donnei Anna, printre fustele Zerlinei. O întreagă procesiune de femei defilează pe dinaintea lui. Și în mod sigur el le iubește pe toate. Ar dori să le împace pe toate. Iar ele se lasă seduse, cucerite întrucât, cum altfel?! ne atrage ceea ce ne scapă, ceea ce nu putem păstra. Ce caută Don Juan? Contopirea în marele tot? Vrea mai mult, mereu mai mult. Nestatornicul ascunde, de fapt, o mare profunzime, un adânc imens. Spre acest adânc sunt atrase femeile. La atingerea lui, ele gustă din nemărginit. Devin parte din nepătruns. Acest Don Giovanni nu iubește și totuși iubește. Chiar pe Donna Elvira de care mereu se ascunde, ca în clipa următoare să o strângă la piept. Femeile aleargă după o himeră. La rândul lui, el urmărește o imagine fugară: puritatea. Nu pentru a o macula, ci pentru a se contopi cu ea, a se curăți, a se purifica. Nu putem să nu ne gândim la Peer Gynt, care după ce făptuiește toate năzdrăvăniile din lume, după ce o răpește pe Ingrid de la propria nuntă, după ce se înhăitează cu subumanul reprezentat de Femeia îmbrăcată în verde, fiica Regelui trolilor, se întoarce întotdeauna la Solveig, are nevoie de neprihănirea ei.

mozart don giovanni

Ascuns în spatele măștii, Don Giovanni îi susură la ureche Donnei Anna: „Cine sunt, nu vei ști”, iar aceasta, deși bruscată de necunoscutul mascat, nu este dispusă defel să-i dea drumul celui fără identitate, bărbatului fără nume. Surprins de Comandor (Horia Sandu), acesta tocmai întors dintr-o escapadă amoroasă, Don Giovanni îl ucide și fuge de la locul faptei, iar Donna Anna e nevoită să se refugieze în brațele logodnicului ei, Don Ottavio. Purtând mantale de piele identice (costumele: Corina Grămoșteanu) semn al apartenenței la aceeași castă, Donna Anna (Bianca Mărgean) și Don Ottavio (Andrei Lazăr) sunt mirii care nu se prea iubesc, ci din contră, semn că viitoarea căsnicie e una de conveniență. Va rămâne cu siguranță în memoria spectatorilor scena în care ipocrizia lui Don Ottavio se arată întreagă, în aria în care își etalează grija fățarnică pentru Donna Anna. În fața ziariștilor-paparazzi – care apar nu se știe de unde în tablouri de maximă tensiune, pentru a iscodi, invada spațiul vital al celui aflat (deja) în suferință, din dorința de a vâna cu orice preț senzaționalul (ne place senzaționalul, trăim din și pentru bârfă, pentru evenimente ieșite din comun, excitante cu orice preț) – Don Ottavio se cațără pe propria statuie.  

Don Giovanni onb

Cuplul Zerlina (Maria Jinga, foarte bună actriță) – Masetto (Daniel Filipescu) se situează la polul comic al poveștii. Într-o scenă de referință – și sunt multe –, o vedem pe Zerlina pendulând între tentația de a-l accepta pe Don Giovanni, dar și de a nu-l înșela pe Masetto, rezultând un continuu balans al femeii, menit să-l scoată din minți pe iubitul ei.

O altă secvență de ținut minte este cea a ”listei lui Lepporello”, completată cu defilarea femeilor cucerite de Don Giovanni, printre care se află inclusiv o călugăriță cu pantofi roșii, precum încălțările lui Don Giovanni. Roșul patimii, dar totodată, al drumului înroșit de flăcările iadului. La sfârșitul procesiunii apare Fetița cu coarda (camerista Donnei Elvira), un fel de prevestire a ”înlănțuirii” eroului în mrejele purității. Tânăra e un fel de înger vestitor al morții, iar pedeapsa vine tocmai de la Miss Puritate, care la final, cu un gest justițiar, le va răzbuna  pe toate femeile seduse și abandonate.

don giovanni paul buciuta

Tot de neuitat rămîne episodul în care Donna Elvira, avidă de dragoste pînă la disperare, oferă ocazia interpretei Antonela Bârnat să impresioneze prin performanța de a cânta dintr-o poziție imposibilă (fapt ce mi-a amintit de Anna Netrebko în Manon” de Jules Massenet, care cânta una dintre arii întinsă pe spate, cu capul atârnând).

La Andrei Șerban cîntăreții joacă fiecare cuvânt al ariilor. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. În acest sens tenorul Andrei Lazăr, interpret al lui Don Ottavio, declara într-un interviu că ”lucrul la spectacol a început încă din luna mai, când am discutat îndelung despre fiecare valență, fiecare caracteristică psihologică a personajelor noastre, personajele fiind îndelung meșteșugite și construite pe interior”. De aici și funcționarea impecabilă a relațiilor dintre personaje și capacitatea de a scoate valențele comice din cea mai tragică situație.

În scena ospățului de piatră Csaba Sándor (Opera Maghiară din Cluj și din Budapesta) – Don Giovanni, dă măsura întregului talent actoricesc. Dement, el nu mai ține seama de nimic. Se cufundă în personaj până la pierderea de sine, pricină pentru care este absolut credibil. Este secondat cu brio de un Leporello – în persoana lui Daniel Mateianu de la Opera Română din Iași – cu totul convingător, care își iubește nemăsurat stăpânul, chiar dacă mereu spune altceva.

Tulburătoare în spectacolul lui Andrei Șerban este tratarea întâlnirii eroului cu subconștientul său, acel dincolo, mereu prezent. Căci Musafirul de piatră nu se arată doar la final, la acel festin înspăimântător, ci el își plimbă figura cadaverică printre cei vii. Don Giovanni este singurul ”privilegiat”: doar el îl vede. La final, situat în loja centrală, Comandorul, cu vocea-dangăt de înmormântare, i se adresează lui Don Giovanni pe deasupra capetelor noastre, martori muți ai teribilei confruntări. Iar când figura spectrală se așează la masa Seducătorului, chemându-l la cină, acesta nu se dezminte. Păcătos, refractar, insolent, Don Giovanni se detașează de tot ce atentează la libertatea lui. Primește îndrăzneț invitația. Mâna lui o atinge pe cea a Mortului și o răceală de mormânt îi invadează sângele, căci ”sorocul vine, vine/ Datoria se plătește”.

Don Giovanni Andrei Serban

Imagini din spectacol. Fotografii de Paul Buciuța

În această societate – de ieri și de azi – în care ipocrizia a devenit în mod egal viciu și virtute, în care se află la loc de cinste impostura, minciuna, goliciunea interioară, Don Giovanni nu-și mai găsește locul. Prin această viziune asupra personajului, Andrei Șerban ne pune din nou oglinda în față așa cum a făcut-o, cu deosebire, în ultimele sale montări, fie că este vorba despre teatru sau operă (”Omul cel bun din Seciuan”, ”Soldatul de ciocolată”, ”Văduva veselă”, ”Lucia din Lamermoor”).

Nu sunt critic muzical. Este motivul pentru care am optat să povestesc cum un spectacol de operă mi-a transmis emoția cu care a fost lucrat, cum am respirat în același ritm cu ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Cum am urmărit, am simțit și am consemnat despre devenirea poveștii de pe scenă, despre cuvântul care devine muzică. Așa cum culoarea ”coboară” într-un tablou, tot astfel cuvântul cântat și jucat magistral coboară în suflet. El devine. Nu poți fi crezut atunci când rostești cuvântul fără ca el să fie încărcat de semnificația frazării lui. Altfel este găunos, inexpresiv, prăvălindu-se aidoma unui vas gol rostogolit pe scări și invocând armonia. Ceea ce i-a reușit peste măsură lui Andrei Șerban și Danielei Dima, regizor asociat al spectacolului – după o imensă muncă, pentru că nu e puțin lucru să repeți cu o distribuție dublă – a fost tocmai această topire a cuvântului în cânt, fiecare silabă căpătând o imensă încărcătură emoțională.

logo-revista-teatrala-radioVezi: Arhiva rubricii Opera

Vezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaOPERĂandrei șerban,Anna Netrebko,Antonela Bârnat,cadaveric,cronica muzicala opera,Csaba Sándor,Daniel Mateianu,don giovanni,Donna Elvira,Jules Massenet,Leporello,lorenzo da ponte,Lucia din Lamermoor,Manon,Maria Jinga,Masetto,mozart,omul cel bun din seciuan,opera nationala bucuresti,Zerlina
de FLORIANA PREDESCU ”Toată viața mi-am dorit să montez Don Giovanni și mi-a fost frică”, declara Andrei Șerban la o întâlnire cu publicul de la Librăria Humanitas, cu câteva zile înaintea premierei cu ”Don Giovanni” de Mozart de la Opera Națională București, care a avut loc în 31 august și...