Cronica rolului, rubrică de ION PARHON

B. Fülöp Erzsébet cronica rolului ion parhon

cronica-rolului-de-ion-parhon-rubrica-revista-teatrala-radioDe curând, pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș, am văzut premiera unui spectacol insolit, aspru, adeseori grotesc sau cu ”decolteuri” de limbaj aparent scandaloase, dincolo de care, precum perla înlăuntrul scoicilor, poți afla incendiare interogații cu privire la adevăr și minciună, la nevoia de celălalt și la pericolul dezvățării de celălalt, la îngemănările incredibile dar posibile dintre inocență și ticăloșie, la modul cum ne raportăm unii față de ceilalți și fiecare față de Dumnezeu, dar și la transfigurări fizice și metafizice, ca o veritabilă aventură a sinelui înlăuntrul haosului și dincolo de haos, pe care o presupune beția.  Căci ”Beție” este și titlul spectacolului după textul lui Ivan Vîrîpaev, în regia lui Radu Afrim, decorul imaginat de Bartha József, costumele  concepute de Moldován Orsolya, muzica lui Boros Csaba, coregrafia asigurată de Dabóczi Dávid, dramaturgia și asistența regizorală împlinite de Szabó Réka, traducerea în limba maghiară oferită de Kozma András și cea în limba română, de Raluca Rădulescu. La polul celălalt față de spectacolele așa-zis ”de muzeu”, lipsite de viață și de adevăr artistic, acest turbion ”apocaliptic” locuit de numeroase personaje aparținând în general unor profesii respectabile, dar și o reprezentantă a  ”celei mai vechi profesii din lume”, surprinde  prin sangvinitatea și materialitatea evoluției  lor, aflată în prima parte sub semnul haosului și a ”abuliei” datorate alcoolului, iar în cea de-a doua parte, sub straiele mai adânci și provocatoare ale ambiguității  ce învăluie discursul tulburător despre seismele lăuntrice și revelațiile generate de Iubire sau de Dumnezeire.  Este spațiul populat de momente memorabile în care grotescul lasă locul vecinătății dintre umor și dramă, iar unele monologuri ating altitudinea verdictelor devastatoare circumscrise condiției umane.

B. Fülöp Erzsébet

B. Fülöp Erzsébet

În succesiunea alertă a unor conflicte ce se substituie intrigii propriu-zise, înfățișate pe grupuri de două sau trei personaje, configurând de cele mai multe ori relația din cuplu ori din triunghiul ce destabilizează și armonia și stereotipurile vieții conjugale, se află și Dora, personajul interpretat de B. Fülöp Erzsébet, alături de  soțul ei, interpretat scenic de Galló Ernö, ambele creații actoricești remarcându-se ca parte integrantă și pe deplin semnificativă pentru performanța memorabilă a trupei, oglindind arta regizorală indiscutabilă și individualitatea viziunii directorului de scenă asupra beției din piesă, decodificată cu minuțiozitate la nivel formal și înnobilată informal prin simboluri și conotații metaforice circumscrise luminilor și, mai ales, umbrelor existenței. Într-o primă secvență, asistăm la dialogul soțului ei cu prietenul acestuia, căruia îi încredințează obsesiile privind o închipuită vinovăție pentru faptul că motanul său ar fi putut provoca moartea mamei interlocutorului, fie că tatăl său trăiește, fapt contrazis însă violent de însuși parastasul desfășurat potrivit obișnuinței creștinești după moartea aceluia. Într-un spectaculos contrapunct emoțional, la masa aflată la doi pași de cei doi bărbați, Dora își vede liniștită de treaba ei, mai bine zis pare absorbită de una dintre cele mai banale îndeletniciri, căci se chinuie să taie… o lămâie. Când și când, peste umărul discuției înfierbântate dintre cei doi, ivite parcă din teatrul absurdului, dar mai ales vădit exasperată de insistența zgomotoasă a soțului,  Dora îl contrazice fără ezitare, dar cu un ușor amestec de brutalitate și compasiune, dezvăluind și în felul acesta uzura mariajului în care probabil s-a familiarizat cu derapajele comportamentale de natură bahică ale soțului ei. Într-un târziu, răspunsul ei sună și mai bizar, deoarece amintește că și fratele ei este viu, deși tot ea povestește că acesta fusese ucis de doi arabi care au vrut să îl tâlhărească. Balansul între adevăr și minciună, între realitate și ficțiune, hilar și misterios totodată, este dezvăluit cu un aer neașteptat de firesc, dar edificator atât pentru autenticitatea crizei emoționale a soțului, cât și pentru conotațiile ironic-seducătoare oferite de soție. 

B. Fülöp Erzsébet actrita teatrul national targu mures

Foto: Rab Zoltán

O altă secvență concludentă pentru disponibilitățile interpretative excepționale ale actriței este aceea în care interpretează drama soției în pragul abandonului, când soțul este grăbit să cedeze ispitei de a pleca împreună cu o tânără care i-a declarat tam-nisam că-l iubește. Este o scenă antologică, în care filoanele dramatic și comic din jocul interpretei coexistă în chip savuros, iar expresiile mimice și corporale până nu demult dominate de funambulesc tind să capete coerența proprie fie resemnării, fie răzvrătirii, până când, singură în fața nenorocului și a unei trădări săvârșite la vedere, ajunge să cheme cu disperare Salvarea. Finalul cu totul neprevăzut, ca un anticlimax comic față de violența confruntării, dar în ton cu imaginea bizară a relațiilor dintre personaje sau cu acel carusel al înșelăciunilor și al fragilității lor în fața ispitelor din zona sexualității, îi aduce pe Dora și pe soțul ei într-o dispută acerbă pentru o geantă plină cu… nuci. Ele vor servi unui joc pe cât de copilăresc pe atât de vinovat între  soț și ispititoarea lui admiratoare, în fața soției stupefiate de această trădare fără perdea, deși aflasem că nici ea nu rezistase cândva tentației unor clipe de plăcere erotică în brațele prietenului familiei.

B. Fülöp Erzsébet în ”Tihna”. Foto Rab

B. Fülöp Erzsébet în ”Tihna”. Foto: Rab Zoltán

Este greu de uitat acea caligrafie minuțioasă a rolului Dorei prin gest și plasticitate corporală, prin mimica deosebit de expresivă și mobilitatea intonației, dezvăluite atât în prima parte a spectacolului, dominată de materialitatea și grotescul beției, cât și în cea de-a doua, iluminată de trăirile lăuntrice atât de adânci și de emoționante ale personajelor. Este o partitură puternic racordată la întregul demers scenic propus de Radu Afrim, un fapt de creație artistică și el lămuritor în ce privește consistența emoțională și individualitatea spectacolului. El ne-a readus-o înaintea ochilor pe actrița care izbutise o uluitoare evoluție de prim-plan în rolul mamei din spectacolul cu ”Tihna” de Attila Bartis, în regia aceluiași Radu Afrim, încununată, ca și spectacolul, cu o nominalizare la premiu în Gala UNITER, în vreme ce directorul de scenă a obținut premiul pentru cel mai bun regizor, dar și de profesionalismul dovedit în chip generos cu partitura Arkadinei din ”Pescărușul”, de Cehov, în regia lui Keresztes Attila.

Fülöp Erzsébet

Nădăjduiesc sincer ca această succintă ”cronică de rol” să fie o fereastră prin care curiozitatea și interesul prietenilor teatrului și ai acestei rubrici să facă primii pași spre acest spectacol. Asta nu numai pentru a descoperi din gura personajelor cum… ”Dumnezeu ne vorbește pe limba oamenilor beți”, ci mai ales pentru o întâlnire de vreo trei ceasuri și jumătate cu teatrul de foarte bună calitate.

Ion Parhon

Ion Parhon

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Cronica rolului

Alte articole de Ion Parhon:

Comedia într-o confruntare naţională, cronică de festival

Personaje și măști

Teatrul „impur” în stare de grație

Un loc binecuvântat de pasiune

Antieroine celebre în spectacolul cărţii

O sărbătoare onorată de puterea artei spectacolului

Gânduri la aniversare

La aniversare

costintuchilaCRONICA ROLULUIB. Fülóp Erzsébet,cronica rolului rtr,ion parhon,Ivan Vîrîpaev,radu afrim,sangvinitate,Teatrul Național din Târgu-Mureș,tihna
Cronica rolului, rubrică de ION PARHON De curând, pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș, am văzut premiera unui spectacol insolit, aspru, adeseori grotesc sau cu ”decolteuri” de limbaj aparent scandaloase, dincolo de care, precum perla înlăuntrul scoicilor, poți afla incendiare interogații cu privire la adevăr și minciună, la nevoia...