Cronică de teatru de DOINA PAPP

plastic cronica de teatru doina papp

În decorul frumos imaginând o încăpere aseptică, al Velicăi Panduru, la Sala Gabroveni a ARCUB a avut loc o nouă premieră a acestui teatru sui generis și a dramaturgului german Marius von Mayenburg. Ca teatru de proiecte, ARCUB își permite să invite actori și regizori de peste tot, alcătuind, în ultima vreme cel puțin, un repertoriu contemporan coerent, bine articulat și bine jucat. De astă dată apelul la numele regizorului Theodor-Cristian Popescu a fost garanția că vom vedea un spectacol angajat în realitatea vremurilor de azi, despre care dramaturgul german invocat nu scrie de azi de ieri.

viata de plastic spectacol

Ca și în alte piese ale sale, din belșug reprezentate în România, (Chip de foc, Perplex…) ne întâlnim aici cu o atitudine agresivă de respingere a unui mod de viață artificial, burghez, care transformă relațiile de cuplu și familia în teritoriul unor războaie surde și ridicole. Cum peisajul se developează prin ochii unei menajere care girează și finalul tragic-comic, piesa Plastic ne duce cu gândul la Cameristele lui Jean Genet, doar că radicalismul concepțiilor acestuia viza în subsidiar și un conflict de clasă. La Mayenburg confruntarea e mai degrabă între autentic și artificial, între  mistificare și adevăr, având în vedere că în secolul plastifiat în care trăiesc personajele problema se mută dincolo de clase la nivelul umanului și al relațiilor intime cu adevărul. Viața pe care soții Ulrike și Michael o duc la adăpostul grijilor și cu profit de civilizație e însă searbădă și fără afect, ceea ce duce la erodare și criză. Problemele lor sunt apanaj al condițiilor unei existențe burgheze în împrejurări care pun în lumină efectele unei goliri de substanță a vieții la care a dus starea de epuizare a unui capitalism de consum, făcut pentru oameni, dar în afara lor. Mai toate temele societății contemporane se regăsesc în această nouă piesă a dramaturgului german, în avangarda unei generații cu atitudine, cum spuneam, radicală față de zisele progrese ale civilizației moderne și postmoderne. Predominantă e tema uzurii relațiilor maritale în condițiile în care profesia și parvenirea în carieră sunt mai importante. El vrea să se afirme ca medic în mișcări gen ”Médicins sans frontières”, ea în lumea artei, mestecând și unul și altul teorii și citate pe care nu le întrece în stupizenie decât un așa-zis artist vizual, snob și excentric, în care autorul a pus toate viciile speciei.

imagine spectacol plastic

Soții cu pricina au și un fiu adolescent care vegetează în acest mediu impropriu creșterii și educației, care se rezumă la teorii stupide despre maturizarea sexuală. În această atmosferă poposește noua menajeră în persoana unei tinere cu atitudine umilă, dar pragmatică și eficientă. Ea reprezintă spiritul realist în persoană conformându-se cu simț practic la regulile absurde ale casei. Pentru ceilalți firescul comportării ei în raport cu job-ul intrigă, iar provocările, de la grosolăniile doamnei la avansurile domnului, nu fac decât să-i dezvăluie superioritatea. Omenește vorbind, Jessica, cea care spune despre ea că nu are școală, dar îl poate ajuta la algebră pe puști, nu face nimic nici în plus, nici în minus pentru a se arăta altfel decât este, adică simplă, determinată în raport cu munca pe care o prestează de nevoie și aparent neimplicată. Prin interpretarea Nicoletei Lefter personajul capătă și un anume mister, actrița păstrând pe chip de la început până la sfârșit o mină impenetrabilă, de vagă resemnare. Ea întreține în spectacol un suspans binevenit în altfel destul de terna expunere dramaturgică, păcălind spectatorul în privința așteptărilor. (Nici gestul final, când își otrăvește stăpânii în timpul unei cine gomoase nu e previzibil, după cum nici bănuielile despre o relație cu doctorul sau cu excentricul artist vizual nu fac sens în ordinea întâmplărilor din piesă. Ca să nu mai vorbim de puștiul care o urmărește cu camera  foto prin casă.) În schimb rolul de revelator al adevărului despre ceilalți, pe care-l joacă în piesă, duce la autodescoperiri și autoflagelări consumate în confesiuni adresate mai degrabă spectatorului decât acesteia. Când se produce declicul, respectiv decizia de a-i lichida, nu prea știm, pentru că nimic din desfășurarea spectacolului nu ne face să bănuim. Totuși, după ce Haulupa (artistul) umple pereții de zoaie cu experimentul său extrem de abstract și bărbații rivali se bat cu mâncarea elegant servită, scena curățirii în tăcere a  locului de către menajeră ar putea avea o valoare simbolică.

fotografie spect plastic

Genul acesta de piese care se raportează la cotidian direct și neliteraturizat (comparabil cu filmul) cere de la interpreți un simț special al adevărului. Când e vorba de a satiriza aceste realități precum în Plastic, lucrurile devin și mai dificile. Cel mai simplu i-a fost din acest punct de vedere lui Istvan Teglas, personajul său fiind atât de caricatural descris încât actorul n-a avut decât să-l urmeze în grotescul gesticulației și al vorbelor. O mână de ajutor i-a dat și scenografa prin costumele cu care l-a îmbrăcat, așa încât interpretul izbândește în rol cu mult aplomb. Cristina Toma și Bogdan Dumitrache, în schimb, nu pot ieși din monotonia relației pentru care autorul nu propune nici evoluție, nici surprize, iar Ciprian Necula, încă marcat de o o tipologie care l-a consacrat, ancorată în candoarea și puritatea vârstei, nu are ce demonstra în plus în acest rol. Rămâne de referință prin mesaj și expresia redării, rolul menajerei pentru care Nicoleta Lefter găsește starea cuvenită creației.

plastic marius von mayenburg

Cunoscut pentru încăpățânarea cu care își asumă teatrul contemporan ca pe o luptă personală, regizorul Theodor-Cristian Popescu îi face cadou lui Mayenburg un spectacol mai bun decât textul pe alocuri redundant al acestuia și obosit prin uzarea temei. Bună și traducerea Elisei Wilk, ea însăși autoare apreciată de teatru.

doina papp

Doina Papp

logo revista teatrala radioAlte articole de Doina Papp: Irina, regina

Un regal feminin, o realizare pentru toate timpurile, cronică de teatru radiofonic

Viitorul este feminin, dar depinde din ce parte privești, cronică de festival

Ultima haltă în Paradis, cronică de teatru tv

Cristi și jocul închipuirii

„Reunificarea celor două Corei”, un titlu capcană și o piesă despre iubire, cronică de teatru

Dramaturgie de Balcani, cronică de festival

Ildikó Kovács, omagiată la Festivalul Internațional al Teatrului de Animație

Sebastian la liber

Nostalgii interbelice, cronică de teatru 

logo revista teatrala radio

Vezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru  

costintuchilaCRONICA DE TEATRUarcub,ciprian necula,cronica de teatru revista teatrală radio,istvan teglas,jean genet,luptă personală,marius von mayenburg,nicoleta lefter,Plastic,theodor cristian popescu,Velica Panduru,”Médicins sans frontières”
Cronică de teatru de DOINA PAPP În decorul frumos imaginând o încăpere aseptică, al Velicăi Panduru, la Sala Gabroveni a ARCUB a avut loc o nouă premieră a acestui teatru sui generis și a dramaturgului german Marius von Mayenburg. Ca teatru de proiecte, ARCUB își permite să invite actori și...