de PUȘA ROTH

lacat pe teatru

Acest vers ce face parte dintr-un splendid prolog-testament, aparține lui Ioan (Iancu) Văcărescu și a fost rostit în anul 1819, pe scena de la „Cişmeaua roşie” cu ocazia primului spectacol cu o piesă în limba română, în București:

„V-am dat teatru, vi-l păziţiIancu_Vacarescu prolog testament

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curând veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse;

În el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte,

Podoabe limbii noastre daţi

Prin româneşti cuvinte!”

Ioan (Iancu) Văcărescu, efor al teatrelor în timpul domniei lui Alexandru Şuţu, avea să se numere printre adepţii fervenţi ai înfiinţării teatrului în limba română. Înaintea lui cu doar 30 de ani, Ienăchiţă Văcărescu, unchiul său, considerat precursor al folosirii limbii române culte, a rămas în memoria posterităţii şi prin celebrul său testament:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti

Ş-a patriei cinstire”.

bucuresti vechi

București, gravură de epocă

Ienăchiţă Văcărescu, savantul poliglot, a lăsat posterității şi un capitol de prozodie (Păntru poetică), inclus în tomul de gramatică, ilustrat cu exemple din propria-i creaţie poetică, precum şi o istorie a Imperiului otoman (Istorie a prea puternicilor împărați otomani), a doua după cea scrisă de Dimitrie Cantemir. Aceste personalități ale culturii române ne-au lăsat testamentar ,,creșterea limbii românești” dar și un teatru, „lăcaș de muze”, prin care vom cinsti limba română.

Sala Horia Lovinescu a Teatrului Nottara din Bucuresti

Sala „Horia Lovinescu” a Teatrului „Nottara” din București

Au trecut 196 de ani de la primul spectacol de teatru cu o piesă în limba română și iată că în București două teatre sunt nevoite să-și închidă porțile, decizie luată ca urmare a promulgării Legii nr. 282/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 806 din 19 noiembrie 2015, de completare şi modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 20/1994, privind măsurile pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente. Începând cu data de 23 noiembrie 2015, Teatrul „Nottara” a fost nevoit să-și suspende organizarea de spectacole şi evenimente în cele două săli aflate pe Bulevardul Magheru, nr. 20, din Bucureşti, având în vedere că imobilul în care sunt situate are bulină roşie. Același lucru s-a întâmplat și cu Teatrul Foarte Mic, închis din 24 noiembrie 2015, pentru că și clădirea în care funcționează este pe lista imobilelor expertizate tehnic și inclusă în clasa I de risc seismic care prezintă pericol public. Clădirile în care se află cele două teatre au  bulină roșie, dar Teatrul „Nottara”, cu aproape 70 de ani de activitate teatrală neîntreruptă, din care 55 de ani în imobilul din Bulevardul Magheru, iar din 14 noiembrie 1979, Teatrul Foarte Mic din Bulevardul Carol, nr. 21, au funcționat neîntrerupt.

Teatrul Mic in anii 80

La Teatrul Mic în anii ’80

După atâția amar de ani, cineva s-a gândit, mai bine spus, după tragedia de la sfârșit de octombrie, zic eu, cineva și-a adus aminte că cele două instituții de cultură ar putea fi pericol public. Practic, actorii Teatrului ,,Nottara” au ajuns în stradă sau aproape în stradă, fiindcă o dată pe lună li s-a oferit un spațiu la Cotroceni sau cel puțin așa s-a spus. Lăcașurile de muze, cum frumos spunea Iancu Văcărescu, care ne-au lăsat să visăm în anii comunismului și care apoi s-au luptat cu capriciile democrației, au fost închise pentru că neglijența, să nu mai pomenim de corupție, a făcut legea. Dacă instituțiile de cultură erau conduse de manageri care să facă proiecte pe bani europeni (cred că era posibil!) sau dacă forurile competente care se ocupă de soarta acestor lăcașe de cultură (în cazul acesta primăria, bat-o vina!) ar fi avut inițiativă, nu s-ar fi ajuns în situația umilitoare de a închide ușile teatrelor. Dacă ar fi asistat la o asemenea hotărâre, Domnul Caragiale ar fi întrebat contrariat sau poate amar-ironic: „Ce țară e asta, Costache?” Asta-i țara, Domnule Caragiale! În lipsa marelui scriitor întrebăm noi, ceilalți, ce țară își închide teatrele, înainte de a găsi o soluție pentru continuarea spectacolelor? Ar fi trebuit ca cineva (dar cine mai e ,,cineva” căruia să-i placă teatrul?) să aibă mărunta obligație de a găsi un spațiu pentru un teatru, un teatru care este semn al identității unui popor! Șansa unui teatru de a atinge centenarul s-a spulberat, pentru că o bulină roșie, probabil sau sigur, avertisment pentru autorități și pentru populație, a fost pusă pe clădiri, ca să ne amintim mereu că oricând, la altă mișcare seismică, ar putea fi rase de pe suprafața pământului. Sigur, s-a închis teatrul, dar domnilor, dvs., care ați fost aleși să ne apărați interesele și, iată, și viața, să nu uitați că în clădirile cu pricina sunt mai mulți oameni decât într-o sală de teatru, care locuiesc acolo și care stau sub amenințarea bulinei roșii. Pe ușa teatrului stă atârnat trist un lacăt, dar au mai rămas încă afișele care ne reamintesc că acolo, în acel spațiu al muzelor, timpul s-a oprit în loc.

26 noiembrie 2015

Pusa-Roth

Pușa Roth

logo revista teatrala radio

Arhiva rubricii Prin teatrele pariziene de Pușa Roth

Arhiva rubricii Corespondență de Pușa Roth

Alte articole și interviuri de Pușa Roth:  Poveste despre tatăl meu, cronică de teatru

„Capriciile Fenisei” de Lope de Vega

Dumitru Radu Popescu: „Am scris multe piese plecând de la actori”

Lucian Giurchescu: „Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie”

Ruxy

Actriţa Ruxandra Sireteanu a încetat din viață

Ruxandra Sireteanu: „Teatrul este dragostea şi chinul meu”

„Comedia măgarilor” de Plaut

Caragiale – 162

Anotimpuri de teatru

„Orestia” de Eschil

„Cel ce se pedepsește singur” de Terențiu

„Mizantropul” de Molière la Teatrul Național Radiofonic

Dorel Vişan: „Teatrul românesc s-a încurcat în iţele democraţiei”

Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc

Remember Irina Petrescu

Coca Andronescu în „Peribañez şi comandorul de Ocaña” de Lope de Vega

Ștefan Iordache în „Amphitryo” de Plaut

Un zâmbet pentru un iris

Săli de teatru în Bucureşti în secolul al XIX-lea

Profesiunea doamnei Warren, cronică de teatru

Mata Hari – Dincolo de legendă, cronică de teatru

Allegro, ma non troppo, cronică de teatru

39 de trepte, cronică de teatru

Cristian Munteanu

Costache Caragiale

Anotimpul de aur

Švejk în al doilea război mondial, cronică de teatru radiofonic

Nicu Nitai, dramaturg, regizor și actor israelian

Florian Zeller

Masca 25, cronică de teatru

Casa cu pisici, cronică de teatru

Viața Capitalei, la rubrica Rarități

Ovidiu Iuliu Moldovan în „Tragica istorie a doctorului Faust” de Christopher Marlowe

„Fântâna sfinţilor” de John Millington Synge la Teatrul Principal din Palma de Mallorca

logo revista teatrala radioArhiva rubricii Eseu

costintuchilaESEUcaragiale,cladiri cu bulina rosie,iancu vacarescu,ienachita vacarescu,inchidere teatre bucuresti,prolog testament,sala horia lovinescu teatrul nottara,teatrul de la cismeaua rosie,teatrul foarte mic s-a inchis,teatrul mic anii 80,teatrul nottara inchis,„Ce țară e asta Costache?”
de PUȘA ROTH Acest vers ce face parte dintr-un splendid prolog-testament, aparține lui Ioan (Iancu) Văcărescu și a fost rostit în anul 1819, pe scena de la „Cişmeaua roşie” cu ocazia primului spectacol cu o piesă în limba română, în București: „V-am dat teatru, vi-l păziţi Ca un lăcaş de muze; Cu el...