cronica marrina roman alex mazgareanu a 12-a noapte

Un bun critic literar, zicea G. Călinescu, trebuie „să rateze” mai toate genurile. Parafrazându-l, de ce un regizor n-ar „rata” mai toţi marii autori dramatici, de la Eschil la Beckett, de la Schiller la Caragiale, de la Molière la Cehov…? Iată că pentru tânărul şi interesantul regizor Alexandru Mâzgăreanu i-a venit rândul lui Shakespeare. Cu A douăsprezecea noapte, o comedie tandră, cu subtilităţi de stare şi doar câteva accente de satiră, montată (în traducerea lui Mihnea Gheorghiu) la Teatrul „Regina Maria” din Oradea.

shakespeare a douasprezecea noapte

„Pot da porunci celui iubit; / Tăcerea-i însă un cuţit / Ce mă sfâşie câteodată, / Căci M.O.A.I. e viaţa-mi toată.” Fabuloasă rostirea lui Virgil Ogăşanu. Un Malvolio, bântuit de întrebări, arivist, mizantrop şi un pic filozof. „Căci M.O.A.I. e viaţa-mi toată!” Şi acum recunosc în gând acest personaj pe care Liviu Ciulei l-a desenat, acum patru decenii, comic de trist. Pe Alexandru Mâzgăreanu, unul dintre cei mai prolifici regizori ai noului val, l-am aşteptat, recunosc, cu nerăbdare: oare cum l-a imaginat pe Malvolio? Spectaculos, ar zice unii, prea gros, ar spune alţii. Ioana Dragoş Gajdo, în travesti, joacă pentru public, cu reală plăcere – primeşte, de altfel, aplauze la scenă deschisă. Chiar dacă amuzant, Malvolio este, din păcate, sărăcit, coborât pe palierul facilului şi al derizoriului, iar farsa pusă la cale de Maria (Lucia Rogoz) nu-şi mai găseşte rostul. Tocmai această tentaţie a efectului imediat asupra spectatorului afectează evoluţia aproape a fiecărui personaj în parte, cât şi relaţiile dintre ele. Graţioasă, Viola/Cesario (Anda Tămăşanu), exterior preocupată de travesti, nu-şi exploatează potenţialul în faţa ducelui Orsino – de care Viola este îndrăgostită – şi este superficială atunci când îi aduce contesei Olivia (Mihaela Gherdan) solie de amor. Astfel, deservită de shakespeare la oradeapuţinătatea mijloacelor de expresie, sugestia de lesbianism devine, dacă nu vulgară, măcar inutilă (chiar dacă pare a fi concepută ca pandant la momentul de atracţie dintre duce şi Cesario, foarte frumos desenat scenic). În ceea ce-l priveşte pe Orsino, iubirea neîmpărtăşită este doar o palidă scuză, un pretext nefuncţional pentru a trage personajul în zona unui comic de factură incertă: de ce trebuia el transformat într-un beţivan cu nimic mai bun decât Sir Toby et comp? Mai mult chiar, această construcţie a personajului îl aduce pe Richard Balint în situaţia de a nu se mai putea redresa în final, când totul se luminează şi, în sfârşit, se trezeşte din beţia deznădejdii, dar mai ales a vinului.

Cred însă că inconsecvenţele de traiectorie ale unora dintre personaje sunt doar tributul adus tinereţii (pe cale de consecinţă, lipsei de experienţă) şi poftei de lucru ale regizorului Alexandru Mâzgăreanu. De aplaudat sinceritatea demersului, faptul că în niciunul dintre spectacolele pe care le-a semnat nu a încercat să epateze şi că îşi respectă proiectul general: „Trebuie să mă identific cu spectacolul pe care urmează să-l montez, cu textul lui, nu neapărat pentru a-l face să semene cu mine, ci pentru a-i mări doza de veridicitate, pentru a convinge spectatorul.” Ideea songurilor, muzica live, străduinţa şi stăruinţele bufonului Feste (Dan Rădulescu), compoziţiile lui Alexandru Suciu şi coregrafia lui Baczó Tünde nu transformă această A douăsprezecea noapte într-un musical, dar este o propunere de luat în seamă.

malvolio viola orsino shakespeare montari contemporane

A douăsprezecea noapte, regia: Alexandru Mâzgăreanu. Fotografii de Sebi Tonț

Felul în care scenografa Sorana Ţopa a rezolvat problema locului destinat orchestrei (Florin Chelu – chitară, Alexandru Szuz – tobe, Alexandru Stîngu – chitară şi Marian Boboia – acordeon) salvează de la monotonie prima parte a spectacolului: spaţiul de joc este corect şi funcţional. Surprinde însă un imens hublou – aluzie inspirată la naufragiul care declanşează întreaga poveste a qui pro quo-ului – dincolo de care… zărim orchestra spectaculos luminată. Este punctul de permanentă atracţie a ochiului, ce augmentează întreaga desfăşurare sonoră.

Am rămas datoare cu două rânduri de aplauze. Pentru Maria, camerista Oliviei, un rol pe care Lucia Rogoz îl abordează într-o manieră clasică, bine dozat, cu inteligenţă şi mult umor. Şi pentru Olivia, frumoasa (cu adevărat) contesă bogată, pe care Mihaela Gherdan o conduce cu eleganţă, nuanţat şi cu siguranţa bunei înţelegeri a mecanismelor acestei comedii delicate.

Nici prea-prea, nici foarte-foarte, acest spectacol este, cu siguranţă, de văzut. Se cade ca un tânăr regizor să îşi asume astfel de experienţe. „Ratate” doar în sens călinescian, adică absolute necesare.

Marina Roman

 Video A douăsprezecea noapte, Teatrul „Regina Maria” Oradea

Cronici de Marina Roman: Yentl, păcatul de a vrea să ştii

„Urâtul” sau reducerea la obiect

costintuchilaFNT 2013 CRONICA DE TEATRUa douăsprezecea noapte la oradea,alexandru mâzgăreanu,chitară muzică shakespeare,cronici deteatru de marina romna,feste,g. călinesc,malvolio,ratare necesară,ratarre,regii contemporane shakespeare,regina maria,sorana țopa
Un bun critic literar, zicea G. Călinescu, trebuie „să rateze” mai toate genurile. Parafrazându-l, de ce un regizor n-ar „rata” mai toţi marii autori dramatici, de la Eschil la Beckett, de la Schiller la Caragiale, de la Molière la Cehov…? Iată că pentru tânărul şi interesantul regizor Alexandru Mâzgăreanu...