Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ

iubirea la oameni cronica de teatru de tudor sicomas

Iubirea poate fi un spectacol. Iubirea este, de fapt, spectacolul profund și incomod al vieții omenești. Platon spunea cândva că dragostea e o nebunie. O boală. Una frumoasă, dar chiar și așa, o boală. Când un dramaturg se folosește de iubire ca personaj principal al operei sale, poate fie să cadă pe un drum bătătorit, banal, fie să devină ridicol. Însă dacă știe să condimenteze calea dramatică și cu alte aspecte aparent banale, dar puternice, poate ieși altceva. Așa se întâmplă și cu piesa Iubirea la oameni a foarte tânărului dramaturg din Belarus, Dmitri Bogoslavski. Deși născut în 1985, autorul are un acut simț al psihologiei umane, ceea ce mă face să îl apropii de mari creatori ai lumii slave – Gorki, Gogol. Nu m-aș duce în zona cehoviană, deși personajele lui Bogoslavski împrumută ceva și de la dramaturgul-medic. Însă, mai degrabă, aș ”arunca” textul piesei Iubirea la oameni în bazinul unor creații gorkiene, în special din pricina mediului uman în care se nasc și mor pasiuni și dorințe: satul. Lumea rurală. Cu toată mizeria ei. Cu tot ce înseamnă dejecție umană din cea mai ordinară. Ceea ce frapează, însă, la textul lui Bogoslavski este că, deși personajele sale trăiesc în cocina satului bielorus, ele sunt, de fapt, prototipuri pentru oameni, în general. Pentru persoane care pot trăi fie la țară, fie la oraș. Pentru că omul își poate demonstra animalitatea, bestialitatea în orice mediu. Poate, însă, cadrul dramatic ales de autor este cel rural, pentru că publicul poate ”înghiți” mai lesne poveștile unor indivizi fără pretenții morale și de educație. Însă nu poți să îți scoți din minte ideea că și tu ai fi în stare, poate, de acte pe care le vezi reprezentate pe scenă. Și acest aspect mă face să dau textului acestuia o dimensiune și mai puternică – aceea de tragedie contemporană, în care ești tentat să afirmi că urmărești nu doar simple personaje, ci adevărați eroi.

Ansamblu cu Vlad Trifas si Raluca Juganaru

Este limpede că textul lui Dmitri Bogoslavski nu este unul ușor de urmărit și de acceptat. Însă spectacolul pe care tânăra regizoare Evghenia Berkovici îl propune publicului Teatrului ”Nottara” încearcă să îl transforme în ceva mai apropiat de sufletul nostru latin. Greu, căci scriitura nu îți permite să te îndepărtezi de latura aceea tragică, aproape de nesuportat. Cu toate acestea, te lași prinși în mreaja poveștii Liuskăi, a lui Kolea și a lui Serghei, acest triunghi amoros veșnic deschis și imposibil de închis. Iată o oarecare apropiere cu, eventual, Pescărușul lui Cehov (celebra piesă a triunghiurilor neînchise). Te lași prins, spuneam, dar pe tot drumul către inima spectacolului simți că ceva, undeva, nu este în regulă. Că pericolul pândește după un colț apropiat. Nu știi exact despre ce este vorba, dar simți că de undeva va sări ceva și te va înhăța. Și așa și este. Melancolia, tristețea, o stare apăsătoare, aproape deprimantă, încolțesc încet-încet în sufletul spectatorului care urmărește tăvălugul de acțiuni și emoții. Și, totuși, spectacolul reușește să mențină publicul exact la limita dintre liniște și anxietate, dintre vis și realitate, dintre zâmbet și încruntare. Evghenia Berkovici dă dovadă de măiestrie în lucrul cu actorii Teatrului ”Nottara”, dar și în conducerea acțiunii scenice. Pentru ea, textul nu este doar un pretext, ci este însăși arma cu care declanșează în sufletul spectatorilor o adevărată furtună. Privind în sală, rămâi impresionat de liniștea mormântală ce se așterne peste cei prezenți. Căci spectacolul este cu adevărat șocant și incomod. Nu în sensul unei inovații regizorale vulgare. Dimpotrivă, întreaga construcție scenică este logică, bine argumentată și susținută. Niciun moment din spectacol nu este așezat acolo din întâmplare. Până și spațiul scenografic gândit de Ksenia Sorokina pare realizat matematic, astfel încât să ușureze călătoria spectatorului prin labirintul oarecum macabru al acestei tragi-comedii atât de actuale.

Ada Navrot si Dani Popescu

Ada Navrot și Dani Popescu

Cât despre protagoniștii spectacolului, nu pot exista decât cuvinte de laudă. Ada Navrot, Ion Grosu și Dani Popescu întruchipează cu brio acest triunghi conjugal eșuat, în care nimeni nu știe pe cine și de ce iubește. Ada Navrot – una dintre actrițele care nu mai are nevoie de nicio introducere pompoasă, din simplul motiv că este briliantă prin simplitate și modestie – dă viață Liuskăi cu mult farmec, făcându-te, uneori, să zâmbești, prin ironia pe care o afișează. Un rol care îi pune în valoare dramatismul, forța, dar și tandrețea native. Ion Grosu este strălucitor în rolul polițistului Serghei și îi insuflă acestui biet pion al sorții multă măsură, un aspect pe care mulți actori l-ar ignora în construirea acestui tip de personaj. Dani Popescu este candid, de o naivitate aproape bolnăvicioasă, în ciuda bestialității provenite din alcoolism. Prin puterea cu care își conduce personajul prin transformările survenit de-a lungul spectacolului, dovedește că este unul din actorii valoroși ai Teatrului ”Nottara”.

Ion Grosu si Sorin Cocis

Ion Grosu și Sorin Cociș

Cuplurile de coloratură ale spectacolului, fără de care acesta ar deveni de o sobrietate morbidă, sunt create cu atenție la detalii, cu umor (pe alocuri) și cu credință de Sorin Cociș (Ivan ”cel năzdrăvan”, bărbatul-cârpă din sat), de Sorina Ștefănescu (o Nastenka temperamentală și plină de viață), de Vlad Trifaș (nu doar un actor de forță, dar și un talentat muzician ce asigură muzica live a spectacolului) și Carmen Florescu (ce dă viață Mașei, o cu totul altă Mașă decât cea a lui Cehov, păstrând, totuși, dimensiunea aceea îndoliată și etern nemulțumită de propriu-i destin).

Anda Caropol si Anca Bejenaru

Anda Caropol și Anca Bejenaru

Alături de cei patru, se remarcă exponentele vârstei a treia, mamele Liuskăi și a lui Serghei. Anca Bejenaru, în rolul Olgăi Borisovna, este un vulcan de talent și bună-dispoziție, aducând cu ea acea rază de soare necesară unei povești atât de sumbre. În același timp, Anda Caropol aduce cu sine un personaj mai temperat, mai naiv, dar cu la fel de mult farmec și candoare, împlinind acest cuplu comic de efect.

Raluca Juganaru

Raluca Jugănaru

Nu în ultimul rând, Raluca Jugănaru își împrumută frumusețea fizică, talentul de netăgăduit, vocea-i angelică împreună cu puritatea-i specifică cu care ne-a obișnuit, personajului Olga, catalizatorul întregului spectacol. Bucuria sinceră cu care își creionează rolul transpare din fiecare cuvânt rostit, din fiecare gest, din fiecare privire. Este, cu adevărat, o bucurie să o privești și să o asculți depănându-și povestea aparent frumoasă, pe fundalul îngrozitoarelor întâmplări ce constituie miezul spectacolului. De altfel, actrița, alături de colegele sale, Carmen Florescu și Sorina Ștefănescu, îmbogățesc reprezentația cu vocile lor live, acompaniate de chitara și percuția lui Vlad Trifaș și (în partea a doua) de saxofonul lui Dani Popescu.

Carmen Florescu si Sorina Stefanescu

Carmen Florescu și Sorina Ștefănescu. Fotografii de © Maria Ștefănescu

Iată, așadar, un spectacol complet și complex. O montare care știe să pună în valoare actorii, neminimalizând nici scenografia și nici regia. O reprezentație în care fiecare element se află bine stabilit la locul său și cu care Teatrul ”Nottara” se poate mândri. De altfel, tot ceea ce se întâmplă în ultimul timp pe scena teatrului de pe bulevardul Magheru este demn de admirat. Reușita unui repertoriu din ce în ce mai strălucit, readucerea în atenția publicului bucureștean și nu numai a actorilor acestei instituții, apropierea de gloria de altădată a ”Nottara”-ului – toate acestea se datorează tenacității și geniului managerial al doamnei Marinela Țepuș, acest om și artist care știe să așeze arta și artiștii săi acolo unde le este cu adevărat locul – pe un piedestal, însă un piedestal pe care și oamenii de rând îl pot atinge și la care pot accede cu ușurință și bucurie.

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

logo revista teatrala radioAlte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Legende în ploaie, cronică de balet

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine dezvoltată

Amintiri teatrale din 2016: Teatrul – colac de salvare, cronică de teatru

Șalom, nene Iancule!, cronică de teatru

Circul morții, cronică de teatru

Recitalul generațiilor, cronică de teatru

logo-revista-teatrala-radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUada navrot,Anca Bejenaru,anda caropol,Carmen Florescu,cehov,cronică de teatru rtr,Dani Popescu,Dmitri Bogoslavski,Evghenia Berkovici,gogol,Gorki,ion grosu,iubirea la oameni,pescărușul,Platon,Raluca Jugănaru,sorina stefănescu,teatrul nottara,tudor sicomas,vlad trifaș
Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ Iubirea poate fi un spectacol. Iubirea este, de fapt, spectacolul profund și incomod al vieții omenești. Platon spunea cândva că dragostea e o nebunie. O boală. Una frumoasă, dar chiar și așa, o boală. Când un dramaturg se folosește de iubire ca personaj principal...