Cronică de teatru de LORETA POPA

volpone de ben jonson cronica de teatru loreta popa

sigla teatrul micÎn decembrie, Teatrul Mic s-a îmbrăcat de sărbătoare. Şi nu oricum, ci cu o piesă nou-nouţă, Volpone după Ben Jonson, în regia lui Vlad Cristache.

Benjamin Jonson a trăit între 1572 şi 1637, a fost actor, dramaturg și poet englez din perioada Renaşterii engleze. Contemporan cu William Shakespeare, Ben Jonson este cunoscut pentru piesele sale satirice, și în special pentru Volpone și Alchimistul, dar și pentru poemele sale lirice. Fii tu însuţi deschis ca fiinţă! Ori eşti un adevărat creator, ori nu eşti deloc! Astfel poţi spune despre Ben Jonson, care a descoperit prin textul său celor însetaţi de cunoaştere o epocă în care anarhia progresistă era la ea acasă. Un fenomen complex, clocotitor, contradictoriu, uneori paradoxal, dar, în sfârşit, dezinhibat. Ben Jonson a avut un destin controversat şi întrucâtva nedrept. Volpone a fost scrisă în 1606, anul în care Shakespeare dădea la iveală Macbeth și anul nașterii lui Corneille, o perioadă a lipsei de scrupule şi a imoralităţii civice, asemănătoare, dacă vreţi, cu România de astăzi. Plasându-şi acţiunea într-o Veneţie a comerţului şi a banului, Ben Jonson reuşeşte să scoată în evidenţă avariţia şi cupiditatea, relaţiile bazate pe minciună, interes, lăcomie şi plăcere a întrupării răului.

Ben_Jonson George Vertue_1730

Ben Jonson (1572–6 august 1637), portret George Vertue, 1730

Formă modernă a alegoriilor Evului Mediu, în care se incriminau viciile, piesa lui Ben Jonson, Volpone, este o comedie de moravuri. Volpone e un mare bogătaş, mândru de a nu-şi fi agonisit averea ca ceilalţi. Nu are fabrici, nu dă cu sapa, nu are afaceri imobiliare, nu dă bani cu camătă, nu face nimic din ce fac ceilalţi oameni ca să-şi câştige pâinea. Este pe rând când sănătosul, jovialul, frivolul, petrecăreţul, nesăţiosul Volpone, când putredul de boală, cadavrul ce abia mai respiră, lutul încă legat la un loc de o inimă cu bătaie rară, aşa cum se prezintă celor care îl înconjoară, exceptându-i pe intimii paraziţi – Mosca, Nano, Androgyno şi Castrone.

Deghizarea, temă predilectă a Renaşterii, desenează unicul cadru posibil existenţei lui Volpone. Lumea indiferentă, ursuză, gata oricând să judece şi să dea cu piatra, avidă după bani, oarbă, fără coloană, a pregătit terenul pentru deghizarea lui Volpone în Bolnav, în Medicul Scoto din Mantua, în Acuzat de justiţie sau Aprod. Iscusita minte a şiretului veneţian născoceşte farsă după farsă bucurându-se de nemaipomenita lui capacitate de a trage pe sfoară pe oricine intră în raza lui vizuală. Deloc departe de vremurile actuale. La fel se întâmplă şi astăzi.

aubrey bresley litera M ilustratie la volpone de ben jonson

Aubrey Bresley, litera M, ilustrație la Volpone de Ben Jonson

Volpone, un escroc bogat, fără copii sau familie și sluga lui, Mosca, câştigă bani pe spinarea altora, mai neunşi cu toate alifiile. Ei joacă un joc viclean în încercarea de a-i înşela pe cei trei care au pus ochii lor pe averea lui. Volpone, deși sănătos, se preface că este bolnav de moarte îndemnându-i pe cei trei să-i aducă daruri valoroase în speranța de a intra în graţiile lui şi de a obţine averea. Mosca îi asigură pe fiecare dintre aspiranţii la titlul de moştenitor că el este cel ales de Volpone. Mai întâi apare avocatul Voltore, apoi Corbaccio, pe care Mosca îl sfătuieşte să meargă acasă, să-şi renege fiul şi să-şi lase averea la Volpone, care avea să moară curând, urmând să-i lase întreaga avere. În cele din urmă vine Corvino, pe care Mosca îl convinge s-o dea pe propria soție lui Volpone, ca presupus remediu pentru sănătatea stăpânului său. În cele din urmă, Mosca îi mărturiseşte lui Bonario, fiul lui Corbaccio, că tatăl său este pe cale să-l renege, şi-i promite să-l conducă într-un loc unde se poate asista la trădarea tatălui său. Dornic de a câștiga favoarea lui Volpone, Corvino vine cu Celia, și Mosca trebuie să-l ascundă pe Bonario. Corvino îi promite soției acestuia, Celia, că Volpone este prea bătrân să-i facă rău. Cu toate acestea, atunci când pleacă Corvino, Volpone sare de pe canapea și încearcă să o posede cu forţa. Bonario reapare tocmai la timp pentru a o salva, iar Mosca și Volpone, prinşi asupra faptului, deconspiraţi în minciuna lor, deplâng complotul lor ruinat. Când se deschide un proces împotriva lor, în instanţă comedia îşi răsuceşte iţele, iar Mosca reuşeşte să depună mărturie împotriva Celiei și a lui Bonario, în timp ce le tot șoptește celor trei nobili cum că ei vor fi moştenitorii, iar aceştia, avari şi lacomi, îl ascultă întru totul. Mosca este poate cel mai aproape ca personaj de Iago, într-atât de iscusit este în a încurca şi descurca iţe. Atunci când procesul este se termină, Volpone îşi trimite slujitorii lui să anunțe că el este mort și că Mosca este moștenitorul lui. Mosca îi va întâmpina pe toţi de sus şi îi va trata aidoma unui nobil. În speranţa ca va scăpa din Veneţia cu prada sa, Volpone se deghizează în aprod. Avocatul Voltore însă, cu minţile rătăcite după ce a pierdut averea, îşi retrage mărturia falsă. Suspectând că Mosca intenționează să păstreze averea pentru el, Volpone merge la rându-i în instanța de judecată, descoperind fără să vrea adevărata poveste, precum și inocența Celiei și a lui Bonario. Pentru că întotdeauna binele triumfă, sentințele judecătorești sunt date în funcție de gradul de severitate al crimei fiecăruia dintre cei vinovaţi.

volpone ben jonson teatrul mic

Eliberat de grija unei poveşti alambicate, regizorul şi-a concentrat întreaga atenţie în teritoriul viziunii impresionante. Vlad Cristache a adaptat la cerinţele moderne de percepţie regia clasică. Mişcarea actorilor este precisă, exactă, fără ca prin aceasta să le fie în vreun fel îngrădită libertatea de expresie. Spaţiul de reprezentare s-a lărgit într-atât încât a cuprins şi sala de spectacol, iar intersectarea planurilor de joc, integrarea elementelor specifice procedeului „teatru în teatru“ sau introducerea elementelor teatrului popular au adăugat elemente care au creat o stare de spirit dinamică, surprinzătoare. Funcţionalitatea a fost dusă la extrem, Veneţia chiar a fost Veneţia. Actorii au jucat cu picioarele în apă timp de două ore şi jumătate, întreaga scenă fiind o piscină. Cu greu îmi amintesc ca acest lucru să se mai fi întâmplat la noi. Interacţiunea cu sala a fost extraordinară, de altfel pe acest lucru a şi mizat cu siguranţă regizorul. Piesa este ca o boare proaspătă într-o lume gri, subliniind-o acut, un impuls spre noi căutări, o deschidere către noi planuri, o revigorare a mijloacelor de exprimare artistică. Întreaga echipă a făcut eforturi pe care doar un ochi experimentat le poate vedea şi înţelege la adevărata lor valoare, toate acestea conducând la un real succes de public.

Gheorghe Visu (Volpone) se vede bine, este atât de îndrăgostit de rol, încât a riscat şi aproape l-a făcut simpatic. La fel de bine se vede nu doar că un actor de talia lui se simte confortabil într-un asemenea rol, ci şi că este un profesionist remarcabil, tenace, înzestrat cu un har aparte. Pe Gheorghe Visu niciodată succesul nu l-a făcut să-şi piardă capul şi pe el nu-l poţi confunda cu nimeni. Şi chiar dacă trăim vremuri în care telenovelele abundă pe micile ecrane şi îi scot la lumină, nimic din ceea ce televiziunea le oferă nu seamănă cu scândura pe care adevăraţii actori o iubesc şi fără de ea nu respiră. Gheorghe Visu este un astfel de actor. Nu vorbeşte despre viaţa sa particulară niciodată. Rar acordă interviuri. Te roagă să-l sari cu vederea dacă vrei să-i pui una sau două întrebări şi dacă faci parte dintre jurnaliştii veritabili, pentru care etica profesională reprezintă un reper, cu adevărat înţelegi că profesia de actor nu este deloc una de joacă, deşi actorii se joacă pe scenă. De fapt, respectul pentru valorile ţării şi neamului din care face parte trebuie să fie pe primul plan pentru un jurnalist, mai puternic chiar decât curiozitatea. Pe scena Teatrului Mic, Gheorghe Visu se particularizează energic, cu har, prin prestanţă, tensiune, dramatism, haz, cu echilibru şi siguranţă. Are o exigenţă aparte pentru rolurile lui indiferent de dimensiunea acestora, vrea să scoată totul din ele. I-aş spune un iremediabil îndrăgostit de profesia sa. Un actor cu picioarele pe pământ.

foto volpone loreta popa

Cristi Iacob (Mosca) este creaţia lui Volpone, copia lui, un parazit talentat şi meşter în vorbe frumoase pentru oameni mari, creduli, lacomi şi avari. Dacă mergeţi să vedeţi piesa, vă veţi convinge de gama şi disponibilităţile acestui actor care are mari emoţii de fiecare dată înainte de a intra în scenă, la fel ca la debutul său. Fără emoţiile acestea nu ar reuşi să mai fie autentic. Are un har şi ştie că e de undeva din Cer. Cristi Iacob ştie că actorul este cronica vie şi prescurtată a vremurilor în care respiră. Un actor trăieşte în două ore cât trăieşte un om într-o viaţă. Dacă ochiul ţi-e pal, iar gândul nu-ţi funcţionează în relaţii, devii un fel de nimeni, care mimează. Se uită omul la tine ca prin geam şi-ţi vede doar goliciunea, nicidecum substanţa. La întâlnirea scenică dintre Gheorghe Visu şi Cristi Iacob, Volpone şi Mosca, sala teatrului intră într-o incandescenţă greu de descris în cuvinte, o înfruntare artistică profundă, minunată. Amândoi actorii, chiar înainte de a rosti un cuvânt, te determină să înţelegi tot ce se petrece cu personajul lor, să le înţelegi starea şi relaţia. Cristi Iacob este un actor cu un debit verbal uluitor, cu haz, cu nemaipomenită uşurinţă de a trece de la o stare la alta, de la comedie la tragedie şi de ce nu la vodevil, asta după ce l-am ascultat cântând în această viziune artistică a regizorului Vlad Cristache.

Marius Stănescu (Voltore) desenează cu har profilul avocatului dornic de înavuţire. Gestica şi peroraţia găunoasă, patosul gratuit şi vehemenţa nemotivată, cu alte cuvinte ticurile breslei i-au reuşit din plin acestui mare actor. Marius Stănescu m-a fascinat mereu prin faptul că este mereu dispus să caute, să inoveze, să se autoperfecţioneze, un actor care emană dorinţa nepotolită de a juca teatru, de a nu lăsa să se depună rugina. Scenele în care apare dobândesc culoare şi dinamism. Este imprevizibil, profund adecvat la fondul moral al personajului care îi valorifică din multiple unghiuri talentul, descoperind un actor dăruit profesiei, generos şi iubit de public.

mihai dinvale volpone ben jonson teatrul mic bucuresti cronica loreta popa

Mihai Dinvale (Corbaccio) reuşeşte să aducă pe scenă un bătrân senil, îndrăgostit într-atât de bani şi avere încât e în stare să-şi dezmoştenească propriul fiu. Am admirat întotdeauna la acest mare actor dorinţa de a nu trece din întâmplare şi neatenţie pe lângă cineva de la care poate să înveţe, să acumuleze. Respect la el faptul că nu priveşte competiţia dintre generaţii ca pe o bătălie în care armatele sunt faţă în faţă. Valorile autentice îşi găsesc drum spre afirmare, se sprijină, se întovărăşesc şi se stimulează reciproc. Este ceea ce Mihai Dinvale a făcut pe tot parcursul piesei, oferind şansa actorilor tineri să strălucească, ceea ce întâlneşti atât de rar în zilele noastre. Câţi dintre actori pot rupe cu generozitate din fiinţa lor şi dărui spectatorilor şi colegilor de pe scenă? Mihai Dinvale este unul dintre acei actori, care arde până la capăt, spune totul, dă totul trecând rolul său prin toate vămile. Este cu neputinţă ca asemenea jertă să nu fie remarcată şi preţuită.

Tache Florescu (Corvino) este tipul negustorului grobian pentru care „banul scuză mijloacele“, soţul gelos care schimbă oricând cinstea pe avere, perfid, ticălos, nemernic, josnic, schimbând o tabără cu alta. Tache Florescu are resurse inepuizabile. Autorul piesei a scris o comedie de moravuri, pe alocuri o dramă închegând din defectele unui om un personaj şi să vii tu, ca actor, cu mijloacele tale de profesionist al scenei şi să reiei viaţa acestui personaj, fără să ajungi în zbaterile şi durerile lui, ei bine, asta înseamnă să fii Actor. Cu a mare.

irina radulescu celia volpone ben jonson

Volpone. Fotografii din spectacol: Loreta Popa

Singurul rol feminin din distribuţie i-a fost atribuit Irinei Rădulescu (Celia), soţia lui Corvino, victimă a josnicei acestuia, care dăruieşte din sensibilitatea ei personajului. Ai sentimentul că la fiecare pas al ei aripile unor fluturi sidefii se frâng, că puntea dintre bine şi rău se fisurează, dar şi că la celălalt capăt al amurgului te aşteaptă credinţa ei nestrămutată în dreptatea divină. Irina se dăruieşte pe scenă cu o forţă incredibilă în ciuda fragilităţii aparente. Cu o fantastică expresivitate, Irina Rădulescu ne deschide nouă, spectatorilor, drum spre personajul său, un copil blând, crescut în spiritul binelui care trebuie să triumfe întotdeauna, căruia vocea i se înmoaie când nu poate face faţă răului, iar noduri i se aşază în gât atunci când încearcă să elimine nedreptatea care o sufocă. Irina este o actriţă de o limpezime rară, spre care teatrul a venit ca singura lume posibilă. Aplauzele de la finalul piesei demonstrează că nimic din ce aştern aici nu e neargumentat. Irina Rădulescu, fiica maestrului Dem Rădulescu şi a actriţei Adriana Şchiopu, ridică stacheta primită moştenire şi cred că prin asta am spus totul.

Silviu Debu, fiul lui Corbaccio, oferă spectatorilor un rol curat, limpede, fără ascunzişuri, îmbibat pe alocuri de o dorinţă de dreptate ce se împrăştie în sală la fiecare apariţie pe scenă. Un actor tânăr cu posibilităţi de exprimare interesante.

sigla teatrul micÎn alte roluri pot fi văzuţi Radu Iacoban, Gigi Iordache, Lucian Maxim şi Viorel Cojanu. Scenografia este semnată de Vladimir Turturică, mişcarea scenică – Arcadie Rusu, muzica – Lucian Maxim, light design – Iulian Bălţătescu.

De reţinut că biletele la spectacol pot fi cumpărate atât de la casa de bilete a teatrului, cât şi on line: eventim. ro şi în reţeaua Eventim: magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librăriile Cărtureşti şi Humanitas.

Alte cronici de Loreta Popa:  Gâlcevile din Chioggia

Dan Puican – „Radioul este viața mea”

costintuchilaCRONICA DE TEATRUalchimistul,ben jonson,corneille,cristian iacob,epoca lui shakespeare,gherghe visu in volpone,irina rădulescu,loreta poa,macbeth,mihai dinvale,mihai stanescu,mosca,teatrul mic,vlad cristache,volpone de ben jonson cronica de loreta popa
Cronică de teatru de LORETA POPA În decembrie, Teatrul Mic s-a îmbrăcat de sărbătoare. Şi nu oricum, ci cu o piesă nou-nouţă, Volpone după Ben Jonson, în regia lui Vlad Cristache. Benjamin Jonson a trăit între 1572 şi 1637, a fost actor, dramaturg și poet englez din perioada Renaşterii engleze. Contemporan...